Trebuie să scriu despre ceva, un proiect nou pe care l-am îmbrățișat cu toată ființa cum nu fac de obicei cu nimic în viața mea. Nici măcar cu oamenii. Am zis mereu că îmi plac provocările, mai ales cele care implică scris, sunt într-o continuă competiție cu mine care eram ieri. Se poate mai bine, se poate și mai mult, juice-ul creativ despre care am învățat de la Nebunoiu nu seacă niciodată în accepțiunea mea (nici în mintea mea hopefully).

Am scris cărți despre experiențe pe care nu le-am trăit, despre senzații pe care nu le-am experimentat. Am creat relații fictive din dorința de a împăca imaginar cu real. Și acum nu pot. Nu pot să-mi imaginez de ce ți-ai dori o experiență doar pentru tine, ceva ce se consumă în liniște, cu toată atenția concentrată pe ce ai în farfurie. Cu sunet ambiental discret, înconjurată de oameni care sunt acolo să-ți garanteze succesul momentului – staging it for you.

Vreau să absorb pe repede înainte Chef’s Table într-o încercare disperată de a înțelege ce stă în spatele fine-dining. Îmi iau ceva de mâncare și mă uit la oameni care nu aveau nicio legătură cu gătitul, care erau mânați de cu totul altceva. Poze vechi ca cele pe care eu le țin de mai bine de 20 de ani într-o cutie pe care scrie Ciao sau Bella Italia, peisaje dintr-o țară, muncă, ochi frecați îndelung pentru a alunga oboseală și soluții căutate la propriu în scărpinarea capului. Îmi pun cremă de brânză pe două felii de pâine prăjită și încropesc o salată dintr-un avocado și 4 roșii cherry, fără ulei că s-a terminat. E pauza mea de masă și aproape mă lupt cu forțe invizibile pentru ea. Mă așez în sfârșit pe canapea și pornesc episodul cu barbacoa – un fel de mâncare mexican din miel. Arunc la propriu mâncarea în mine ca într-o cursă cu toate aplicațiile pe care le recunosc după sunet. Dincolo de ecranul ocupat acum de Netflix, e whatsapp, wechat, gmail, un cont de fb normal și unul pe incognito. Eu mă uit că pauza trebuie să dureze de la 13,30 la 14,20 – timp suficient să savurez crema de brânză făcută cum îmi place mie și căreia îi lipsește doar ceapa. Dar nu savurez nimic, mă uit tâmp cum femeia de pe ecran povestește în spaniolă despre felul de mâncare gătit în familia ei, aprob și aș vrea să-i transmit să vorbească mai repede. Suferința mi-e curmată de apelul unei prietene care mă invită la sală în ziua mea liberă. Aș vrea la sală, dar acolo ar trebui să interacționez și nu pot să las nimic, nu vreau să pierd contactul.

Nu avem tihnă, nu știu cum să vorbesc despre ea. Am uitat deliberat tot ce mă ținea prizoniera unor amintiri, a emoțiilor, a senzațiilor de tot felul. Nu vreau să simt mirosul de verde crud de mai care intră neinvitat când vreau să fumez o țigară.Nu vreau să mă uit în ciorba de legume despre care mamaie zicea că e frumoasă. Nu e! E o ciorbă banală care îmi iese bună (deși am fiert-o prea tare) pentru că am învățat pe de rost pașii. Nu vreau nimic din tot ce mă leagă de pământ, de copilărie, de sărăcia ciorbei de castraveți mâncată la masa de sub nuc, cu pâine. Nu vreau să mă gândesc la relația mea specială cu zahărul, la pofta mea permanentă de ceva bun, de toate petrecerile la care merg doar să mănânc. Și nu mă satur niciodată…

Am murit puțin încercând să mă despart de Irina aia, am lăsat-o în urmă pe ulița care nu era asfaltată, în fața curții unde semnalul mobilului nu era suficient decât dacă urcai două trepte pe scara către pod. Și acum ce? Ar trebui să o învăț tot de la început?! La fel, dar altfel. Să învețe să stea sub caiși, să culeagă și să savureze zmeura aclimatizată în sud, să asculte nimicul fără căști. Să-și aducă aminte să simtă țesătura unui prosop de bucătărie aspru când se șterge discret pe degete. Să știe că oricât de mult am vrea, cuvintele tot ies. Că poate barbacoa nu este decât “oaia la groapă” despre care am citit la Radu Anton Roman în suplimentele editate acum 10 ani. Că poate toate eforturile de a mă integra erau doar despre cum pot să transmit mai bine de la fața locului celor care nu au trăit asta niciodată. Nici eu și nici ei nu o să fim acolo unde murele cresc pe malul gârlei, dar o să ni le putem imagina cu ochiul minții. O să simțim mirosul de roșii încinse de soare și o să zâmbim amintirii unor vremuri nu neapărat mai bune… dar care cu siguranță se calificau drept experiențe senzoriale.

“În om se strâng vorbe nerostite, gânduri cărora nici n-ai şti să le dai un nume, lacrimi neplânse la vremea lor, care deodată vin ca o apă umflată de ploaie, revărsată peste mal.” (Ileana Vulpescu)