Jocul

Această carte este o operă de ficțiune. Numele, personajele, firmele, organizațiile, locurile și întâmplările descrise în ea sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu persoane în viață, evenimente sau localități este cu totul întâmplătoare.

Capitolul 1. Am 37 de ani

23 mai 2018

Cine naiba a auzit să mergi tu până unde poate să oprească Uber-ul?! Nu mă supăr, nu am pe cine. Mă chinui cu buchetul de flori de câmp, cutia cu bomboane și încă vreo două pungi primite la conferință. E miercuri și zi de  lucru. De mai bine de 2 luni pentru mine zi liberă e doar joia, by choice. Am preluat jobul de “tickete” la scurt timp după ce am trecut de gripa oribilă care a lovit Bucureștiul în iarna-primăvară de anul ăsta. Am făcut-o ca un soi de celebrare a sănătății proaspăt recuperate și pentru a-mi demonstra încă o dată că nu sunt prea bătrână ca să învăț… orice. Aveam un job full-time, dar simțeam că trebuie și pot să fac mai mult, plus că perspectiva de a lucra de acasă fusese mereu așa o chestie incitantă pentru mine. Am mai mers la biroul oficial pentru o perioadă, până mi-am dat seama că nu mai era locul potrivit pentru mine. Și acum nu mai erau nici bani…

Mă urc în Uber și încerc să mă așez oarecum confortabil cu toate pachetele din brațe. Iată, în punga aia rămasă de la sărbători e cutia unui iphone. Ce căcat să fac eu cu un telefon în plus, mi s-a părut mereu o bătaie de cap să ai două telefoane. Mă gândesc la Cristi și felul în care a împins către mine cutia peste  masa de cocktail de la conferință: “Nu mai te putem plăti, dar pentru ultima lună lucrată, aș vrea să primești asta.” Aș vrea să primești… o comandă. Mă uit la el, la colțurile ochilor care par căzute de oboseală, la cearcăne și aș vrea să văd în ochii lui că mă roagă să primesc. E obosit și simt că nu are chef de toanele mele… nici nu știu de ce le zic toane. Sunt ciufută deseori pentru că nu știu cum să-mi domolesc revolta interioară. Îmi vine să urlu la el că încă nu au trecut 6 luni de când mi-a promis că o să fiu bine, că e un job sigur… să urlu că am 37 de ani proaspăt împliniți și sunt bătrână. Nu mai am ușurința unui tânăr de a-și găsi orice job, am responsabilitatea pentru familie… mi-e milă de el și nu zic nimic.

-Credeam că mi-ai luat cadou de ziua mea, zâmbesc amar către el.

-Nu am avut bani…

Din penibil ne scoate Andi cu florile și cutia de bomboane imensă. Cu ocazia asta își aduc aminte și alți oameni să-mi ureze La mulți ani! și continuăm cu pupături până intrăm din nou în sala pentru continuarea conferinței.

***

Ajunsă acasă, desfac bomboanele și mănânc una-două cât să nu pară proaspăt deschisă cutia și apoi postez pe facebook cu mulțumirile de rigoare. Știu că ar trebui să mă apuc de lucru, dar aș mai trage de timp puțin. Și dintr-o țigară… obicei prost, dobândit în urma lucratului de acasă.

Reflectez puțin în fața ferestrei cât fumez juma’ de țigară, nu sunt în stare de mai mult… apoi iau tableta să mă joc câteva minute. Jocul e KoA pe scurt și ticketele sunt de fapt plângeri ale clienților. S-ar zice că fac support de gaming, dar sună prea pompos. Încerc să fac, de când KoA, wechat și tools au intrat în viața mea în urma unui training rapid. Am crezut că o să fie ușor, dar nu prea mă descurc și aș vrea să mă dea ei afară… să-mi curme suferința. Mai am vreo două colaborări, sigur nu m-aș descurca cu banii, dar pare că m-am aruncat în chestia asta… eu nu am chef să mă joc… nici nu știam ce e ăla multiplayer… e o tâmpenie, asta e. Încă de la început am oprit toate notificările jocului pentru că îmi sărea inima când auzeam tableta vibrând în mijlocul nopții. Apăs pe War și constat că am fost atacată de propria alianță – BKS. Best Kept Secret, my ass! Îmi vine să plâng. Mă uit tâmp la ecranul cu grafică oarecum naivă – My city. Stronghold îi zice, for short SH. Îmi schimb numele și dau un random teleport – Fuck them!

Mă apuc de lucru cu gândul la iphone-ul ăla cu care nu știu ce să fac. L-aș vinde…

Noaptea, după obișnuita tură pe facebook, intru în joc într-o încercare de remontare – trebuie să joc, am nevoie de job-ul ăsta. Am un mesaj și surprinzător, nu m-a atacat nimeni. Sunt un SH level 16 în Kingdom 490, fără trupe și fără resurse. E un mesaj în română de la un tip Costin (wtf!). Credeam că numai eu am fost prost inspirată să-mi numesc orașul cu nume și prenume ca la școală.

  • Bună. Ești româncă? Vrei să vii în alianța mea, te ajutăm să crești…
  • Suntem majoritarea români. O să vezi că e atmosferă frumoasă.

Primul meu gând este să refuz, mă obișnuisem să nu interacționez cu nimeni. Jocul era oarecum un refugiu de golit mintea, tap-tap-tap pe resurse și poate join a rally în vechea alianță.

  • Salut. Vin. Mulțumesc de invitație – sigur o să regret asta îmi spun  în minte.

Accept invitația și imediat sunt conectată la chat-ul de alianță unde mai mulți oameni mă întâmpină veseli. Sunt la naiba în praznic în regat și nu am gold de advanced teleport, așa că le promit să vin aproape de ei cât de curând. Și în joc cheltui tot gold-ul…

Am mesaj aproape instant de la unul dintre colegii de alianță – TLY: ce faci? De unde ești? Mă uit la profil și decid că îmi place de el, e un desen al unui tip cu glugă și o țigară în colțul gurii…

Capitolul 2. De ce te joci?

30 mai 2018

Mă grăbesc să prind ceva tickete până plec de acasă. Viața așa-zis de freelancer nu are niciun farmec, doar că poți sta în pijamale până la ore considerate nepotrivite. De dormit în plus nu se pune problema, sunt prea disperată că nu reușesc să-mi fac norma. Azi ar trebui să fie o zi bună – e update și posibil să primim multe plângeri. Până atunci trebuie să mă urnesc la un eveniment – Gala Valori de România. Mă gătesc și ies pe ușă la ora 17,30 îmbrăcată de cocktail. Machiajul e okiuț, tot nu mă pricep. Ajung la Palatul Bragadiru chiar mai devreme decât anticipasem, e bine că am timp să mai stau de vorbă cu ceva cunoștințe. Facem pozele obișnuite, dăm check-in și servim alcool. Am timp să discut cu o tipă pe care am cunoscut-o la tabără despre o posibilă colaborare pe conținut. Orice e în plus e binevenit, de când nu mai am un angajator oficial, trăiesc o panică permanentă că nu o să mai am de lucru. E frumos să lucrezi de acasă, e un vis împlinit, dar fără plasă de siguranță. Anyway, schimbăm numere de telefon și rămâne să ne vedem să discutăm concret, posibil despre un blog cu tematică culinară.

Încep să se strângă celebritățile – oamenii care vor fi sărbărtoriți în cadrul Galei – fac și eu poze cu preferații mei. Ajunge și Cristi, e un eveniment la care e bine să cunoască cât mai mulți oameni.

Mai târziu ies să vorbesc la telefon și constat că și el face același lucru. Se oferă să-mi aducă o băutură și rămânem afară. Știu că nu pot abandona proiectul pentru că implicarea mea fusese motivată și de cauza în sine. Asta mă duce cu gândul la altă seară la Palatul Bragadiru în octombrie 2012. În 2012 când s-au sfârșit mai multe lucruri, poate chiar s-a sfârșit lumea așa cum o știam.

-La ce te gândești?

-La nimic…

-Minți… Cristi încearcă să citească pe fața mea ceva.

-Mint… tot timpul mă gândesc la ceva. Acum mă gândeam să îmi cer scuze pentru felul în care m-am purtat în ultimul timp… dar nu o s-o fac. Știi că nu o să vă las baltă, o să ajut cu facebook și ce o să mai fie nevoie.

-Ți-aș zice că îmi pare rău, dar au fost lucruri pe care nu le-am putut influența. Nici nu le-am anticipat, recunosc. Dar vreau să facem ce se poate în condițiile astea, știi că nu pot să abandonez.

-Știu, îi răspund. Dar nu pot să nu consider că e nedrept. Că în cele din urmă tot eu am grijă de mine cel mai bine.

-Eu ți-am spus și cu alte ocazii că bărbații au grijă de tine doar dacă te…

-De ce faci asta? De ce o transformi în ceva porcos? Plus că nu-ți stă în fire să mă protejezi de cuvinte licențioase. Râd ca să destind atmosfera.

Dacă aș fi sinceră măcar cu mine, aș recunoaște că probabil deep down am sperat să-l influențez, să dovedesc că putem învăța unul de la celălalt și că per ansamblu va fi benefic faptul că lucrăm împreună. Poate că încă sper ca scurtul timp petrecut în același birou să contribuie… la ce naiba? Iunia, iar te erijezi în cine știe ce învățător spiritual! … pur și simplu nu e cazu’ aici. Pe cine să păcălesc, nici eu nu sunt bine cu mine… ca să pot să pretind că-i repar pe alții.

Cristi îmi ia telefonul și îi admiră husa.

-L-am primit de la mama de ziua mea.

-Semăna cu un iphone, am crezut că vrei să-l folosești.

-Nu prea avea rost… parcă încerc să mă scuz.

Se lasă liniștea o vreme și eu mă uit la telefonul lui pe care se adună notificări. E prea politicos să se uite la el, așa că plec eu către prietenele mele. Ajung acasă pe la 11, stau în pat să adoarmă copilul și apoi îmi reiau lucrul.

***

Ziua liberă aleg să o umplu cu scris pe blog și traduceri restante. Primesc telefon de la mama care mă anunță că bunica e pe moarte și ar fi bine să pregătesc un bagaj. Mâine plănuiam să merg la o petrecere pentru copii cu Radu… poate nu se întâmplă mâine, mă gândesc. Scot geanta și caut haine negre.

