Drumul meu – Partea a II-a

“Te desparţi de mai multe ori până te desparţi, iar când e să fie de-adevăratelea simţi cum moare pentru tine speranţa fericirii despre care nu bănuieşti ce întindere are în fiinţa ta şi cât de adânc este ea împletită cu bucuria de a trăi, bucurie care până atunci crezuseşi că e autonomă şi nu poate fi alungată de nimic.” (Marin Preda)

Partea a-II-a

Martie 2004

E o zi plăcută de primăvară. Stau la masa cafenelei Le refuge, sunt printre clienţii fideli. Mă uit în laptop, la cursorul care clipoceşte pe pagina goală. Am de predat un articol, dar sunt lipsită de inspiraţie. 

Îmi mut privirea de pe laptop, spre copacii proaspăt înverziţi şi închid ochii două secunde. Închid laptop-ul şi îl împing deoparte. Mă uit la ceaşca cu cafe-au-lait, ai crede că m-am franţuzit de tot. Nici pe departe! Am ajuns cât de cât unde mi-am dorit, sau aş zice că am ajuns unde nu mi-am imaginat vreodată. În România lucrurile păreau aşa clare, aveam un traseu predefinit. Viaţa la Paris se dovedise din prima clipă o piatră de încercare pentru mine. La liceu am optat pentru clasa de comunicare ca să mă stimulez să învăţ franceza. Pe de altă parte, ei aveau nevoie de cunoştinţele mele de engleză. Abia scoteam două vorbe în clasă, aşa că mai toţi profesorii mi-au dat teste să vadă dacă nu cumva sunt întârziată… în gândire. Nu aveau voie să-şi dea cu presupusul. Evident că testele au relevat ceea ce eu ştiam deja, că trebuia să fiu la facultate după standardele învăţământului francez. La ei chiar se putea să sari peste clase dacă dovedeai că ai capacitatea necesară. Eu o aveam, dar am preferat să parcurg materia alături de colegi, nu voiam să fac notă discordantă. Plus că aveam nevoie să fiu foarte bună la franceză. Nici nu ştiam ce vreau să fac mai departe. Eram privită ca un geniu sau mai mult o ciudată. Ciudată eram şi în România, nimic nou până aici. Nu mergeam în cafenele după ore, nu pierdeam vremea la săli de Internet. Inițial şi Rozéi preferam să-i scriu scrisori lungi în care povesteam despre noua mea viaţă. Uneori vorbeam şi la telefon folosind cartele pentru telefonul public. Nu avea rost să încarc cheltuielile de la apartamentul mamei. Nici Rozé nu putea să vorbească din sufrageria alor ei.

Cel mai greu mi-a fost să leg o relaţie cu mama. O vreme am crezut că suntem prietene, apoi ne-am resemnat să fim mamă şi fiică. Ea muncea la agenţie, ne auzeam la telefon când ajungeam eu acasă. De ieşit nu prea ieşeam că nu ne permiteam să luăm masa în oraş ca francezii. Încercasem ce-i drept câteva restaurante, dar eu nici după aproape cinci ani nu mâncasem melci. Treceam pe lângă mesele bistro-urilor întinse în plină stradă şi mă uitam în farfuriile lor. Tot mâncarea românească era baza, dar de cele mai multe mâncam salate şi chestii uşor de pregătit. Uitasem gustul ciorbei cu borş şi  leuştean, care de fapt nu-mi plăcuse niciodată. O mâncam de dragul mămăiţei. Deşi promisesem că mergem la țară de Crăciun, nu o făcusem. Venise tata la Paris şi petrecusem primul Crăciun în Paris şi apoi primul Revelion.

