Mă gândeam zilele trecute la compunerile alea penibile pe care le făceam în şcoala generală: cum mi-am petrecut vacanţa, iarna, vara, primăvara, etc. Sau la liceu comentariile pe care erai obligat să le reproduci întocmai, de parcă nu erai şi tu în stare să ai o părere despre o poezie. Sigur că erai în stare, doar că nu era bine primită. Eu cred că de-aia, generaţia celor ca mine şi câţiva mai tineri, a suferit că nu s-a exprimat suficient de liber. Şi acum avem ocazia să emitem tot felul de păreri, şi cred că asta ne dă o oarecare impresie de libertate.

Eu uneori visez că sunt în faţa unui pluton de execuţie, şi cumva eu nu sunt împuşcată, dar cad sub alte corpuri. Şi apoi trebuie să stau nemişcată, să nu-şi dea nimeni seama că eu încă trăiesc. Îmi pare rău dacă sună puţin morbid, dar aşa stă treaba şi cu blogging-ul. Sunt oameni care refuză să stea liniştiţi, chiar dacă asta le va afecta uneori viaţa. Simţi că ai ceva de spus şi o spui. Nu e vorba că nu-ţi pasă ce efect va avea, ci doar iluzia că nu complaci într-o situaţie, că te revolţi. Că blogging-ul e refugiul, e tot ce nu ai putut să devii în viaţa reală.

© Palto | Dreamstime.com

Am primit multe complimente de-a lungul vieţii, unele ştii că sunt forţate, altele linguşitoare şi mai rămân câteva care chiar sunt pe bune. Dar dacă îmi spune cineva că îi place cum scriu, ştiu că nu are niciun interes. Că de acum juma de an decând mi-am făcut blog am auzit sfaturi din cele mai diverse, e iar un adevăr. Şi nici nu ştiu ce o să fac în continuare, şi îmi pare rău că nu-ţi poţi trece asta în CV, că pare că e o joacă, dar eu mă simt mai vie ca oricând. E exerciţiul meu de libertate!

Şi dacă vrei să afli cum se simte libertatea pentru mine:

Pune în căşti The Prodigy cu melodia Mindfields, la volum ridicat.

Închide ochii, şi lasă muzica să se plimbe în corpul tău, din cap, în piept şi apoi în stomac.

“I walk through mindfields, yeah!”

Apoi gândeşte-te cum arată Keith Flint, cu capul puţin aplecat într-o parte, bâţâindu-se pe un picior:

– Ce zici că eşti tu?

– Sunt blogger! urli, în timp ce deschizi ochii şi degetele îţi atacă tastatura şi o nouă pagină albă.

Şi vestea bună: nu te simţi niciodată singur. It’s good to be you!