Jocul a rămas în plan secund, apuc să intru după 12 noaptea. Cumva amân momentul pentru că m-au zăpăcit colegii de alianță cu amabilitatea lor. Deja am fost descusută și tot aștept să se plictisească de mine. Am și crescut un nivel în urma unei acțiuni colective de ajutor cu resurse. Pe lângă R5 – rege cum ar veni, care e Costin, avem doi jucători italieni care nu prea comunică, un croat, tly, wizzard și lil. E bine că e și o fată ca să echilibreze puțin lucrurile. Constat că e deja s-a retras toată lumea, e liniște pe chat. Sau cel puțin așa speram…

  • Bună seara, mă întâmpină Tly. Între timp am aflat despre el că are 23 de ani și se numește Alex. E din Breaza.
  • Bună. N-ai somn?
  • Ba da, dar mai stau puțin. Pot să te întreb ceva?
  • Sigur. Poți să mă întrebi orice… de răspuns mai vedem noi.
  • De ce te joci?
  • Adică de ce nu m-aș juca? Ai întrebat-o și pe Lil?
  • Nu, mi se pare că nu ești tocmai genul… Deja îi rugasem pe el și pe Costin să-mi dea add pe fb ca să nu mai stau să ne conversăm noaptea, plus că mi-era greu să scriu pe tabletă. Fusesem felicitată pentru “familia frumoasă”, niciodată nu am știut cum să răspund la astfel de complimente. Alex refuzase să se împrietenească și aleg să-i spun adevărul, așa cum fac de multe ori ca să evit să mă încurc în minciuni.
  • Mă joc ca să pot face support pentru ei, pentru dezvoltatorii jocului.
  • Ah, ok… se plătește bine?
  • În principiu da, nu pot să spun foarte multe despre asta.
  • Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva, ajut cu plăcere.

De ce aș putea să am nevoie?

  • Da, sigur, mulțumesc. Și tu la fel. Dacă vrei un job în București. De ce am spus asta?! Sună lame și chiar nu aș putea să-l ajut cu mai mult decât o recomandare.
  • Uite, nu am cum să spun asta frumos, bunica mea e pe moarte și nu am niciun chef să mă joc. Nu aveam nici înainte de fapt.  
  • Și eu am fost atașat de bunica mea, te înțeleg, îmi răspunde.
  • Și eu, dar de bunica maternă mai mult. Am scris și o carte despre asta.
  • Serios? Mi-ar plăcea să o citesc, să-mi spui de unde pot să cumpăr.
  • Poți să o citești pe blogul meu, o descarci de aici.
  • Ok, mersi. Noapte bună!
  • Noapte bună!

Capitolul 3. Aici putem fi oricine

7 iunie 2018

E ziua liberă și o lălăi în pat mai mult decât îmi permit de obicei. Deschid larg geamul la dormitor, mă bag sub pătură și iau tableta. Deschid jocul. Am un mesaj de la Tly: “Felicitări, mi-a plăcut mult cartea. Mi-am amintit de adolescența mea și de prima poveste de iubire.” Zâmbesc și recunosc că mă flatează, dar aș vrea să-i dau peste nas. Așa mă enervează când oamenii spun “povești” care apoi nu se mai potrivesc. “Mulțumesc. Mă bucur că ți-a plăcut, dar adolescența ta a fost… ieri. :)” Am pus și un smiley ca să nu pară chiar răutăcios.

Se  pare că azi e ziua în care trebuie să completez bagajul pentru înmormântare. Aș vrea să simt ceva și totuși nimic nu e acolo. Cumva parcă ne-am luat la revedere de la bunica în urmă cu un an. Avea momente de semi-conștiență și părea că toți eram împăcați. Sau ce știu eu…

Anunț toți colaboratorii că nu voi fi disponibilă în weekend, solicit și 3 zile libere de la tickete – un lux pe care aparent nu ți-l permiți decât dacă moare o rudă apropiată. Înainte de culcare constat că nu pot să dorm, cumva normal având în vedere evenimentele recente. Decid să intru puțin în joc. E liniște, oamenii muncesc din greu, joburi reale, nu de la biroul din sufragerie. Tly și-a făcut timp să răspundă – probabil că are notificările pornite, nu ca mine: “M-ai prins. Dar știi că aici putem fi oricine.”

Ezit dacă să răspund, eu mereu aș avea ceva de spus: “Nu mi-a trecut asta prin cap. Eu aleg mereu să fiu eu.” Fără smiley. Mă simt prost cumva… interacțiunea online mi-a plăcut mereu, am preferat-o chiar oricărei alte forme de apropiere. Dar nu mi-a trecut prin cap să fiu altcineva… doar am dat și profilul de facebook, tocmai pentru că mi se părea obositor să-mi construiesc un personaj. Dar… dacă tot nu pot să dorm, decid să refac contul de pe ipad pe noul meu iphone. Nici nu l-am scos din cutie, dar acum e un moment la fel de bun ca oricare altul. Mă strecor afară din pat, iau și cutia în care e cartela de la abonamentul nou… e o risipă să ai două telefoane, dar sunt alte chestii pe lume mult mai grave.

Asta e o muncă serioasă, de configurat cloud și setări pe un nou telefon. Poate că o să-mi folosească și la job să testez și pe Apple… îmi caut tot felul de scuze pentru ce fac. Descarc King of Avalon, îl deschid și… aș vrea să se încarce mai repede… să trec de tutorial… să schimb binding pe contul vechi. Contul este deja acolo, doar că nu este al meu. Pun telefonul jos de parcă m-ar vedea cineva. Mi se învârt în minte răspunsuri la plângeri: Hello my Lord… regards, KoA team. Bind, unbind, delete account… contul nu se poate șterge decât printr-o cerere exprimată pe mail, jucătorii sunt foarte nemulțumiți de acest aspect. Îmi aduc aminte de jucători care și-au vândut telefonul, apoi s-au plâns că cineva le-a furat contul. I should be so lucky! Iau telefonul și apăs pe poza de profil a unui tip grăsuț cu început de chelie care pare să mănânce ceva cu bețișoare. Aflu că se numește BadBoy și e din alianța YOH – italieni. Nu pot să fac nimic în contul ăsta, dar nu rezist tentației de a mă uita în mesajele lui. Primul este de la Fabian care la profil îl are pe Captain America. Îi zice să se uite pe telegram. Apoi sunt mesaje de la niky, Lady M. și Tranquilla. Le citesc pe toate și înțeleg cam în proporție de 80%. Era mai ușor dacă era spaniolă… BadBoy este un adevărat player. Mi se pare amuzant, oamenii sunt nebuni mă gândesc. Ce îți lipsește în viața reală, Bad? Dar eu am telefonul de la Cristi… nu l-am văzut niciodată jucându-se totuși. Sigur că era asaltat permanent de notificări… și italiana lui… neah, nu are cum. Știu că ne mai prosteam la birou cu ce știe fiecare: mascalzone, come se dice, dar asta e altceva… s-a făcut trei, trebuie să mă culc neapărat. Închid telefonul.

***

Nu prea am reușit să dorm, decid să plec pe jos spre ai mei. Deja e foarte cald, merg pe Moinești cu muzica urlându-mi în urechi. Nu simt oboseală, dar sigur o să pic. Poate reușesc să dorm în mașină.

Nu reușesc, vorbesc cu mama despre bunica, despre amintirile din vacanțele petrecute la ea… parcă în altă viață. Nu am mai fost acolo în vacanțe din clasa a VII-a… boy, I am old. Când încep să sune telefoanele lor, îmi pun căștile și mă uit pe geam. Ne oprim direct la bloc să ne schimbăm și să mergem la capelă. În camera “mea” mă schimb cu o bluză neagră cam groasă și pierd puțin timp uitându-mă în jur. Pipăi conturul oglinzii, mă așez în genunchi și mă uit la cărțile din raftul de jos. Cred că le-am citit în ultima mea vacanță aici. Mobila din lemn de tisă care sper că va fi a mea cândva. Nu e morbid îmi spun în gând, mereu mi-am dorit-o. E și o perie de păr pe care nu a folosit-o nimeni niciodată, sunt tentată totuși să o apropii de nas. Mi se umezesc ochii la amintirea unei după-amieze când una din verișoarele mele m-a pieptănat în fața acestei oglinzi. Eva care nu vorbea română…

Capela pare că a fost renovată… e mai răcoare înăuntru. Salutăm încă o familie care urmează să îngroape pe cineva. Trebuia să cumpăr mai multe cale, arată ridicol lângă crinul luat de mama. Ca de obicei a fost mai inspirată, suntem sfătuiți să nu deschidem capacul coșciugului… din cauza căldurii. Ies. Mă plimb prin cimitir și citesc nume de pe morninte. Random, cum ar zice fiul meu. În stânga mea se înalță faimoasa închisoare Gherla, despre care am aflat de curând că a fost castel cândva. De la capelă mergem să mâncăm și apoi la cazare.

***

Mătușa sforăie ușor lângă mine și eu nu am somn. Deschid tableta și intru în joc. Mă uit pe chat-ul de alianță, toată lumea pare să fie online. Salut și eu, cam fără chef. Văd că am fost atacați și probabil ăsta e și motivul agitației. Tly îmi scrie:

  • Ce faci?
  • Ok, cred. A murit bunica, sunt la Gherla.
  • Îmi pare rău… cum te simți?

E prima oară când mă întreabă cineva cum mă simt legat de asta. Nu știu, chiar nu știu ce am simțit pentru bunica… acum simt că aș plânge.

  • Nu știu… ce s-a întâmplat? Ce e agitația asta?
  • Aveam trădători în alianță.

Nu întreb, să nu risc să mă fac de râs, nici nu observasem că italienii au schimbat alianța și acum sunt la YOH. Încerc să procesez unde am văzut asta și îmi aduc aminte de BadBoy. El pare să ne fi atacat, și Fabian – cel care îi scrisese de telegram. E prea mare coincidența. Simt că mă înroșesc, o căldură pornită din interior, reacția mea la chestii pe care nu le pot controla. Văd mesaje care se adună pe chat-ul de alianță… scrie numele meu acolo. Adună-te!

  • Iunia, scout Ricki și Duca, te rog, îmi comandă Tly.

Fac asta automat cumva și apoi dau share reports pe chat. Aproape imediat primesc mesaj de la Ricki69 acum de la YOH.