Ceea ce părea ca o rană care nu se închide, făcuse loc obişnuiţei şi adoptării unui stil de viaţă mai blând. Primul an fusese mai dificil. Eram ca un copil înţărcat înainte de vreme, aşteptam să treacă timpul ca să nu mă mai raportez la sistemul meu de referinţă: ţara. Întâi fusese ceva de genul: acum o lună era ziua lui Rozé şi îmi pierdusem virginitatea, acum două luni eram la poartă şi ne giugiuleam…până s-a făcut acum un an. Acum un an am venit la Paris şi am început şcoala. Şi gata! Primul an nu am mers în România deloc. Primul an am refuzat să răspund avansurilor colegilor. Erau şi câţiva români, ai căror părinţi lucrau la Paris, ca mama. Ăştia erau cel mai rău soi. Simţeau că au atins un nivel superior de parvenire, dacă acest lucru ar fi fost posibil. Păstraseră tot ce era mai nepotrivit din firea românească: judecata aspectului exterior, categorisirea după nivelul de trai şi infatuarea. Unul din ei a încercat în câteva rânduri să mă conducă acasă. Având în vedere că şcoala nu-mi punea probleme majore, preferam să merg pe jos cele câteva staţii. Îmi tot răsunau în minte cuvintele lui Vasile, tatăl Rozéi. Ne spusese la un moment dat că la 16 ani nu îţi trebuie un iubit constant: azi e Gheorghe, mâine e Ion. El cam avea dreptate, dar iubirea de adolescent te consumă, se trăieşte la cote maxime de dramatism. Să zicem că acest Ion tot încerca să mă convingă că franţuzoaicele sunt lipsite de inhibiţii în ce priveşte sexul. Eu eram prea politicoasă să-i spun că mă oboseşte cu părerile lui despre orice, dar când a încercat să-mi bage limba în gură, am terminat cu politeţea. Apoi erau francezii, adolescenţi în călduri, care rosteau promisiuni şi îţi spuneau că eşti cea mai frumoasă. Cred că eram frumoasă în accepţiunea lor, aveam obiceiuri bune dobândite în România. Erau tot timpul surprinşi că eşti îngrijită şi miroşi frumos. 

La prima vacanţă de vară a venit Rozé. Nu prea aveam ce colegi să-i prezint, sau o gaşcă de prieteni. Socializam la şcoală, dar apoi mă retrăgeam acasă, la televizor sau citind cărţi în franceză. Oricum nu se compara cu viaţa de acasă. Nu mă punea nimeni să spăl, să calc. Un sandviş, un croissant sau un iaurt serveau de masă de prânz şi d-astea aveam mereu acasă.

Luna petrecută cu Rozé a fost ca un balsam pentru sufletul meu. Îi arătam mândră oraşul luminilor, eram în prima noastră vacanţă adevărată. Nici ea nu mai mergea la ţară, că fără mine nu avea justificare. Se întâlnise de câteva ori cu Cristinica în piaţă şi atât. Urma să dea la facultate şi se hotărâse pentru Agronomie, dar nu avea nimic de pregătit, era primul an de admitere pe bază de dosar. Ai ei erau mulţumiţi că trecuse cu bine de BAC şi îi făcuseră cadou vacanţa la Paris. Era vorba doar de paşaport şi bilet de avion, dar faptul că se lipsiseră de ea la Moldova era mare lucru. Am dormit în acelaşi pat, stăteam de vorbă până târziu, apoi dormeam până la prânz. O vreme ne gândeam la cum era cu un an în urmă, dar niciodată nu a fost rostit ceva cu voce tare. Nu avea sens! Nimic nu se potrivea în noul peisaj, nici noi nu mai eram la fel. Ea ieşea cu cineva din liceu şi înţelesese că eu lăsasem totul în urmă când nu mai făcusem nicio referire la el în scrisori.

Dar până şi amintirea vacanţei cu Rozé pare că păleşte. Trecuseră anii. Eu reuşisem să o ridic pe mamaie la rang se sfântă. Uitasem că frica de a o face de râs ne stricase ultima vacanţă la ţară şi mă făcuse să fug. E nedrept să spun că ea mă făcuse să aleg Franţa. Îmi tot spusesem că nu mai contează. E ciudat cum mintea reuşeşte să domine orice simţire. Într-un colţ al minţii rămăsese ceva, dar pe măsură ce trecea timpul se estompa. Instinctul de conservare te împiedică să muşti din propria carne. Aşa că mă încălzeam mereu la gândul că alegerile făcute sunt cele mai bune.

