Jocul -Capitolul 9

Această carte este o operă de ficțiune. Numele, personajele, firmele, organizațiile, locurile și întâmplările descrise în ea sunt fie rodul imaginației autoarei, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu persoane în viață, evenimente sau localități este cu totul întâmplătoare.

Primele capitole aici.

Capitolul 9 – Fiat Lux

13 septembrie 2018

După șocul inițial legat de Ricki, adică vreo 2-3 zile în care nu am putut deloc să-mi adun gândurile la un loc – constat că sunt bine. Lipsa lui din peisajul nocturn a început să mă ajute să dorm. Nici eu nu mă așteptam la asta, dar se simte bine. De la Cristi nu am nicio veste, nu știu cum să abordez asta când ne vedem. Dacă a fost o glumă… well, a fost cam bolnăvicioasă și elaborată. Plus că noi ne cunoșteam, nu era nevoie să se chinuie să piardă timp cu mine. El nu a zis nimic, eu mă prefac că e totul ok până la proba contrarie. Nu păcăleala mă deranja cel mai tare, nici faptul că uneori uitasem să mă protejez și lăsasem ceva vulnerabilități la vedere… mă deranja ideea că după atâtea luni nu și-ar fi dorit mai mult, poate să mă vadă. Era tristă respingerea, chiar dacă eu fusesem prima care dăduse block. În mintea mea stăruia același lucru ca întotdeauna când îmi dorisem să probez dacă un bărbat e interesat: cine vrea să te găsească, te găsește! Doar să vrea și aparent Ricki nu-și dorise asta niciodată, indiferent cine se ascundea în spatele contului.

Adevărul că instrumentul ăsta numit facebook pe care ne expuneam viețile permanent, nu mă speria. Ok, putea să afle oricine unde ești teoretic din check-in-urile de la evenimente. Dar eu acum eram la Napoli pe terasa unui restaurant și pun pariu că oricărui prieten din listă îi era egal acest fapt. E prima zi de city break și am venit aici să degustăm nu știu ce vinuri și pizza care se presupune că se face altfel la Napoli. Pizza e pizza, să fim serioși. Suntem o gașcă de 12 bloggeri și instagrammeri, pe unii îi cunosc deja… din păcate nimeni din anturajul cu care merg la conferințe de obicei. Asta mă face puțin stingheră și rezervată, afișez constant zâmbetul meu care se vrea dulce, dar cred că pare superior. Nu mă simt mai presus de oamenii ăștia, dar când nu-mi găsesc puncte comune cu nimeni prefer să mă izolez. E cam cald la terasă, dar e un loc superb căruia chiar nu pot să-i găsesc niciun cusur. Vine pizza și ne scutește de alte conversații politicoase. Nu știu cum să fac să evit vinul, mi-e foarte sete și aș cere un suc. Mă abțin. Din visare mă trezesc hohotele de râs de la masa vecină. Se vorbește italiană tare și repede, la masă sunt doi bărbați și două femei. E un tip căruia nu-i văd decât ceafa, o tipă grasă mai în vârstă și una minionă de vreo 20 de ani. Al doilea tip e acum cu fața la mine, m-a văzut că m-am întors vizibil deranjată de zgomotul pe care îl fac. Am gura plină și dau să ridic mâna să salut – pare Cristi. M-a văzut și el și și-a scos brusc ochelarii de soare. Chiar dacă nu e tocmai aproape îi citesc în ochi panica. Wtf? Își ia telefonul și scrie ceva, primesc pe whatsapp imediat: “Te rog nu veni la noi. Îți explic mai încolo.“ Mă uit la mesaj multă vreme, apoi la ei: distracția continuă cu același elan. Cristi vorbește fluent italiană.

***

Mai târziu în camera de hotel reușesc să-mi trag sufletul după un duș aproape scoțian. Mă bucur că iar s-a nimerit să fiu în cameră single, cred că tot din cauză că nu e gașca mea. E bine că am fost distrasă până acum, altfel trebuia să mă gândesc la ce se întâmplase la restaurant. Îmi pun căștile și pornesc laptop-ul, caut wi-fi, pornesc toate aplicațiile și mă apuc de tickete. Dacă termin până la 2, prind cam șase ore de somn – adică rezonabil. Muzica din căști e perturbată de mesaje pe whatsapp… de la Cristi. Pun pe desktop să răspund mai ușor:

– bună

– scuză-mă pentru mai devreme, dar chiar nu era un moment potrivit

– cred că nu, mai ales că eu o cunosc pe soția ta

– Iunia, fii serioasă

– tocmai că sunt

– pot să te sun? Sau zi-mi unde ești cazată

– nu poți să mă suni și nici să vii în vizită

– mi-e lene să scriu

– atunci nu-mi scrie, am de lucru

– ce naiba lucrezi la ora asta?