  • Iunia, îmi pare rău…
  • Hey, ești roman.
  • Da, dar nu am vrut să spun. Până la urmă e un joc de război.
  • E doar un joc… chill.
  • Nu e… tocmai
  • Bine…
  • Ai fost victimă colaterală… toate astea sunt din cauza lui Costin.
  • Serios, nu mă interesează…
  • Totuși, am vrut să vorbim.
  • Uite, vorbim. Dar serios, nu mă interesează jocul prea tare.
  • De ce te joci?
  • Mă joc ca să mă deconectez, doar că acum nu e un moment bun.
  • De ce?
  • Nu ai altceva mai bun de făcut? vezi că te atacă colegii mei.
  • Nu-mi pasă… merită dacă stau de vorbă cu tine.
  • Awww… replicile astea de grădiniță…
  • Deci…
  • Deci ce?
  • De ce nu ai chef?
  • Nu vorbesc asta cu tine…
  • De ce nu?
  • Jesus, mi-e greu să fiu civilizată dacă insiști. A murit bunica și mâine o vom înmormânta. Sunt la o cazare în orașul Gherla și aparent nu am altceva de făcut pentru că nu mi-e somn.
  • Am înțeles… îmi pare rău. Condoleanțe.
  • Mulțumesc.
  • Totuși… mă bucur că am apucat să-ți scriu. Adevărul că plănuim asta de multă vreme… e o poveste lungă.
  • Bine, să mi-o spui cândva. Trebuie să dorm.
  • Sigur. Noapte bună.

Mă mai uit prin SH meu, trupele nu erau acasă toate… măcar atât. Nu-mi pasă nici de trupe, mă uit pe battle reports și înțeleg de ce se plânge toată lumea că jocul nu e balanced. Și Fabian și Bad sunt cu mai mult de 5 nivele peste mine… victimă colaterală… Se înjură la greu trădătorii de alianță pe chat… le zic noapte bună și ies. Nu reușesc să adorm, nu departe de cazare trece linia ferată și ascult zgomotul făcut de trenuri. Ușa balconului e larg deschisă și e foarte cald. Câte un gândăcel intră în zbor, se lovește de perete și cade… cum mă simt? mă întreb și eu pentru prima dată. Adorm.

***

Mă trezesc frântă. Apuc să fac un duș și mă schimb la timp ca să-i întâmpin pe Cătă și Răzvan care au venit cu trenul. Mergem pe jos spre apartament, ar trebui să ajungem în 20 de minute. E totul schimbat și totuși așa de familiar. Aici pe colț am fost la grădiniță, Duțu parcă se numea colegul de care îmi plăcea. Mi-aduc aminte cum bunica îmi încălzea patul pentru că nu era căldură… mi-aduc aminte că mă simțeam bine cu rutina lor. Intru pe ușa care deși e metalică acum, pare să fi moștenit același scârțâit… familiar. Mirosurile din casă nu sunt aceleași… și încerc să găsesc exact cuvântul care să exprime cum mă simt. Pe canapeaua din bucătărie mă uit la vitrinele cu cănile de ceai. Ceaiul de măceșe cu lămâie și multă miere, dimineți și seri cu sandvișuri cu unt, caș și ardei gras. Cele mai bune sandvișuri. Griș cu lapte presărat cu nucă măcinată cu zahăr tos. Mămăligă pe pături cu caș frământat. Mâinile bunicii, diferite fundamental de ale mămăiței – fine, cu o piele subțire și unghii mereu îngrijite. Toate astea îmi trec prin cap într-o fracțiune de secundă, cât ascult la Victoria și mama cum discută despre împărțirea unor pachete la capelă. Fug repede în camera mea și închid ușa în urmă. Deschid dulapul să pipăi cearceafuri aliniate perfect, apretate. Închid ochii și le simt pe mine, aspre, răcoroase și parfumate. Mă simțeam în siguranță aici… ăsta era cuvântul. Oftez adânc și înghit nodul din gât.

La capelă e cald, prea cald, se vorbește discret despre faptul că miroase înăuntru. Noi, “copiii”, stăm afară și ne amintim de copilărie în așteptarea preotului. Lucrurile se desfășoară cumva pe repede înainte, deja am făcut planuri să plecăm cu un autocar diseară. Ne pupăm cu rude pe care nu le-am văzut de cel puțin 10 ani, suntem toți transpirați și ne ștergem jenați. Aerul se încinge și mai tare… conducem pe ultimul drum… eu nu aș vrea să fiu îngropată… restaurant… alte pupături și gata. În sufrageria ei, mai târziu, povestim despre și râdem zgomotos la amintirea celei care a fost… lângă pat e rozariul cu mărgele care strălucesc în întuneric. Fix aici, pe fotoliul ăsta, m-am uitat de multe ori la Salvați de clopoțel.

La șapte, ne urcăm în autocar și în sfârșit am timp să schimb câteva vorbe cu Cătă. Sunt obosită, simt că mă apasă pieptul, deși mi-am luat pastilele. Nu fac nici ele minuni, se fac trei zile de când nu am dormit cum trebuie. Când nu mai am ce vedea pe geam, îmi pun muzică și deschid jocul. E devreme… găsesc un mesaj de la Ricki69 de ieri:

  • Dacă ai nevoie să vorbești… sunt aici.

Pufnesc amuzată la vederea lui… Ricki, nu ești aici. Sunt singură.

  • Mulțumesc pentru ofertă, ești drăguț. Nu știu despre ce aș putea să vorbesc, o am pe sormea lângă mine oricum.

Mai culeg ceva resurse, tap-tap, mă uit cum degetul mi se plimbă pe ecran. În urechi îmi urlă: Humble… bitch, be humble! Zâmbesc la imaginea reflectată în geamul autocarului.

  • Ce faci? Se pare că și Ricki are notificările pornite.
  • Spre casă.
  • Unde e acasă?
  • La capitală. Pentru tine?
  • În sud.
  • Bine… de ce să vorbim atunci? Știu că aici alege fiecare să fie orice altceva, dar eu nu am chef de jumătăți de răspuns.
  • Dar ce ai chef?
  • De unde ești?
  • Din România, am stat chiar și în București o vreme.
  • Să știi că mie îmi place să comunic online, dar de jocuri chiar nu am chef. Spune-mi sau nu-mi spune.
  • Bine, iartă-mă. Facem schimb de profile de fb. Eu sunt aici.

Apăs pe link și mi-e puțin teamă, fb e plin de dubioși. Mă uit îndelung la o poză a unui tip brunet cu ochi pătrunzători. Mă bucur să observ că are o podoabă capilară impresionantă, lucru rar în zilele noastre Se uită în cameră, cumva detașat de prietena sau soția de lângă el. Enough now, Iunia!

  • Gata, îl anunț.
  • Și eu.
  • Ce familie frumosă, nu-i așa?!
  • Da, de unde știai…

Pentru că sunteți previzibili…

  • Acum poți să ai mai multă încredere?
  • Nu. Profilul meu e public… al tău nu arată nimic.
  • Nu știu ce înseamnă asta, eu schimb poza de profil o dată pe an. Mai pune nevastă-mea poze… deci e nevasta.
  • Înseamnă că nu știu câți ani ai și de unde ești și oricum e dubios să stăm de vorbă.
  • De ce?
  • Again with the questions… pentru că ești un străin. Pentru că sunt într-un autocar în drum spre casă, sunt obosită și e dubios.
  • De ce ți-e frică?
  • Nu mi-e frică de nimic, știu unde duc conversațiile astea de obicei.
  • Eu nu știu
  • Pe bune?!
  • Pe bune, e prima oară când fac asta.

Wow, a virgin. You are so full of shit!  Îmi vin în minte niște conversații la limita decenței și mă întreb de ce le întrețineam. Știu bine de ce, dar nu e momentul să mă gândesc la asta.

  • Ok. Mie îmi plac mult filmele și ăsta pare unul prost. Am o propunere pentru tine
  • Hai să auzim
  • Eu oricum mă plictisesc. Propunerea mea este să ne jucăm ceva… un joc în joc.
  • Ok, ce joc?
  • Adevăr sau provocare… o să fie mai mult adevăr. Să vedem dacă te ține.
  • Sigur, nu am nimic de ascuns. Și cu provocarea ce facem?
  • Nu facem nimic, mie nu-mi place să mă joc :))))

Așa a început Jocul… cu întrebări prea personale de la mine (te-ai căsătorit cu dragostea vieții?) și specifice ale lui (Mare sau munte?). Pe la 3 suntem clar obosiți, dar conversația e încă animată.

  • Câți ani ai? Întreb eu. Zodia, cum naiba am uitat de zodie până acum…
  • 36, azi e ziua mea.
  • C’mon… se transformă iar în film prost…
  • Vorbesc serios… am invitați, ar trebui să mă odihnesc. Dar mă gândeam să stau cu tine, să mă asigur că ajungi cu bine acasă. Cred că nu o să reușesc.
  • Nu e nevoie, cred că oricum mai am două ore. Poate adorm și eu. Dacă totuși e ziua ta, îți fac o urare de la scriitorul meu preferat, Anthony Bourdain: Your body is not a temple, it’s an amusement park. Enjoy the ride! La mulți ani!
  • Mulțumesc. Și dacă totuși sunt din București?
  • De ce faci asta? Strici o seară aproape perfectă… rămân fără baterie.

Asshole! Ies și închid tableta.

Capitolul 4. Dai…

15 iunie 2018

Beau o cafea la Bob până se strâng toți oamenii pentru info trip. Am fost așa disperată să nu întârzii încât am ajuns prima. Suntem distribuiți în mașini și spre marea mea bucurie nimeresc cu niște tipe foarte cool. Discutăm puțin, încercăm să ne cunoaștem și apoi profit de momentul de liniște de după prima oprire să văd ce mai face BadBoy.

Mi-am promis că nu fac asta pentru că mi se pare lipsă de profesionalism, invadarea intimității și altele asemenea, dar pur și simplu nu mă pot abține.

Primul mesaj e de la Fabian care îi spune că mai târziu vrea să-i atace pe “prietenii” de la BDC, apoi scrie ceva în Italiană ce nu înțeleg și ceva smiley faces. Eu sunt la BDC, dar nu pot decât să pun un scut – nu e ok să avertizez pe nimeni.

Următoarea conversație e cu niky, știu că nu se salvează tot, dar citesc de la început:

  • Nu pot mâine… îi spune ea.
  • Dai (nu știu ce înseamnă asta, dar cumva îmi imaginez), nu facem nimic, doar ne plimbăm cu mașina
  • Știi că mama nu vrea să te vadă…
  • De ce trebuia să-i spui?
  • Pentru că îi spun tot, și zice că ești prea bătrân pentru mine
  • Nu sunt bătrân, și 15 ani nu e așa o diferență mare
  • Așa crezi tu, poate e mai bine să fim prieteni
  • Și eu spun să fim prieteni, mergem la o plimbare… atât.
  • Bine, îți dau share location pe whatsapp

Ok, deci are o întâlnire. Conversația e de aseară. Următoarea e Tranquilla.