După liceu am ales să merg la Facultatea de Jurnalism, părea o urmare firească. De fapt se numea „École supérieure de journalisme”.Spun că nu-mi imaginasem vreodată să ajung aici pentru că fusesem mereu interesată de ştiinţele exacte. Cred că avea legătură cu faptul că eu tot simţeam că trebuie să demonstrez ceva, mie şi lumii. Am vrut să aprofundez limba franceză şi să-i bat pe francezi cu armele lor. Pe ei îi durea în cot de războiul meu tacit cu… mine. Şcoala era menită să dezvolte creativitatea, niciunul din profesori nu încerca să-ţi pună beţe în roate, sau să-ţi spună ceva de aşteptări realiste. Aveam consilier educaţional, un psiholog blazat.

La liceu în România se încercau ieşiri din vechiul sistem, părea că aveam libertate de exprimare, dar nu ca aici. În Franţa erai încurajat să te exprimi liber, aveau nevoie de idei originale. Olimpiada de limba engleză cu eseurile de trei sute de cuvinte părea o chestie demodată. Iniţial m-am îndrăgostit de ideea de jurnalism, de comunicare de orice fel. Apoi am început să-mi exersez scrisul. Oricum erau suficiente ocazii şi profesorii păreau să înghită toate gogoşile. Nu ştiu, poate eram prea aspră cu mine, ca de obicei. În continuare eram răţuşca cea urâtă, eram nesigură pe mine, pe cunoştinţele mele, dar cumva reuşeam să conving de contrariu. În faţa unei coli goale puteam să fiu altcineva. Cineva de care îmi plăcea. Devenisem femeie fizic, psihic eram o copilă într-un oraş străin care se încuraja zilnic să iasă din casă. În clasa a 12-a am început să scriu la revista liceului câte un articol în engleză. Erau chestii simple despre viaţa de licean. Mă propusese o colegă care lucra deja la revistă. Voiau în felul ăsta să-i încurajeze pe elevi să citească. Apoi m-am înscris la facultate cu un eseu despre importanţa de a te ridica după eşec, să vezi partea plină a paharului. Le-a plăcut mult, iar la interviul pentru admitere am continuat cu ideea de reuşită într-o ţară străină, perspectiva unei adolescente românce asupra vieţii. În timp ce vorbeam, simţeam că îmi vine să urlu la ei: Sunteţi nebuni?! Nu vă daţi seama că sunt o prefăcută? Dar m-am abţinut şi ei chiar au crezut tot.

Odată cu începerea facultăţii mi-am adus aminte de vorbele vecinului de bloc comunist, domnul Barbălată: „O să vezi Irina că la liceu băieţii sunt mai maturi!” Nu am apucat să văd asta în România, şi apoi nici în Franţa. Dar la facultate s-au schimbat lucrurile. Nu mai dădeai peste toţi frustraţii, colegii mei erau interesaţi de jurnalism, doreau să-şi facă meserie din asta. Citeau mult, dezbăteau şi la cursuri şi în pauze. Treptat am intrat şi eu în jocul lor, deşi tot îi simţeam mai inteligenţi. Mă tot mustram că nu am citit destul, mergeam la bibliotecă şi căutam tot felul de autori de teamă să nu fiu prinsă pe picior greşit. Nu aveam voie să nu ştiu! Nu mă băteam cu pumnii în piept, dar aveam grijă să punctez în locuri unde îi simţeam nepregătiţi. Apoi eram surprinsă că nu vrea niciunul să iasă cu mine. Mai ieşeam cu fetele, dar nu la petreceri, nu în baruri. Erau câteva colege care mă plăceau, dar nu reuşeau să se apropie de mine. Eu aveam o grămadă de cunoştinţe din cărţi, eram amuzantă, practicam auto-ironia la limita cinismului. Îmi dădeam seama că urma să împlinesc curând 23 de ani şi sunt senină la chestiunile vieţii ca o zi de primăvară. Că nu fusesem sărutată de multicel şi că oricum corpul meu îşi cerea drepturi normale pentru această vârstă. Dar încă roşeam când cineva îmi invada spaţiul personal sau îmi adresa o întrebare pe care o consideram indiscretă. Cu mama nu mă încumetam să vorbesc, ea era mulţumită dacă ziceam că ies cu colegii. Nu cred că vroia să ştie mai mult, nici nu dăduse semne că ar vrea să-mi vorbească din experienţa ei.