– tu măcar ai idee cu ce mă ocup?

– cu tickete

– da’ știi ce sunt alea?

– nu știu, am presupus că ceva customer service, ce îți place ție să faci

– e aproape de adevăr… fac customer pentru un joc, poate ai auzit de el

– mă jucam și eu mai demult, acum mai puțin

– King of Avalon îți spune ceva?

Pe ecran apare cu verde Scrie… multă vreme

– ce e? Insist eu. Îți cauți cuvintele?

– te bag în mă-ta, știu că știi deja dacă mă întrebi

– puteai să te obosești să-ți ștergi contul de pe telefon

– l-am resetat la setări din fabrică… ai intrat pe el

– poate

– Iunia, pe bune? Ce ai descoperit?

– suficient… dar nu ți-am descoperit ferma

– nu am fermă… am un singur cont…

– ce coincidență, și eu la fel

– să mori tu?!

– știi că nu pot să răspund la plângeri dacă nu mă joc, fă tu calculele de prin martie câte luni s-au făcut

– ce Kingdom?

– ghici… Sunt la Costin în Alianță, unul din conturile pe care tu și Fabian le distrugeți cam o dată pe săptămână

– nu se poate… de cât timp știi că eu sunt?

– doar de azi sigur… a naibii coincidență

– vin la hotel

– nu veni că lucrez și nu vreau să ne vadă nimeni aici, e exact ce îmi lipsea

– hai la cafea mâine. Când scapi de ei

– după trei avem timp de plimbare și shopping.

Îmi lasă adresa unei cafenele știute de el și ne urăm noapte bună.

Nu am apucat să lucrez nimic, evident. Așa aș fi întrebat de Ricki, dar nu aveam chef să fiu apoi chestionată de Cristi legat de asta.

Deschid și tableta să văd ce mai face alianța. Se dezbate pe chat dacă să primim un român găsit de Costin. Mereu mă întreb cum naiba face sau cât timp liber are să caute prin regat după români. Se votează pentru primirea lui, are level 16 cum dorește Costin și nu pare nimic dubios la el. Îi urăm toți bun venit lui Lucca. Vine în spațiul dedicat alianței și se așează lângă mine. Eu mereu aleg să mă izolez, chiar și în joc. Mă apuc de lucru.

Pe la ora 1 decid să iau o mică pauză. Mă abțin să ronțăi din prostioarele pe care mi le-am cumpărat, deschis o doză de Pepsi. Mai culeg ceva resurse, toată lumea doarme deja, mai puțin noul nostru coleg. Ezit dacă să apăs pe help, nu aș vrea să vadă că sunt online încă. Poate să verifice oricum… așa cum mă așteptam îmi scrie în privat.

  • Bună. Cum de nu dormi?
  • Bună. Am de lucru, lucrez mai bine noaptea.
  • Cu ce te ocupi?
  • Scriu, social media, în zona asta
  • Ce scrii?
  • Am un blog, mai scriu și cărți…
  • interesant. Poate o să cumpăr și eu cărțile tale când vin în țară

Îmi simt buzele strânse ca și cum cuvintele ar putea ieși pe acolo. Mă simt răutăcioasă și plictisită.

  • Sigur, Lucca. Știi, trebuie să mă întorc la lucru
  • da, sigur. Pot să te întreb de unde ești?
  • sunt din București
  • Mă bucur că am stat de vorbă, mi-ar plăcea să fim prieteni.
  • Uite… eu nu cred în genul ăsta de prietenii
  • adică?
  • Adică nu există prietenie între bărbați și femei și indiferent de forma de chat tot ajungi să schimbi informații personale
  • mi se pare deplasat, dar cum zici. Nu vreau să te țin
  • mersi. Noapte bună!
  • speram să nu faci asta cu toată lumea. Bravo!