  • Știu că e greu pentru o femeie cu un copil… zice el
  • De ce spui asta?
  • Eu cred că tu ești în spatele contului de R5, eu respect femeile să știi… cred că merită să fie …. (cred că vrea să zică pe poziții de conducere, iar îmi doresc să fie spaniolă)
  • Nu sunt eu R5 dacă asta vrei să insinuezi
  • Da, dar când e contul lui online, nu ești tu online
  • E pur și simplu coincidență, te asigur
  • Și cum se face că îți cere sfatul pentru tot?
  • De ce spui asta?
  • Pentru că am vorbit cu el în privat și a zis că trebuie să vorbească cu tine.
  • Suntem o alianță, eu sunt R4, e evident că ne sfătuim…
  • Dai… (ce naiba e asta?!) nu te supăra, ți-am spus deja că nu-mi pasă… oricum speram să fim prieteni… eu nu știu cât vom mai sta aici
  • La cine te referi când spui noi?
  • Nu contează… dar avem planuri mai mari
  • E doar un joc
  • Da, dar vrem să ajungem mai sus, să impunem noi regulile în regat. E un joc de strategie, nu farmville
  • Regulile sunt bune, altfel ar fi haos
  • Poate… mi-a plăcut să stăm de vorbă… ciao
  • Ciao

Încerc să văd ceva în poza Tranquillei, dar e prea mică. Conversația cu Lady M. e de departe cea mai interesantă:

  • Amore… zice ea. Ești?
  • Da, vorbeam cu niky.
  • Cum a rămas cu ea? Știi că ai nevoie de o femeie adevărată, nu o fetiță…
  • Poate, dar vreau să încerc… tu ce faci?
  • Mă știi doar… mă bucur de moment… ne vedem sâmbătă?
  • Da, am făcut rezervare tot acolo, o să-ți trimit link. Te-ai gândit dacă vii cu mine și Fabian la PAZ?
  • Da, vreau să văd ce zic restul… conversația se încheie cu ceva ce sigur nu știu să traduc, dar pot să intuiesc: Fottiti! de la Bad către ea.

Caut cu google translate acel Dai, în engleză e tradus cu Come on. Am înțeles, e un fel de rugăminte – pot să mi-l închipui spunând-o. Pare genul de bărbat care te strânge de mână mai mult atunci când faceți cunoștință. Amintirea unui astfel de moment mă face să zâmbesc, am avut impresia că s-a uitat în sufletul meu cât mi-a ținut mâna… Închid ca să nu fiu tentată să umblu pe contul lui și să mă dau de gol. Mă uit în mașină, fetele sunt atente la drum, nu are nimeni timp să vadă ce fac. Îmi sprijin capul pe geam și mă gândesc la lumea aia… cine e BadBoy și cum de a ajuns contul lui în acest telefon… poate cineva îmi face o glumă proastă…

Mă gândesc la conversațiile astea puerile care par puse acolo doar să fie citite. Oare oamenii se iau așa în serios cu jocul ăsta, e asta o formă de chat în care scapă de curiozitatea partenerilor? Îmi vin în minte vorbele unei prietene: Iunia, cum îi găsești? Se pare că de data asta m-au găsit ei.

Ne cazăm la cel mai frumos hotel din Târgu Mureș și îmi trece prin minte că mi-ar plăcea să vin aici și cu familia, pare că mereu sunt singură. Suntem rupți de foame și apuc doar să fac un duș până mergem la restaurant. Sunt deja cu un nod în stomac că nu am apucat să fac tickete și o să-mi petrec noaptea lucrând. Chiar nu puteam să ratez ocazia, și așa refuz prea multe oportunități și stau mult prea mult timp în casă.

Ne întoarcem pe la 12 după o masă scăldată în vin. Avem o țară frumoasă, fără dubiu, iar restaurantul ăla între dealuri chiar era pitoresc. Am prins chiar și câteva poze după ploaie, vinul ne-a ajutat să ne împrietenim. Până și eu simt că sunt mai relaxată, îmi făceam griji că nu găsesc pe nimeni cu care să rezonez. Deschid laptop-ul și jocul și mă apuc de lucru. Mi-e cam somn, dar era exclus să-mi iau zile libere pentru asta. Mă uit pe sheet-ul de prezență și constat că probabil o să iau puțini bani; nu mi-am făcut norma în nicio zi, mi-am luat deja 3 zile libere și e jumătatea lunii. Da, o să mă gândesc la asta mai târziu.

Las jocul deschis pe tabletă și din când în când intru să culeg resursele. Mi se pare că oricum nu prea ai ce face în joc propriu-zis, nu înțeleg de ce Costin și ceilalți îl iau așa în serios. E surprinzător de liniște pentru o seară de vineri… oricum nu aveam timp să mă conversez cu nimeni. Mă gândesc la Ricki care îmi lăsase un mesaj după ce închisesem oarecum brusc: să-i spun dacă îl plictisesc. Și apoi nimic. Dacă nu mai e la noi în alianță nu pot să văd când e online și cumva e mai bine așa. Pe la 2 trebuie să-mi pun muzică, risc să adorm în timp ce lucrez.

  • Ce faci? Bună… deci nu doarme.
  • Bună. Lucrez.
  • De ce lucrezi? Sau ce lucrezi?
  • Se pare că jocul nostru a fost inutil… nu ai descoperit nimic despre mine.
  • Vrei să continuăm? 
  • Nu vreau să te rețin…
  • Eu trebuia să spun asta, tu lucrezi
  • Data trecută m-am abținut să te întreb, poate am preferat să mă bucur de atenție. Știam că nu se putea repeta experiența.
  • Lasă-mă să-mi fac eu griji pentru mine
  • Ok, dar simt că fur timpul altcuiva… al soției îmi zic în gând.
  • Sunt cuvinte cam grele, nu crezi? Ai avut o zi proastă?
  • De ce? Mă simți?
  • Simt că ești încordată și îți cauți pretexte să nu te relaxezi
  • Și mai ce? Îmi vin în minte versurile lui Balvin: Nena, nena, tranquilícese

Pentru o fracțiune de secundă îmi trece prin cap că mi-ar plăcea să ascultăm muzică.

  • Poate ar fi mai bine să nu interpretezi, ce zici?
  • Ne jucăm? nu e prima oară când alege conștient să ignore ce zic eu…
  • Play. Începe tu.
  • Ce lucrezi?
  • Support și social media. Care e cea mai mare frică a ta?
  • Mi-e frică să nu realizez tot ce mi-am propus în viața asta
  • Fair enough
  • Ai legătură cu supportul de la joc?
  • Da. Tu ce lucrezi?
  • Comerț
  • Prea vag, nu mă mai joc. Nu ajungem nicăieri…
  • Unde ai vrea să ajungi?
  • Face parte din joc?
  • Nu
  • Atunci nu răspund. Cu câte fete te mai conversezi?
  • Niciuna, ți-am zis deja că e prima oară când fac asta.
  • Ai zis, dar nu te-am crezut nici atunci nici acum. Ce e pe lista de lucruri de realizat?
  • Dacă nu e parte din joc, nu răspund nici eu. Dar felicitări, ai trecut deasupra
  • Mersi…

Ezit. Mă gândesc la glumele proaste făcute în autocarul care ne-a adus de la masă. La felul în care vulgaritatea mă apără mereu de orice alte interpretări și cum o foloseam ca să par dezinhibată și cool. Adevărul că nu eram nici una, nici alta, dar mă ajuta uneori să mă integrez. Atunci când alegeam să fiu cu ceilalți și să nu evadez în imaginație. De ce aș încerca să fiu altfel cu Ricki69, doar are 69 la nume… poate pentru că pe lângă să ascultăm muzică împreună, îmi imaginasem și un sărut pe un umăr gol… al meu.

  • Nu-mi place deasupra, răspund.
  • Să nu interpretez?
  • Eu vorbeam de s e x, tu nu știu despre ce vorbeai… pun emoticonul care râde cu lacrimi.
  • Te las să lucrezi…
  • Ești drăguț… noapte bună.

Capitolul 5. Addictive

25 iunie 2018

Drumul către mare e totdeauna plăcut, pare că vom avea noroc și de vreme bună. Nu am îndrăznit să-mi iau liber, așa că o să văd ce pot să fac în timpul alocat siestei și noaptea bineînțeles. M-aș văita, dar nu am la cine, sunt toate alegerile mele. Și cel mai tare mă doare că nu am timp să scriu pentru mine, ăsta era un moment bun, suntem cazați într-un loc oarecum pitoresc. Vederea e stricată de niște clădiri neterminate, specificul oricărei stațiuni din foste state comuniste. Altfel e foarte frumos, aproape de intrarea în grădina botanică din Balchik. Faptul că nimeni nu înțelege pasiunea mea pentru Balchik are prea puțină importanță – e cum zice melodia: this is where I heal my hurts. După plimbarea de seară pe faleză, mă apuc de lucru în ciuda faptului că mi-e foarte somn. 

A doua zi la plajă sper să citesc ceva din cartea luată special în acest scop, dar mai mult contemplu marea. Iar îmi doresc să absorb prin toți porii senzațiile. Fac greșeala să scot telefonul pentru a-i poza: tată și fiu pe o plajă la Marea Neagră. Îmi atrage atenția un mesaj de wechat în care sunt întrebată dacă sunt disponibilă să lucrez mai mult. Răspund da fără ezitare, uitând că sunt în vacanță și cumva le datorez celor doi pe care tocmai i-am pozat măcar prezența fizică. Poate că nu neapărat le datorez, dar gândul că voi putea păstra jobul e reconfortant, mai reconfortant decât cele câteva zile libere de care ar trebui să mă bucur. Anunț că voi reveni când ajung la laptop.

Fac cunoștință cu sistemul de customer care și deja răspund la ceva reviews până la ora 16. Apare aproape obsesiv cuvântul addictive, chiar și la review-uri de cinci stele. Nu văd nimic care poate crea dependență la acest joc banal. E un joc pentru adulți și cred, sper, că cei care investesc iau decizii asumate. Dar dependența e altceva. E ceva care nu ar trebui să aibă legătură cu un joc de strategie. Trec cu vederea și îmi scuz acțiunile din ultima săptămână; cam toate diminețile îmi erau ocupate cu citit corespondența lui Bad de pe contul găsit pe telefonul de la Cristi. Mă mințeam că nu are nicio relevanță pentru nimeni ce fac eu. Mă fascina însă ușurința lui de a conversa cu femeile. Aproape că mă pierdeam în visare, în viața lor din imaginația mea. Apoi, înainte de concediu, mi-am dat seama că nu puteam continua așa. Am făcut-o brusc, cum smulgi leucoplastul știind că e lipit de pielea ta – am șters aplicația, am resetat telefonul și i l-am dat lui Ștefan să-l pună pe okazii. Da, Iunia, nu era dependență – așa cum fumatul unei singure țigări pe zi nu făcea rău nimănui.