De mai puţin de un an colaboram cu diverse reviste glossy şi începusem să câştig bani, bani adevăraţi. Spiritul practic adânc înfipt în sufletul meu de român mă împiedica să mă bucur de viaţă. Aveam un job bun, făceam traduceri în/din engleză pentru diverse reviste şi uneori, rar, primeam un subiect de articol. Nu eram independentă financiar, dar nici nu eram ţintuită într-un birou.

Gata, ajunge! Luasem o pauză prea lungă. Trebuia să scriu ceva despre femei care se îndrăgostesc prea uşor. Cum să nu confunzi dragostea adevarată cu infatuarea?! Acum sincer, eu de unde să ştiu…

– Salut!

O voce masculină mă trezeşte din periplul pe memory lane. Ridic ochii şi văd un tip cu mâinile sprijinite de spătarul celuilalt scaun de la măsuţă. Îl întoarce invers şi se aşează pe el. Apoi…  rămâne aşa, holbându-se. 
       – Salut! îi răspund cu o voce pierită.

Mă uit la el mai atent, mai ales că ne desparte o masă relativ mică. Are alură de arab, ei sunt mai curajoşi în abordare, dar nu mi s-a întâmplat să se aşeze la masă până acum. E aşa de aproape că nu mă pot abţine să nu observ câteva puncte negre pe nasul lui. Nu are nasul acvilin cum au unii arabi şi faţa e rotundă. E tuns scurt şi are ochii de un albastru ireal, parcă puțin reci.

– Mă uit la tine de ceva vreme. Şi cred că ţi s-a răcit cafeaua.

– Da… mersi. Nu ştiu ce să-ţi spun la partea cu uitatul!

– Părea că te uiţi în gol, dar la un moment dat ai zâmbit uşor. Mă gândeam că zâmbeşti unei amintiri. Ai un zâmbet frumos, puţin strâmb, cred că o să faci riduri în zona aia.

– Poftim?! Cred că nu eşti avizat să vorbeşti despre riduri. Nu-mi amintesc să te fi invitat la masa mea. În afară de asta, am de lucru.

Întind mâna spre laptop, poate reuşesc să-l fac să plece.

– Nu pare că ai chef de lucru… ţi-am spus că mă uit la tine de ceva vreme.

Ridică degetul către chelner:

– Ne aduci două ceaiuri, te rog? Negru, ceai negru!

Apoi se întoarce spre mine. Cred că sunt prea şocată să mă mişc. Aş părea sălbatică să o iau la fugă. Plus că nu mă sperie, doar mă intimidează abordarea. Nu e prefăcut, dar pare că vede prin mine şi mi-e frică să nu par eu prefăcută.

– Sper că îţi place ceaiul negru, deşi probabil ei nu au unul de bună calitate.

– Îmi place, reuşesc să răspund cu vocea gâtuită.

Îmi reproşez în gând că nu am exersat flirtul de ani de zile. De parcă ar fi comparabil cu jocul de adolescenţi…

– Hei, ce faci? Nu e politicos… Iar ai căzut pe gânduri!

– Ciudat să-mi vorbeşti de politeţe, tocmai te-ai aşezat la masa mea… neinvitat!

– Ai dreptate, dar am o justificare!