Deci a găsit o cale. Erau altele mai ușoare, dar poate nu estimasem perseverența. Sunt fericită totuși că m-am înșelat în privința lui.

  • fool me once… fool me twice. Ce cauți aici, Ricki?
  • pe tine și să mă distrez puțin cu Costin
  • adică?
  • adică din cauza lui mi-ai dat block și m-am chinuit să cresc un cont nou. Îl știu că e paranoic.
  • deci nu ești ferma lui Bad?
  • nu. Mai ești supărată?
  • da, pentru că am simțit că îți bați joc de mine. Cel mai rău mă simt atunci când sunt credulă
  • ești cam dură cu tine, nu crezi?
  • nu dezbatem acum. Nu ți-e frică de mine? că te dau de gol
  • niciodată nu mi-a fost. Ție ți-e frică… că simți ceva și că ți-am lipsit
  • cocky as ever… am treabă. Noapte bună!
  • noapte bună

Închid jocul, dar nu pot abține să nu fac o mică investigație. E lipsit de etică, dar nu-mi pasă. Nici nu știu de ce nu am făcut-o mai devreme, poate că mi-a fost frică de adevăr. Intru pe contul lui BadBoy și deschid un site care localizează ip-ul. Da, e în Italia. Îl caut și pe Ricki și noul lui cont, ambele sunt pe același device și deloc surprinzător… tot în Italia.

14 septembrie 2018

– Ce faci? Ce-ți comand? Cristi mă întâmpină protocolar ca de obicei.

– Espresso, nu? Dar pot să zic și eu espresso.

– De ce faci asta?

– Ce mai fac?

– Ai atitudinea asta bățoasă de auto-suficiență.

Mă uit la el cam nedumerită.

– Pentru că de cele mai multe trebuie să-mi port bătăliile singură.

– Se pare că tot iei bătaie dacă ăla e contul tău, râde satisfăcut. Oricum nu aveam de unde să știu… nu ai poză la profil, nu e numele tău.

– S-a trezit BadBoy să-mi dea lecții despre cinste. Cine erau femeile de ieri?

– Niște femei… atât.

– De când faci asta?

– De toată viață… sunt doar femei cu care mă culc când vin aici. Nu am pretenții de la ele și nici ele nu vor mai mult. Ce nu știe soția nu poate să o afecteze.

– Pare așa simplu…

Se obosește să-și dea ochelarii jos și mă uit în ochii lui când sorb din cel mai bun espresso. Nu e nimic de interpretat acolo, pare cumva resemnat.

– Iunia, e simplu. Doar pentru că tu te comporți ca o sfântă nu înseamnă că toți suntem la fel. Nici tu nu ești sfântă, doar ai atitudinea asta superioară pe care cred că ți-ai impus-o.

– Mă analizezi?

– Tu analizezi pe toată lumea și te uiți la noi dezaprobator când de fapt, toată lumea înșeală.

– Bine, dacă spui tu. Zâmbesc scurt și încep să scobesc fără chef într-un desert pe care mi l-a comandat. Nu înțeleg de ce ești așa pornit pe mine…

– Pentru că am încercat să mă comport cumva când împărțeam același birou și parcă erai un copil care trebuie protejat de ce se întâmplă în lume.  

– Exagerezi… sunt foarte cool cu orice face fiecare, doar nu mă face martor.

– Nu ești deloc cool, dar nu vreau să mă cert cu tine.

Mă simt prost. Da, e adevărat, îl judecasem.

– De ce ne-am întâlnit totuși? Încerc să destind puțin lucrurile.

– Pentru că voiam să-ți arăt Napoli și să mă asigur că ce se întâmplă aici rămâne aici.

– Nu era nevoie să-mi spui, nu e treaba mea.

Spre masa noastră se îndreaptă cam sigur pe el, un tip brunet, oarecum solid.

– Salut, bro! Dau noroc, se îmbrățișează apoi își aduc aminte că sunt și eu la masă.

– Scuze, Iunia… Luca. Luca… Iunia. Când Luca își scoate ochelarii, îmi amintesc că m-am uitat minute bune la ochii ăia negri… those damn eyes fucked me forever! cum bine spunea Bukowski.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