Apoi era Ricki… nu, nu cred că îmi păsa de el, dar în fiecare seară speram să-mi scrie. Nu era nimic dubios în conversațiile noastre, scăparea mea cu aluzii la sex trecuse oarecum neobservată. Ce mă atrăgea cel mai mult era faptul că părea să se preocupe de mine, de starea mea. Cumva îmi părea mai preocupat de mine decât eram eu: Ce faci? Cum ești?  Erau lucruri pe care mi le spunea și care îmi răsunau în urechi toată ziua… sweet nothings. Știu că nu era un interes real, dar atunci, pentru o jumătate de oră – o oră, părea real.

Stau o vreme și mă gândesc dacă îmi lipsea ceva. În mod normal nu aș fi găsit acest joc în veci, poate TLY avea dreptate să mă întrebe de ce joc.

***

Mai târziu, trecut bine de 2 noaptea, mă bag în pat și deschid jocul. Afară plouă torențial și aș dormi bine pe vremea asta, acum sunt prea agitată. Deschid jocul sperând că nimeni nu e online. Iar nu am noroc.

  • Ce faceți doamnă? ăsta e TLY.
  • Nu prea sunt doamnă, trust me
  • Dar ce?
  • Acum sunt Lady smth smth, de fapt ai dreptate…
  • vezi mesajul din privat te rog, mă roagă Costin.

Sunt curioasă ce e cu secretomania asta:

  • Alex și cu mine o să mergem în altă alianță să participăm la un event. Vreau să te las R5. Ce zici, my queen?
  • Nu cred că e o idee bună
  • Nu e mare lucru și oricum sunt disponibil aici dacă e ceva
  • Ce trebuie să fac? Știi că eu nu sunt online toată ziua… de ce naiba mă pune în situația asta…
  • Doar să trimiți zilnic chest-urile și mă anunți dacă vă atacă cineva.
  • Bine… cred.

Revin pe chat-ul de alianță și văd că deja s-au făcut schimbările. Simt să spun replica mea preferată din Stăpânul Inelelor, deși nu cred că o pricepe cineva.

  • In the place of a Dark Lord you would have a Queen! Treacherous as the Seas! Stronger than the foundations of the Earth!

Iunia, ești dusă, nimănui nu-i pasă de pasiunile tale pentru replici din filme. Totuși, scriu în continuare, în ciuda reacțiilor stârnite.

  • All shall love me and despair!

Da, vom vedea ce e și cu asta.

***

28 iunie 2018

– yes, hi

– could you please answer the complaints, we don’t want them to built up

– sure!

It’s just… scriu și șterg… you know Thursday is my day off… iar șterg… știe cred că e ziua mea liberă… nu-i nimic. Mă ridic de pe prosop și mă uit la mare… băieții sunt în apă, mă bucur că Radu se îmbărbătează să stea mai mult. E superbă marea la ieșirea din Albena și e aproape pustiu. Apa strălucește în lumina soarelui și eu trebuie să-mi acopăr ochii. Înainte să-mi pun la loc ochelarii, îmi apăs ochii îndelung într-o încercare disperată de a ține lacrimile acolo. Azi trebuia să mă apuc de cartea de bucate, urma să stau în balconul de la cazare cu un suc rece ca gheața și să fac ce vreau în ziua liberă… să scriu de plăcere. Poate că nici PMS nu mă ajută să depășesc faza asta de smiorcăială inutilă. O să le fac pe toate!

Mult după ce soțul și copilul au adormit, eu încă lucrez. Iau și tableta aproape ca să mă distragă de la furtuna de afară și de la faptul că sunt obosită. Mereu obosită, parcă e laitmotivul vieții mele…

  • Hello, my queen… Ricki are chef să facă mișto de mine.
  • Nu începe te rog. Nici măcar nu ești primul…

Urmează ceva emoticoane

  • Cine a mai îndrăznit?
  • Cineva de la XxX  și unu King Ecbert zicea să-l anunț dacă mă atacă Costin. I mean wtf? De ce m-ar ataca dacă el mi-a lăsat alianța?
  • Eu ți-am zis că e o poveste lungă… vrei să o auzi?
  • sigur… e un moment la fel de bun ca oricare altul
  • Alianța din care faci parte a fost a lui Fabian până când a plecat la nu știu ce event și l-a lăsat R5 pe Costin
  • așaa…
  • Și când a cerut să reintre în alianță, Costin nu l-a mai primit
  • Nasol… așa se explică de ce suntem atacați
  • Mă gândeam că nimeni nu ți-a spus
  • Sinceră să fiu nu prea m-a interesat… deși e prima oară când mă simt aiurea
  • de ce?
  • că a făcut ăla mișto de mine, că nu mă joc suficient ca să fiu mai developed
  • pentru asta îți trebuie bani, știu că știi deja
  • Chiar și așa, mi-am dorit să-mi placă să mă joc… nevermind
  • de ce?
  • Am o dispoziție foarte proastă, PMS stuff
  • știi că sunt aici pentru asta…
  • nu știu, adică nu cred… cred că nu ești pe bune, că nu e real
  • adică?
  • adică prosteala asta. Sunt în vacanță cu familia și cu ei nu pot să vorbesc
  • Iunia, ce ai? Ce s-a întâmplat?
  • mi se pare nedrept să vorbesc cu tine despre orice simt, îmi pare uneori că ești un robot de chat
  • nu sunt
  • atunci ce e asta?
  • nu e nimic, doi oameni care stau de vorbă. Vrei să fie altceva?
  • acum nu, dar sigur o să vreau, mă cunosc prea bine. Și e o prostie…
  • Ce vrei? E jocul tău, tu decizi cum vrei să continue…
  • decid să închid înainte să spun lucruri pentru care o să-mi pară rău sau care nu pot fi retrase
  • ok, noapte bună
  • Noapte bună!

 Lacrimile pe care le-am ținut cu greu toată ziua se preling pe fața mea ușor iritată de soare. Nu mai pot! E ciudat cum ne eliberează uneori adevărul.

Capitolul 6 – Game Change

5 iulie 2018

Zi liberă de alergat și petrecut timp cu Radu. Întâi închei o etapă a vieții profesionale, predau laptop și telefon în Speranței – locul care mi-a servit drept birou 1 an. Fără păreri de rău, fără nimic. Apoi o scurtă întâlnire la unul din restaurantele preferate pe strada Arcului, am reușit să împușc doi iepuri. Întâlnirea decurge bine, punem la punct detalii pentru o carte de bucate cu ilustrații, stabilim deadline și ne despărțim pline de entuziasm.

Cum ziua liberă se umple cu nimicuri abia târziu în noapte procesez ceea ce tocmai s-a întâmplat… mă întind după telefon, cred că am reușit să dorm puțin: 3:45  wtf! Mă ridic și deschid larg geamul încercând să previn un atac de panică cu ajutorul respirației. Inspir  1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8 hold it in și expir. Îmi simt membrele cuprinse de neastâmpăr și știu că nu o să meargă cu respirația: Ce căcat a fost în capul meu când am promis că termin de scris într-o lună?! Într-o lună trebuia să plecăm într-o scurtă vacanță și era de dorit să termin, dar să lansăm toamna?! Simt că mă sufoc… deschid jocul, poate mă distrage.

Abia ce am închis pe la 1, nu e mare lucru de făcut nici acolo. Majoritatea jucătorilor sunt europeni și ne cam potrivim la orarul de joc. Îmi trimit trupele la vânat monștri, cea mai accesibilă metodă de câștigat resurse și alte nimicuri. Răspund la un mesaj de la Ricki trimis cu două ore în urmă în care mă întreba dacă sunt online.

  • Ce faci la ora asta? îmi răspunde el aproape imediat.
  • Nu așa de bine, încerc să previn un atac de panică…
  • cam ușor vorbești despre asta… sigur e atac de panică?
  • cred că știu cum se simte, mulțumesc pentru preocupare
  • nu am vrut să sune așa… sunt îngrijorat pentru tine
  • de ce? Ce treabă ai cu mine?
  • niciuna… ce e cu tine?
  • nimic, sunt bine. Sunt mereu bine
  • bine nu-mi spune. Vrei să ne oprim?
  • sincer da, mă distragi. Am foarte multe de făcut acum și nu mă pot concentra din cauza acestor conversații
  • bine, Iunia. Felicitări! Ai câștigat

Aș scrie wtf dar e cenzurat chat-ul. Ce naiba l-a apucat?

  • ce am câștigat? Urma să-ți spun că vreau să ne oprim, dar că probabil mi-ar lipsi întâlnirile noastre nocturne
  • Ai câștigat jocul! Sper că reușești ce ți-ai propus…
  • Despre ce vorbești? Ce e cu atitudinea asta?

Intrasem să mă joc în speranța că o să mă relaxeze și mă cert pe chat. Fucking online communication! E pentru prima oară în viață când aș prefera să mă cert cu omul, eventual să-l am în fața mea.

  • Nu știu ce ai vrut să obții cu asta, dar ți-a reușit. Somn ușor
  • Nu am urmărit nimic. Mersi, o să dorm buștean după circul pe care l-ai făcut.

Închid și rămân multă vreme holbându-mă la pereți în semi-întuneric; stau nemișcată să nu trezesc pe nimeni. M-am certat cu Ricki pe chat fără să știu măcar că e posibil. Mai lipsea să-mi ureze o viață frumoasă… era adevărat, mă distrăgea. Și nu aș fi permis nimănui să stea între mine și scris, poate între mine și cariera de scriitoare la care visam de ceva vreme. Plus că asta era șansa mea să scriu ceva lipsit de profunzime care putea să prindă mult mai bine și asocierea cu o vedetă… astea nu aveau nicio legătură cu Ricki, cu ticketele, cu jocul. Era vorba de viitorul meu și frivolitățile pe chat nu aveau loc.

