Nici nu-mi trecea prin cap acum 20 de ani că mă voi transforma într-un adult plicticos care își aduce aminte de alte vremuri. Totuși, parcă au zburat cei 20 de ani și iată-mă în același film precum unchiul meu preferat care povestea băieților săi: Când eram eu mic… aveam un câine: Florea! Și Vladimir (băiatul cel mic) repeta mereu fascinat numele câinelui: Forea, Forea! Din păcate nu am o poză cu Vladimir și felul în care arătam amândoi acum 20 de ani. Exista o poză la un moment dat, dar s-au schimbat atâtea, că nici nu știu dacă aș vrea să o mai revăd. Dar destul despre asta.

Știu că nu mă laud suficient, dar am mai scris o carte. Și tot insist să o fac publică pe 15 februarie. O să fie cu emoții, dar poate nici nu ar avea farmec altfel. Insistența mea vine din faptul că mereu am fost impetuoasă (chiar dacă nu am sărbătorit Sweet 16 la 14 ani) și pentru că sunt așa puține lucruri pe care pot să le influențez… atunci când pot, mă încăpățânez să nu văd imaginea de ansamblu. Vreau pe 15 pentru că pe 14 februarie (da, știu că e lame) aniversez 20 de ani de prietenie/relație cu el. Cu același el. Nu e nicio virtute, are legătură tot cu impetuozitatea, dar și cu intuiția… nu doar am vrut cu el. Am vrut the whole marriage and kid(s) și iată că ne-a reușit. Nu pot să-mi asum meritele pentru tot, așa cum nu-mi asum nici toate disputele și neînțelegerile. Zice în acest articol (cred că o să-l mai citez că e plin de înțelepciune): “You should never, ever argue with your spouse about anything that could be solved with a proper application of money or ingenuity.” Nimic mai adevărat, dar deși am mintea ascuțită, banii au lipsit de multe ori. Nici asta nu e grav, am trecut peste.

Acum 20 de ani într-o sâmbătă, fix pe 14 februarie, veneam dinspre Universitate cu un 336 împuțit. Încercasem să intru la olimpiada de engleză, dar am constatat că profesoara mea a uitat să mă pună pe listă. Nu au vrut să mă noteze acolo formal, nu era etic sau ceva. Mi-a venit să plâng, m-aș fi smiorcăit nițel în autobuz pe drumul către casă. Mi-era rușine de parcă încercasem un break&enter ca melodia mea preferată de la the Prodigy. Apoi mi-am amintit că fix cu un an în urmă se întâmplase același lucru, dar mă primiseră oricum. Și atunci unul dintre subiecte era să facem un eseu de 300 de cuvinte pe tema: every cloud has a silver lining! Doamne, la cât iubesc limba engleză și tot mi s-a părut cea mai ridicolă cerință. De unde să știm noi românii cum e cu silver lining-ul ăsta? Așa că fiind supărată fleașcă, m-am agățat de chestia asta: ceva bun trebuie să iasă din această zi de sfântu’ Valentin. De ce îmi aduc aminte toate prostiile, deși au trecut 20 de ani? Pentru că era important că am prins rata de prânz care mă ducea la țară, la discotecă și la el. Pentru că ne cunoșteam deja și totuși de atunci am decis să fim un cuplu – going steady sau cum se numea pe vremea aia. Pentru că aerul era călduț și nu a trebuit să înfrunt umilința de a ne săruta când aveam nasul rece. 🙂 Pentru că a fost perfect într-un fel atât de imperfect. Exact cum zice articolul citat mai sus – nici măcar faptul că nu pot să-i iau o măslină din farfurie nu poate să strice ce am construit împreună. Pur și simplu cer și eu măsline separat, la noi în casă măslinele și numărul lor în farfurie sunt chestiuni sacre. Se putea și mai rău, zic.

Am învățat în 20 de ani că viața bate filmul, că e totul atât de real că nici nu știi când sare să te muște de posterior. Că omul de lângă te iubește chiar și atunci când te urăște cu patimă și că e cel mai ușor să pleci. De ce e greu să rămâi? Pentru că nu știi sigur dacă every cloud has a silver lining. Și te gândești fix ca acum 20 de ani: ce naiba înseamnă asta?! Așa că îți creezi contextul de “mâine nu are cum să fie mai rău” și uneori poți să ai surprize plăcute. Ei bine, eu pentru asta îmi păstrez optimismul.

Scuzați calitatea imaginii, dar este o poză a unei poze + calitățile mele de editare (alea care lasă de dorit). Îmi pare rău că poza de la ora 19 nu am mai găsit-o, era preferata mea.