Între timp vine ceaiul. Chelnerul ne pune în faţă câte un ceainic mic şi o ceaşcă. Alături aduce zahăr cubic.

– Care e justificarea? întreb, surprinsă că mi-am revenit. Poate flirtul nu e punctul meu forte, dar dacă e o dezbatere, mă descurc.

– Văd că nu te mai simţi intimidată de prezenţa mea.

– Serios?! Ce m-a dat de gol?

– Corpul tău, limbajul corpului mai precis…

– Corpul meu îţi vorbeşte deci?

– Da, zice după care îşi pune un cub de zahăr între buze şi soarbe din ceaiul fierbinte. E bunicel ceaiul, încearcă.

– Îmi aduc aminte de copilăria mea când puneam mult zahăr în ceai şi îl sorbeam cu linguriţa. Era tot ceai negru.

– Copilăria ta unde? Nu eşti franţuzoaică…

– Iar îţi vorbeşte corpul, am înţeles! Nu sunt, ai dreptate! Sunt româncă.

– Eu sunt tunisian, mă cheamă Kaseem. Întinde spre mine mâna să facem cunoştinţă.

– Irina, sau Irene cum ţi-e mai uşor. Are mâna caldă de la ceaşca de ceai.

– Nimic nu pare uşor cu tine, Irina!

– Aş vrea să te contrazic dar… în clipa asta pare un compliment. Aşa că, mulţumesc!

– Ai un telefon mobil? Aş vrea să-mi dai numărul, că pare că vrei să fugi.

– Am, dar e de la serviciu. La fel şi laptopul. Şi chiar am de lucru.

– Ce lucrezi? Nu e frumos să pleci, nu ai băut din ceai.

– De ce nu ţi-ai amestecat zahărul în ceai? Nu vreau să vezi cât zahăr îmi pun eu …

– Aşa facem acasă, nu aş putea să-ţi spun de ce. Deşi m-am născut aici, păstrăm nişte obiceiuri culinare acasă.

– Nu eşti cam mare să locuieşte cu părinţii?!

– Tu nu eşti cam mare să foloseşti ironia de fiecare dată când te simţi atacată?!

– Da, ai dreptate. E arma mea cea mai preţuită!

Îmi pun două cuburi de zahăr, amestec şi beau din ceai. E bun, e parfumat.

– Nu-mi place să beau lucruri fierbinţi. Şi lucrez pentru diverse publicaţii, traduceri în pricipal. Câteodată mai scriu şi articole. Cum ar trebui să fac acum şi nu am inspiraţie.

– Sunt impresionat, ai reuşit să zici ceva fără să te comporţi defensiv. Despre ce e articolul?

– Despre femei care se îndrăgostesc uşor.

– Păi hai să-l scriem împreună. Când trebuie predat, poate te îndrăgosteşti până atunci?

– Trebuie predat în 3 zile. Şi propun altceva: hai să facem ca în Serendipity. Dacă ne întâlnim în următoarele trei zile, înseamnă că aşa a fost menit. Articolul îl fac din imaginaţie, iar dacă ne găsim îmi poţi spune unde am greşit.

– O romantică, deci! Accept! Peste trei zile e sâmbătă, şi provocarea este să ieşi cu mine la cină.

– Accept provocarea!

Se ridică odată cu mine, ca orice bărbat bine-crescut. Îmi îndes laptop-ul în geantă şi mă grăbesc să plec. Mă gândesc că până plăteşte am un avans de câteva minute. Doamne, cât sunt de sălbatică!