Știam că o să-mi fie greu și probabil că o să fie nevoie să muncesc mult mai mult. În mintea mea se băteau cele două lumi: cariera de scriitor și o poveste cu un necunoscut cu care îmi era ușor să vorbesc. Era mai mult și mă protejam cumva instinctiv…

***

Deși credeam că nu poate fi mai rău, îmi petrec dimineața gândindu-mă la el. Strâng materialele pentru cartea de bucate, le răsfoiesc fără chef. Nu pot să mă concentrez nici pe munca mea de fiecare zi, așa că îmi acord o pauză scurtă, mă joc în mijlocul zilei cum nu fac niciodată. Se pare că nu sunt singura care ia pauze, TLY și Costin se joacă și ei; între timp am predat alianța regelui Costin și nu m-am obosit să verific informațiile primite de la Ricki referitor la Fabian. În rarele mele vizite pe kingdom chat constatasem că era o comunitate care se cunoștea de mult și Costin părea să fie în largul lui printre ei. Tot nu reușisem să simt aceeași atracție pentru joc precum colegii mei de alianță, pur și simplu nu-mi stătea mintea la crescut nivelul SH-ului sau antrenat trupe și strategie. Era un joc și un job, atât. Ezit, scriu și șterg de multe ori și în cele din urmă dau send:

  • bună. Ești?
  • bună, îmi răspunde Ricki după câteva minute.
  • poate că nu ai timp acum, dar aș vrea să-mi explici ce s-a întâmplat
  • nimic
  • bine, nu trebuie să-mi spui acum, dar să știi că s-a simțit foarte aiurea. I have my own s h i t to deal with…
  • îmi imaginez
  • permission to speak freely?
  • sure
  • trei sferturi din interacțiunea cu tine m-am prefăcut. Nu am mințit, dar m-am prefăcut
  • de ce?
  • ca să mă placi, cred. Asta fac, doar că online e mult mai greu… să estimez așteptările
  • nu înțeleg
  • nu trebuie să înțelegi, nu stau foarte bine cu self esteem-ul. Dar din reacția ta de ieri am înțeles că nici tu
  • poate te grăbești cu concluziile
  • vezi, aici ți-aș fi mângâiat orgoliul pentru că vrei să uit sau să las de înțeles că sunt mai simple minded, dar nu sunt. Te-ai simțit respins și chiar nu era intenția mea.
  • dar ce intenționai?
  • chiar mă distragi, chiar vreau să-ți placă de mine pentru că uneori aștept să se facă noapte să stăm de vorbă. Dar am de făcut lucruri pentru mine și dacă mă distragi, măcar fii sincer
  • vezi că ai mai zis că nu sunt sincer și mă deranjează
  • de obicei adevărul deranjează, nu ești sincer și nu ești deschis și conversațiile noastre sunt… mai mult pentru tine
  • nu e adevărat, e jocul tău!
  • e jocul meu să te asiguri constant că sunt aici pentru tine, că sunt disponibilă
  • e o prostie ce zici acum, iartă-mă că trebuie să spun
  • uite, inclusiv politețea ta pare forțată. Știi cum se simte să aștepți să fii băgată în seamă de un bărbat însurat? 
  • nu e asta, exagerezi
  • îmi place să exagerez, dar mereu m-am întrebat cum e să aștepți un bărbat. Eu nu aștept pentru că îmi place să controlez oameni și împrejurări – exact cum îți place și ție…
  • și ce facem? 
  • ne oprim sau continuăm pe bune. Adică eu nu mă mai prefac că sunt o femeie cu preocupări normale și tu nu te prefaci că ești un soț exemplar. Amândoi suntem aici pentru că ceva lipsește, numai că ție ți-e frică să recunoști
  • nu mi-e frică
  • atunci spune ce-ți lipsește
  • trebuie să mă întorc la muncă, am o ședință în 10 minute. Continuăm diseară?
  • nu știu. Spor!

I’m not a perfect person

There’s many thing I wish I didn’t do

But I continue learning

Capitolul 7. Sunt o femeie obișnuită

20 iulie 2018

Evenimentul dedicat Instagram a strâns multă lume la Marriott și eu am simțit din plin ce înseamnă să fii decorativă. M-am simțit cam aiurea fiind overdressed și over everything. Stând în fața oglinzii de acasă sunt la al treilea șervețel demachiant și încă nu am reușit să ajung la adevărata mea fața. Bine, asta nu reușesc niciodată, e unul dintre motivele pentru care nu petrec prea mult timp în oglindă. Mi-am făcut un crez din a fi preocupată mai mult de interior și de ceea ce transmit prin scris decât vizual. Nu sunt o femeie frumoasă, cel mult interesantă. În câțiva ani poate că nici atât. Cocul din vârful capului a dar profilului meu un aer oarecum aristocratic, în parte și datorită trandafirului din păr. Sometimes more is more… gata, am reușit să ajung la tenul afectat încă de acnee. Și petele de la sarcină care sunt și mai vizibile de la bronz. Mai stau puțin în fața oglinzii cât scot și agrafele de la coc, parcă e dimineața de după nuntă… nu știu cum gândurile mele se îndreaptă ușor către faptul că niciodată nu am simțit că sunt iubită complet. Sigur că primeam afecțiune, aveam o viață care se putea califica drept bună – nu fericită. Și totuși, nu pot să găsesc în trecut un moment în care un bărbat, orice bărbat m-a iubit fără rezerve. Știu că eram cu toții praf cu capul, dar ăsta era un moment la fel de bun pentru o revelație ca oricare altul. Nici măcar tata nu mă iubea cum credeam eu că ar trebui să se simtă iubirea… you are such an emotionally needy child... Poate că aveam nevoi exagerate, frânturi din cărți îmi vin în minte: Părintele de sex opus ne învață despre cum să ne lăsăm iubiți… cam filozofic.

Și îmi dau seama brusc că ăsta era motivul pentru care abia așteptam conversațiile cu Ricki – mă făcea să mă simt plăcută fără rezerve. Nu era cazul să vorbim despre iubire, dar conversațiile noastre erau mereu despre mine, nu era vulgar și nu aștepta nimic în schimb. Și se simțea bine felul în care conducea discuția, iar eu nu trebuia să anticipez nimic. Poate că îl judecasem cam aspru când reacționase așa defensiv. Poate…

După duș tot nu reușesc să domolesc respirația, așa că deschid tableta. Băile de mulțime mă obosesc mereu, dar chiar fusese o zi bună – reacțiile la noua mea poză de profil îmi alimentau puțin ego-ul. Bine, mai mult…

Deschid jocul și constat că iar am fost atacați de Fabian și BadBoy. Schimbaseră alianța, acum erau la PAZ. E agitație pe chat, ca de obicei când suntem atacați. Eu mereu am parte din trupe la Costin, el are mereu shield, deci nu mă afectează prea tare. Nu m-am mai obosit să pornesc notificările nici acum, nu avea rost să acord și mai multă atenție jocului. Mai aveam fix 10 zile în care să termin cartea de bucate și mă mai liniștisem în privința ei.

Pe chatul de regat, Costin se ceartă cu Folletto, R5-ul de la PAZ. Între alianța noastră și a lor era un acord formal, dar Fabian nu putea fi stăpânit de nimeni. Se pare că italienii erau chiar pătimași în joc, spre deosebire de nemți care își luau mai mult timp pentru strategie. Atât știam și eu că alianța lui Fabian se mutase aproape în totalitate la PAZ, iar cei care nu erau  acolo erau la ReS – Roses e Scorpiones. Ei erau cam singurii pe care îi cunoșteam și care permanent găseau pretexte să atace. Intru pe coordonatele fostei alianței și constat că nici Ricki nu mai e acolo. Decid să-i scriu eu, asta după ce empatizez cu colegii de alianță, măcar formal.

– Ce faci? Pe unde umbli?

– Bună. Tocmai îți admiram poza de profil, ești frumoasă

– Nu sunt, dar se pare că trebuie să învăț să primesc complimente, mulțumesc

– de ce zici asta?

– sunt o femeie obișnuită

– obișnuită să ce?

– ha ha… am râs. Machiajul e de vină, eram mai gătită decât o mireasă… cred că am exagerat

– de ce?

– de ce ce?

– de ce crezi că ai exagerat, depinde ce urmăreai

– pare că tot timpul urmăresc ceva?

– nu știu, spune-mi tu

– vreau să ne vedem

De ce naiba am făcut asta?!

– nu știu ce impresie ți-ai făcut, dar nu sunt genul de bărbat care vrea să cunoască o femeie doar ca să i-o tragă

E ca și cum tocmai am fost pălmuită. Cuvintele lui Cristi îmi sună ca un ecou în cap: Un bărbat are grijă de tine doar ca să te fute!  A classic fool! Iunia, ieși repede din situația asta înainte să devină și mai penibilă…

– Hey, chill, era o glumă… surprinzător sau nu nici eu nu sunt genul ăla de femeie

– Știu că glumeai

Ha ha laughing on the inside… Ce rost ar avea să spun că niciodată nu mi-am adunat curajul să cer așa ceva unui bărbat. Aș fi vrut să mă întâlnesc cu el ca un soi de validare, să ne vedem față în față și să simt pe bune cum e să fii plăcută. Nu avea nicio legătură cu sexul, refuzam să mă gândesc la el în felul ăla. Eu care eram suspicioasă cu toții bărbații, îmi dădusem voie să fiu vulnerabilă pentru o secundă. Poate că mă gândisem la un sărut, la ceva drăguț, suav… fix cum visasem să fiu eu toată viață. Pentru mine femeie obișnuită era aia care se bătuse în curtea școlii, care știa să facă mici reparații, care era puternică și vorbea cu pula din școala generală. Tenul meu nu era perfect, aveam fire albe și refuzam să mă vopsesc… nimic nu era perfect la mine, gesticulam mereu, vorbeam mult pentru că toată viața încercasem să mă fac auzită. Fusesem mereu puțin plinuță, corpul meu nu o să mai arate niciodată ca înainte de sarcină; nu era niciun regret aici doar constatări. Poate că tot timpul ăsta căutasem validarea unde nu trebuie… eu nu mă iubeam deloc. Întâlnirea cu Ricki nu ar fi schimbat asta și el era la fel de vulnerabil acum. Probabil că simțise că trebuie să se răzbune discret pentru când încercasem să mă retrag din “relația” asta ciudată. Poate că în definitiv toți ne dorim să fim iubiți și acceptați.

– a fost o zi lungă, noapte bună

– noapte bună

Capitolul 8 – Stop joc

22 august 2018

Deja vacanța e pe sfârșite pentru toată lumea, iar eu oricum aproape nu am simțit-o. Poate că lucrurile stau exact cum zice Bogdan: că sunt nemulțumită constant de ceea ce mi se întâmplă. Am terminat cartea și nici acum nu pot să cred că am trecut peste ultimele săptămâni cu mintea întreagă. Din motive pe care nici eu nu le-am înțeles prea bine m-am tot gândit la cum ar fi fost viața mea altfel. Periodic revenea ideea asta de scenariu alternativ. Nu îmi lipsea nimic propriu-zis, poate doar aventura… dar așa era și natura mea… precaută. Nu făcusem niciodată lucruri de care să-mi fie rușine sau care să afecteze cumva pe cei din jurul meu… pentru că niciodată nu mă gândisem la mine altfel decât fiind mamă și soție.

