Când nu mai am argumente într-o discuţie, obişnuiesc să folosesc expresia aia că nu e importantă destinaţia, ci călătoria. Nu cred asta, dar nici nu am stat să aprofundez, recunosc. Sau cică: “A journey of a thousand miles begins with a single step.” That’s a lot of bullshit, if one can pardon my French. Explică-i unuia care suferă de agorafobie şi tocmai şi-a luat inima în dinţi să iasă din casă.

Eu mă încălzeam mereu la gândul că un lucru început e pe jumătate terminat. Am învăţat expresia asta când mă luptam cu lecturile obligatorii, mai precis Calistrat Hogaş.

Cum am eu aşa nişte discuţii filozofice cu soră-mea, mă întreabă la un moment ce îmi doresc eu să fac în viaţă. Îi zic, în engleză, că în română nu aveam echivalent: I want people to relate to me. Primul meu pas în călătorie a fost momentul în care Simona Tache mi-a dat şansa să public ceva scris de mine pe blogul ei. Asta e postarea şi îi mulţumesc din nou că a văzut ceva ce eu nu eram în stare să văd. Îmi citeşte o colegă postarea şi mă roagă să-i trimit cartea de care vorbeam în postare. Şi apoi încă o persoană mă roagă acelaşi lucru. Şi tot stau şi mă gândesc dacă sunt pe drumul cel bun, dacă asta e “acea” călătorie. Şi mai am pe blog şi follower-i (primul follower nu se pune, că e mama :)). Şi tot nu sunt convinsă că fac ce trebuie. Că parcă îmi mai trebuie nişte confirmări, cumva mă fac că nu ştiu să citesc semnele. De când mă ştiu aleg cărarea nebătătorită ca să îmi încerc puterile. Şi acum stau şi mă gândesc cum poţi să ştergi tot ce ai crezut până acum, cumva realitatea ta, sistemul de referinţă, şi să te aventurezi pe un drum complet nou. Care drum nu ţi-a testat credinţa, nu are gropi şi pare că te poţi bucura de călătorie. Ştiţi visul ăla în care eşti dezbrăcat în public? Aşa mi se pare şi mie blogging-ul, asta am, cu asta defilez.

Şi tot legat de călătorii, noi venim la serviciu cu un autocar, căruia îi zicem maşină de tură, deşi nu lucrăm în ture. Te trezeşti la 6 ca să ajungi la opt în Otopeni. În tură se doarme. La greu. Cum funcţionează? Te îmbraci frumos, eventual un machiaj light, urci în tură şi cam la 5 minute te ia somnul. Ajungi în Otopeni, scuturi puţin părul, te ştergi la gură în caz că ai dormit cu gura deschisă şi eşti gata pentru o nouă zi de lucru. Nu mai pot să circul cu RATB-ul pentru că am căpătat reflexe condiţionate, cum mă urc într-un autobuz mă ia somnul. Ieri a fost prima dată când am dormit bine în tură. Cumva planetele s-au aliniat, am dat încet toate vocile din capul meu, am camuflat zgomotele din afară şi am dormit cel mai bun somn de tură. Şi cred că şi ăsta e unul din secretele unei călătorii reuşite, să nu te laşi distras. Şi câteodată e bine să laşi un bărbat, acel bărbat, să te conducă. Am auzit cândva asta, un tip i se adresa unei prietene: “O să te duc undeva să-ţi fie bine!”. Cred că se referea la staţia de metrou Unirii…

So: Ladies, hang on to your knickers, it’s going to be a bumpy ride!