Plec spre casă, fără să mă uit în urmă. Ajung la bloc, mă uit în jur, şi constat că nu m-a urmărit nimeni. Nici nu ştiu de ce mi-e aşa frică. E drăguţ, a fost civilizat, şi conversaţia mi s-a părut chiar antrenantă. În fine, probabil nu o să-l mai văd, nu cred că are chef de jocuri. Îmi iau o sticlă de Orangina din frigider şi o aşez pe măsuţa care îmi serveşte de birou în sufragerie. Nu am putut să scap de acest obicei al temelor făcute cu televizorul deschis. Aşa era de pe vremea când ajunsese MTV-ul în România. Pun cablul de internet şi deschid din reflex Yahoo! messenger. Deschid Word-ul şi pun un titlu provizoriu:

„Îndrăgostiţi de dragoste” (In love with love)

Mă deranja faptul că scriam în engleză majoritatea timpului, parcă nu aveau curaj să mă lase să scriu în franceză. E adevărat că unele articole erau preluate de reviste de peste ocean, şi asta ar fi trebuit să mă flateze. Poate m-ar fi flatat dacă numele meu nu apărea la grămadă cu mulţi alţii, la categoria Colaboratori.

„It’s springtime in Paris. For those of you that haven’t seen Paris in autumn, don’t worry, it’s just as beautiful in spring. No cliché, no smart twist of phrase can describe the way nature contributes to the charm of the City of Lights. Some say you come to Paris to fall in love. Does love float in the air? Yes, in Paris it does!

First you must keep in mind that this is the capital city of fashion, the place famous poets and painters wrote and illustrated love. The women of Paris are used to being praised and this translates in their confident walk, in the way they casually play with their hair, in the elegant manner they drink their coffee. You never see women worried for being late, they don’t chase the metro, they just exist. They know their place, the very same place their mother and grandmother held… earth godesses!

It’s easy to see why love floats in the air, is just as casual as all the good things: croissant and coffee, eclair, the sweet smell of a good perfume…

And men… men get easily caught in this web so gratiously built. And eventually surrender! Not to women’ charm, or their beauty, they fall for the life creator, mother, mistress and girl. It’s easy to fall in love, love is accesible, love is everywhere. Women love the idea of loving, and love gives them a special glow, one that cannot be caught in any painting. They love, they are love and move from one lover to the other without suffering. Women of Paris accepted their faith, a faith that has the most followers in the world. We cannot celebrate love but by being love! ….”

Mamă, ce porcărie! Se potriveşte aia cu „bullshit!”. Da, unele lucruri sunt adevărate. Femeile din Paris sunt conştiente de puterea lor, îşi înţeleg defectele dar asta nu le împiedică să meargă cu capul sus. De multe ori le vezi cu nişte combinaţii de fuste înflorate combinate cu tenişi. O oroare! Chestia cu igiena lor îndoielnică e adevărată pe alocuri. Nu sunt obsedate de sprâncene perfecte, de manichiură şi epilare. Eu am învăţat să-mi curăţ unghiile de la vreo 11 ani. Nu le dau cu ojă, că nu am astfel de deprinderi practice. Pentru mustaţă însă nu există justificare!

Dau un save şi închid puţin laptop-ul să mă uit la clădirea de vizavi. M-am obişnuit de mult cu faptul că toată lumea vede în casa ta, cu perdea sau fără. Deodată înlemnesc! Tipul de la cafenea se uită în sus la mine, de pe trotuarul din faţă. Îmi face un semn discret, ca un salut marinăresc şi pleacă. Mă face să zâmbesc, speram să mă fi urmărit. Eu nu cred în şansă!

***

Sâmbătă dimineaţă mă trezesc parcă puţin nerăbătoare. Nu ştiu ce o să se întâmple azi, şi parcă nici nu mi-e frică de necunoscutul ăsta. Mă întind între cearceafuri apoi arunc un ochi la mobil, e deja zece. Se simte că e weekend. Cumva parcă aşteptam să mă sune, dar asta ar fi fost prea ciudat. Am făcut schimb de dormitor cu mama, l-am luat eu pe cel mare, care are ferestre mai mari care dau pe Rue de Cadix. Cel mic, parcă e prea întunecat, îmi aducea aminte de camera din blocul comunist.