Nu visam la celebritate, ci doar la împlinirea prin ceea ce credeam că e talentul meu nativ, scrisul. Nu îndrăzneam nici să visez cu ochii deschiși la momentul în care o să dau autografe pe carte. Cartea asta scosese din mine toate frustrările posibile: neîmplinirea mea ca bucătar, probabilitatea ca ilustrațiile să aibă mai mare succes decât scrisul și nu în ultimul rând eclipsarea mea de către o vedetă. Parte din ele erau justificate sau… nici eu nu știam ce să mai cred. Uneori mă simțeam ca Frodo care nu mai putea să-și aducă aminte comitatul – până și analogiile mele erau ale unei tocilare care nu fusese niciodată la band camp. Nu vedeam nimic bun deși în jurul meu erau destule de văzut. Îmi fusese puțin teamă că o să mă afund în depresie mai ales când ajunsesem să răspund la tickete din sufrageria mătușii din Arad sau din gara din Vișeu în scurta vacanță de la începutul lui august. Nu țineam să mă plimb cu mocănița, știam că pentru Radu e o experiență unică și merita să se bucure de vacanță altundeva decât la țară.

Aș zice că lucrurile se răciseră cu Ricki, dar de fapt erau la fel. Adică eu nu reușeam să-mi dau seama ce își dorea cu mine… mereu îmi ziceam că nimic. Dacă treceau câteva zile și nu scria îi simțeam lipsa și apoi speram că poate e ceva acolo, ceva real. Mă certam singură pentru orice speranță aveam legată de el. În fiecare zi mă trezeam cu un singur gând în minte și gândul ăla era către lansarea cărții, găsirea unui sponsor și slalom printre cheltuielile zilnice. Părea că nimeni nu înțelege de ce aveam nevoie de passiflora și valeriană la culcare. Mă jucam până credeam că sunt suficient de obosită, apoi încercam să dorm somn fără vise, liniștitor. Nu-mi ieșea niciodată și uram pe toată lumea care nu empatiza cu preocupările mele. La fel ca Frodo nu credeam că pot să împart sarcina asta cu nimeni. Ok, era o carte de bucate nu vreun roman fluviu, dar tocmai aici era problema. Senzația constantă era de vânzare (a mea) pe bani puțini ca o, ca o… curvă. Spune-o, Iunia! Ești o curvă care se vinde pe bani puțini! Sacrifici talentul pentru probabilitatea de a deveni celebră. Și totuși toată lumea o face, de unde ideea asta că eu aș fi mai bună decât orice scriitor care acceptase cândva un compromis? Către cine să mă îndrept pentru ajutor când eram singură în asta… Ricki mă susținea necondiționat și conversațiile noastre erau mereu presărate cu Bravo!, dar tocmai pentru asta aveam impresia că e orb, că el nu vede cum sunt de fapt. În afară de asta, cine te susține fără așteptări… mă uit scurt la mine în oglindă și citesc expresia unei impostoare… o femeie cu un strop de talent la scris care se visează în vitrina librăriilor…

Mă sună de la agenția cu care lucrez pentru lansare și adopt rapid un ton entuziast:

– Da, honey. Ce faci?

Mă invită la un city break în zona Napoli alături de alți bloggeri culinari, cumva să facem teasing referitor la titlul cărții de bucate: Cum să te distrezi până se livrează pizza.

– Sigur că pot, știi că lucrez de acasă… da, e ok.

Mai schimbăm ceva amabilități și îmi dau seama că e cu aproape 2 săptămâni înainte de data de lansare. Sigur că pot, pot orice eu, chiar să lucrez din info trip, doar am mai făcut-o. Nu pot să cer liber, am nevoie să plătesc ilustrații și nu am confirmare de la sponsor principal. Nici nu știu dacă aș vrea să cedez drepturi de autor oricui… dar e important să ajung la cât mai mulți oameni.

Iar acum trebuie să ajung la o întâlnire cu Cristi. Ne vedem la cafenea și pare că are alt tonus, vorbește mult și chiar entuziasmat de planuri de viitor. Nu pot deloc să mă concentrez și să împărtășesc starea lui.

– Iunia, ești aici?

Zâmbesc distrată.

– Da, iartă-mă. Mă stresează lansarea. Să nu îndrăznești să spui că o să fie bine.

– Bine. Dar o să fie bine, știi doar.

Nu știu și nici el nu știe sigur.

– Pot să ajut cu ceva? mă întreabă. De data asta e serios.

– Cu ce?

– Nu știu, cu băutura pentru eveniment. Vin?

– Avem vin, de fapt sunt singurii parteneri pe care mă pot baza. Agenția cramelor Liliac m-a invitat la Napoli peste vreo lună, facem un soi de teasing, vizităm pizzerii.

– Asta e bine… am petrecut și eu în Sicilia ceva timp.

– Erai mafiot?

Râde zgomotos cum nu l-am auzit de mult, e clar că profesional lucrurile s-au mai îndreptat. În sfârșit m-am recules să-l ascult atentă și să mă uit la el mai bine. Pare că și-a recăpătat încrederea caracteristică.

– Da, eram mafiot. Dar dacă te uiți în jurul tău, suntem înconjurați de mafioți, râde în continuare.

Fac gestul care se vrea acel Basta! specific și îmi dau voie să mă destind puțin în compania lui. Nici asta nu am făcut de mult, poate pentru că refuzasem să-l iert. Ne despărțim și îmi dau seama că îmi lipsește interacțiunea cu altcineva decât familia și dispoziția întunecată se datora statului în casă. Inspir adânc, îmi pun căștile și mă îndrept spre metrou zâmbind. O să fiu bine!

***

Îl simt pe Radu cu capul greu pe mâna mea, semn că a adormit adânc. E ritualul nostru înainte de culcare, eu fredonez un cântec de leagăn și el se uită în tableta mea până îl ia somnul. Tot timpul același program pe care îl găsim amândoi reconfortant. Când plec departe de casă îmi cânt singură să mă adorm. Când aproape doarme dus, tatăl lui îl mută în patul lipit de patul nostru, niciunul din noi nu concepe să dormim separat încă.

Deschid jocul și sunt certată de Costin că nu am participat la Portal. I-am rugat să nu se mai bazeze pe mine până se termină vacanța, dar tot insistau să particip și eu la toate event-urile la care aveam acces ca alianță mică. Sunt level 21 deja și e de neconceput să mă culc fără să donez resurse pentru creșterea alianței, fără să particip la rallies sau la Gold Event și… fără să vorbesc cu Ricki. Nu vorbeam în fiecare seară ca la început, dar devenise și el una din constantele care îmi creau un sentiment de falsă siguranță. Costin îmi scrie în privat:

  • Iunia, ce faci?
  • all same, all same. Tu?
  • mă cert cu proștii ăștia pe kc (Kingdom chat) că nu știu nimic și nu se învață minte
  • despre ce vorbești?
  • Ricki, macaronarul trădător s-a cerut la ReS, cică nu-i place că PAZ nu respectă regulile

Regulile aparțineau fiecărui regat și erau mai degrabă o formă neoficială de ținut în frâu atacurile în afara Kill Event. Constant primeam plângeri că jocul nu este echilibrat, că jucătorii de level mare atacau fără motiv și alianțele mici nu aveau șansa să se dezvolte. Invariabil răspunsul era același: We realize a real-time multiplayer can be challenging, thus kindly advise you to improve your stategy and also ask for some tips from the Help&Support service. Era bullshit pr-istic, dar chiar trebuia să se descurce fiecare – totul era permis în dragoste și război. Noi, cu excepția lui Fabian și BadBoy, nu eram hărțuiți de nimeni –  avusese grijă Costin să se bage în seamă cu jucătorii mari. După ce îl observasem o vreme, îmi părea un bun strateg. Cam prea încrezător și lăudăros uneori, dar atâta timp cât funcționa pentru ce își propusese el…

  • Și ce treabă mai ai tu cu ei? Lasă-i în pace
  • Vorbesc cu o româncă de la ReS și mă enervează că nu mă crede că e o șmecherie de la PAZ să-și bage un spion la ei în alianță
  • Poate că omu’ chiar vrea să schimbe alianța… zâmbesc la conversațiile pe care urma să le am cu Ricki pe tema asta.
  • Păi tocmai asta e… Ricki e ferma lui BadBoy, nu e alt jucător.

Citesc de câteva ori, mă scuz la Costin și deschid mesajele de la Ricki. Parcă întreaga cameră se învârte cu mine, mă simt ultima proastă… cum am putut să fiu păcălită în halul ăsta? Fermele sunt conturi alternative crescute pentru resurse… simt că îmi ard obrajii, lucrurile de care mi-e cel mai frică, orice nu pot să controlez… Adică Ricki e BadBoy și cel mai probabil BadBoy e Cristi.

Mă apuc să scriu necontrolat mesaje către Ricki:

  • Ești ferma lui Bad? Despre asta a fost vorba mereu, d-aia ai refuzat să ne vedem?
  • Ai avut vreo satisfacție cu tot circul ăsta? Ți s-a părut amuzant să-ți bați joc de mine atâta timp?
  • Tu nu minți?! Ești cel mai mare mincinos!

Mă ridic din pat pentru că simt că mă sufoc… apăs pe poza lui și dau block. De parcă asta o să-l învețe minte… I-aș scrie și lui BadBoy în română, dar sigur m-aș face de râs mai tare. Ies din joc și pun tableta deoparte, conștientă fiind că nu o să pot să mai adorm.

Capitolul 9 – Fiat Lux

13 septembrie 2018

După șocul inițial legat de Ricki, adică vreo 2-3 zile în care nu am putut deloc să-mi adun gândurile la un loc – constat că sunt bine. Lipsa lui din peisajul nocturn a început să mă ajute să dorm. Nici eu nu mă așteptam la asta, dar se simte bine. De la Cristi nu am nicio veste, nu știu cum să abordez asta când ne vedem. Dacă a fost o glumă… well, a fost cam bolnăvicioasă și elaborată. Plus că noi ne cunoșteam, nu era nevoie să se chinuie să piardă timp cu mine. El nu a zis nimic, eu mă prefac că e totul ok până la proba contrarie. Nu păcăleala mă deranja cel mai tare, nici faptul că uneori uitasem să mă protejez și lăsasem ceva vulnerabilități la vedere… mă deranja ideea că după atâtea luni nu și-ar fi dorit mai mult, poate să mă vadă. Era tristă respingerea, chiar dacă eu fusesem prima care dăduse block. În mintea mea stăruia același lucru ca întotdeauna când îmi dorisem să probez dacă un bărbat e interesat: cine vrea să te găsească, te găsește! Doar să vrea și aparent Ricki nu-și dorise asta niciodată, indiferent cine se ascundea în spatele contului.

Adevărul că instrumentul ăsta numit facebook pe care ne expuneam viețile permanent, nu mă speria. Ok, putea să afle oricine unde ești teoretic din check-in-urile de la evenimente. Dar eu acum eram la Napoli pe terasa unui restaurant și pun pariu că oricărui prieten din listă îi era egal acest fapt. E prima zi de city break și am venit aici să degustăm nu știu ce vinuri și pizza care se presupune că se face altfel la Napoli. Pizza e pizza, să fim serioși. Suntem o gașcă de 12 bloggeri și instagrammeri, pe unii îi cunosc deja… din păcate nimeni din anturajul cu care merg la conferințe de obicei. Asta mă face puțin stingheră și rezervată, afișez constant zâmbetul meu care se vrea dulce, dar cred că pare superior. Nu mă simt mai presus de oamenii ăștia, dar când nu-mi găsesc puncte comune cu nimeni prefer să mă izolez. E cam cald la terasă, dar e un loc superb căruia chiar nu pot să-i găsesc niciun cusur. Vine pizza și ne scutește de alte conversații politicoase. Nu știu cum să fac să evit vinul, mi-e foarte sete și aș cere un suc. Mă abțin. Din visare mă trezesc hohotele de râs de la masa vecină. Se vorbește italiană tare și repede, la masă sunt doi bărbați și două femei. E un tip căruia nu-i văd decât ceafa, o tipă grasă mai în vârstă și una minionă de vreo 20 de ani. Al doilea tip e acum cu fața la mine, m-a văzut că m-am întors vizibil deranjată de zgomotul pe care îl fac. Am gura plină și dau să ridic mâna să salut – pare Cristi. M-a văzut și el și și-a scos brusc ochelarii de soare. Chiar dacă nu e tocmai aproape îi citesc în ochi panica. Wtf? Își ia telefonul și scrie ceva, primesc pe whatsapp imediat: “Te rog nu veni la noi. Îți explic mai încolo.“ Mă uit la mesaj multă vreme, apoi la ei: distracția continuă cu același elan. Cristi vorbește fluent italiană.

***

Mai târziu în camera de hotel reușesc să-mi trag sufletul după un duș aproape scoțian. Mă bucur că iar s-a nimerit să fiu în cameră single, cred că tot din cauză că nu e gașca mea. E bine că am fost distrasă până acum, altfel trebuia să mă gândesc la ce se întâmplase la restaurant. Îmi pun căștile și pornesc laptop-ul, caut wi-fi, pornesc toate aplicațiile și mă apuc de tickete. Dacă termin până la 2, prind cam șase ore de somn – adică rezonabil. Muzica din căști e perturbată de mesaje pe whatsapp… de la Cristi. Pun pe desktop să răspund mai ușor:

– bună

– scuză-mă pentru mai devreme, dar chiar nu era un moment potrivit

– cred că nu, mai ales că eu o cunosc pe soția ta

– Iunia, fii serioasă

– tocmai că sunt

– pot să te sun? Sau zi-mi unde ești cazată

– nu poți să mă suni și nici să vii în vizită

– mi-e lene să scriu

– atunci nu-mi scrie, am de lucru

– ce naiba lucrezi la ora asta?

– tu măcar ai idee cu ce mă ocup?

– cu tickete

– da’ știi ce sunt alea?

– nu știu, am presupus că ceva customer service, ce îți place ție să faci

– e aproape de adevăr… fac customer pentru un joc, poate ai auzit de el

– mă jucam și eu mai demult, acum mai puțin

– King of Avalon îți spune ceva?

Pe ecran apare cu verde Scrie… multă vreme

– ce e? Insist eu. Îți cauți cuvintele?

– te bag în mă-ta, știu că știi deja dacă mă întrebi

– puteai să te obosești să-ți ștergi contul de pe telefon

– l-am resetat la setări din fabrică… ai intrat pe el

– poate

– Iunia, pe bune? Ce ai descoperit?

– suficient… dar nu ți-am descoperit ferma

– nu am fermă… am un singur cont…

– ce coincidență, și eu la fel

– să mori tu?!

– știi că nu pot să răspund la plângeri dacă nu mă joc, fă tu calculele de prin martie câte luni s-au făcut

– ce Kingdom?

– ghici… Sunt la Costin în Alianță, unul din conturile pe care tu și Fabian le distrugeți cam o dată pe săptămână

– nu se poate… de cât timp știi că eu sunt?

– doar de azi sigur… a naibii coincidență

– vin la hotel

– nu veni că lucrez și nu vreau să ne vadă nimeni aici, e exact ce îmi lipsea

– hai la cafea mâine. Când scapi de ei

– după trei avem timp de plimbare și shopping.

Îmi lasă adresa unei cafenele știute de el și ne urăm noapte bună.

Nu am apucat să lucrez nimic, evident. Așa aș fi întrebat de Ricki, dar nu aveam chef să fiu apoi chestionată de Cristi legat de asta.

Deschid și tableta să văd ce mai face alianța. Se dezbate pe chat dacă să primim un român găsit de Costin. Mereu mă întreb cum naiba face sau cât timp liber are să caute prin regat după români. Se votează pentru primirea lui, are level 16 cum dorește Costin și nu pare nimic dubios la el. Îi urăm toți bun venit lui Lucca. Vine în spațiul dedicat alianței și se așează lângă mine. Eu mereu aleg să mă izolez, chiar și în joc. Mă apuc de lucru.

Pe la ora 1 decid să iau o mică pauză. Mă abțin să ronțăi din prostioarele pe care mi le-am cumpărat, deschis o doză de Pepsi. Mai culeg ceva resurse, toată lumea doarme deja, mai puțin noul nostru coleg. Ezit dacă să apăs pe help, nu aș vrea să vadă că sunt online încă. Poate să verifice oricum… așa cum mă așteptam îmi scrie în privat.

  • Bună. Cum de nu dormi?
  • Bună. Am de lucru, lucrez mai bine noaptea.
  • Cu ce te ocupi?
  • Scriu, social media, în zona asta
  • Ce scrii?
  • Am un blog, mai scriu și cărți…
  • interesant. Poate o să cumpăr și eu cărțile tale când vin în țară

Îmi simt buzele strânse ca și cum cuvintele ar putea ieși pe acolo. Mă simt răutăcioasă și plictisită.

  • Sigur, Lucca. Știi, trebuie să mă întorc la lucru
  • da, sigur. Pot să te întreb de unde ești?
  • sunt din București
  • Mă bucur că am stat de vorbă, mi-ar plăcea să fim prieteni.
  • Uite… eu nu cred în genul ăsta de prietenii
  • adică?
  • Adică nu există prietenie între bărbați și femei și indiferent de forma de chat tot ajungi să schimbi informații personale
  • mi se pare deplasat, dar cum zici. Nu vreau să te țin
  • mersi. Noapte bună!
  • speram să nu faci asta cu toată lumea. Bravo!

Deci a găsit o cale. Erau altele mai ușoare, dar poate nu estimasem perseverența. Sunt fericită totuși că m-am înșelat în privința lui.

  • fool me once… fool me twice. Ce cauți aici, Ricki?
  • pe tine și să mă distrez puțin cu Costin
  • adică?
  • adică din cauza lui mi-ai dat block și m-am chinuit să cresc un cont nou. Îl știu că e paranoic.
  • deci nu ești ferma lui Bad?
  • nu. Mai ești supărată?
  • da, pentru că am simțit că îți bați joc de mine. Cel mai rău mă simt atunci când sunt credulă
  • ești cam dură cu tine, nu crezi?
  • nu dezbatem acum. Nu ți-e frică de mine? că te dau de gol
  • niciodată nu mi-a fost. Ție ți-e frică… că simți ceva și că ți-am lipsit
  • cocky as ever… am treabă. Noapte bună!
  • noapte bună

Închid jocul, dar nu pot abține să nu fac o mică investigație. E lipsit de etică, dar nu-mi pasă. Nici nu știu de ce nu am făcut-o mai devreme, poate că mi-a fost frică de adevăr. Intru pe contul lui BadBoy și deschid un site care localizează ip-ul. Da, e în Italia. Îl caut și pe Ricki și noul lui cont, ambele sunt pe același device și deloc surprinzător… tot în Italia.

14 septembrie 2018

– Ce faci? Ce-ți comand? Cristi mă întâmpină protocolar ca de obicei.

– Espresso, nu? Dar pot să zic și eu espresso.

– De ce faci asta?

– Ce mai fac?

– Ai atitudinea asta bățoasă de auto-suficiență.

Mă uit la el cam nedumerită.

– Pentru că de cele mai multe trebuie să-mi port bătăliile singură.

– Se pare că tot iei bătaie dacă ăla e contul tău, râde satisfăcut. Oricum nu aveam de unde să știu… nu ai poză la profil, nu e numele tău.

– S-a trezit BadBoy să-mi dea lecții despre cinste. Cine erau femeile de ieri?

– Niște femei… atât.

– De când faci asta?

– De toată viață… sunt doar femei cu care mă culc când vin aici. Nu am pretenții de la ele și nici ele nu vor mai mult. Ce nu știe soția nu poate să o afecteze.

– Pare așa simplu…

Se obosește să-și dea ochelarii jos și mă uit în ochii lui când sorb din cel mai bun espresso. Nu e nimic de interpretat acolo, pare cumva resemnat.

– Iunia, e simplu. Doar pentru că tu te comporți ca o sfântă nu înseamnă că toți suntem la fel. Nici tu nu ești sfântă, doar ai atitudinea asta superioară pe care cred că ți-ai impus-o.

– Mă analizezi?

– Tu analizezi pe toată lumea și te uiți la noi dezaprobator când de fapt, toată lumea înșeală.

– Bine, dacă spui tu. Zâmbesc scurt și încep să scobesc fără chef într-un desert pe care mi l-a comandat. Nu înțeleg de ce ești așa pornit pe mine…

– Pentru că am încercat să mă comport cumva când împărțeam același birou și parcă erai un copil care trebuie protejat de ce se întâmplă în lume.  

– Exagerezi… sunt foarte cool cu orice face fiecare, doar nu mă face martor.

– Nu ești deloc cool, dar nu vreau să mă cert cu tine.

Mă simt prost. Da, e adevărat, îl judecasem.

– De ce ne-am întâlnit totuși? Încerc să destind puțin lucrurile.

– Pentru că voiam să-ți arăt Napoli și să mă asigur că ce se întâmplă aici rămâne aici.

– Nu era nevoie să-mi spui, nu e treaba mea.

Spre masa noastră se îndreaptă cam sigur pe el, un tip brunet, oarecum solid.

– Salut, bro! Dau noroc, se îmbrățișează apoi își aduc aminte că sunt și eu la masă.

– Scuze, Iunia… Luca. Luca… Iunia. Când Luca își scoate ochelarii, îmi amintesc că m-am uitat minute bune la ochii ăia negri… those damn eyes fucked me forever! cum bine spunea Bukowski.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