Ies din dormitor în chiloţi şi tricou, ţinuta mea de dormit. Miroase a cafea şi a tot ce-i mai bun într-o casă, vorba lui Chirilă. Ascultasem albumul ăla până se stricase caseta. Preferata mea era de departe Vama Veche, aşa îmi imaginam eu dragostea: puţin sărata.

– Bonjour, maman! mă alint eu.

– În vreo cinci minute veneam după tine, se răceşte cafeaua.

Mă aşez pe scaun, cu un genunchi sus, poziţia mea preferată de stat la masă. Pun un strop pe lapte în cafea şi îmi scot un iaurt cu fructe din frigider.

– Ce faci azi?

– Nu ştiu, adică nu ştiu dacă să îţi spun.

– Asta era acum… Ai cunoscut pe cineva? Adevărul că începusem să-mi fac griji.

– Pe bune?! Şi eu care credeam că… lasă nu contează ce credeam. E un tip care să zic că m-a agăţat la Le refuge. A rămas că ne vedem azi, dar nu i-am dat numărul, a rămas aşa…

Nu vreau să-i spun că m-a urmărit, nu vreau să-şi facă griji. Nu-mi fac nici eu, mi se părea inofensiv. Îmi place să cred că o femeie simte lucrurile astea. Dar ce femeie eram eu?! Mă culcasem cu un singur bărbat, o singură dată. De la încercarea colegului de liceu de a-mi băga limba în gură, nimic.

– Vrei pâine prăjită?

– Normal, un camion întreg…

Mama înfige câte o furculiţă în două felii de pâine şi le prăjeşte la flacăra de la aragaz. Obicei rămas de acasă, nici nu am simţit lipsa unui toaster, aşa fumegânde sunt mult mai bune. Cu unt puţin sărat. O dimineaţă de sâmbătă la Paris cu miros de România.

Mă duc la baie, şi pentru prima oară de multă vreme mă uit la mine. Sprâncele sunt cam stufoase, aşa îmi place mie, nu ţin cont de sfaturile din Marie Claire. Pistruii sunt la locul lor, animaţi de dimineţile de primăvară de la Le refuge. Îmi zâmbesc în oglindă, exersând zâmbetul strâmb moştenit de la tata, odată cu nasul. Are dreptate, acolo o să fac primul rid. Mă bag în duş. Îmi iau o pereche de blugi, o bluză sport cu glugă peste tricou. Ciufulesc părul puţin ondulat de la aburi. Nici nu ştiu unde merg, poate că el a uitat între timp. Am trimis articolul aseară, nu-mi place să trec pe la sediul revistei. Trec uneori, dar nu mă simt în largul meu.

– Irinuca!

– Da, mamă, sunt în baie, dar poţi să intri.

– Tu nu ai uitat că mergem acasă, sper!

– Credeam că aici e acasă, încerc o glumă. Neinspirată!

– Ne aşteaptă mama, i-am promis.

– Da ştiu… mergem! Ai luat biletele deja?

– Nu le-am luat, dar ce mare lucru! Ieşi?

– Da, ies puţin sau nu ştiu.

Zâmbesc cu gura până la urechi. Ar fi culmea să mă fi îndrăgostit de primul bărbat care mă bagă în seamă. Sunt gata, atât cât ştiu eu să mă aranjez. Verific să am şerveţele în poşetă, un gloss, mobilul, portofelul şi o carte, normal. Ies în fugă de parcă am întârziat undeva.

– Pa, mamă! Te sun.

Nu mai aştept răspunsul.

Ies din bloc în trombă, mă uit pe partea cealaltă a străzii, dar nu e nimeni. Mă uit şi în stânga, nimic. Nu ştiu ce a fost în capul meu… mă întorc şi mă reped într-un trecător.

– Pe mine mă căutai? mă întreabă Kaseem cu un zâmbet cam superior.

– De fapt… da!

Deja m-am înroşit, dacă încerc să mint va fi mai rău. E chiar mai drăguţ de cum îmi aduceam aminte, sau poate că nu îndrăznisem să-l privesc pe îndelete. Are mâinile pe braţele mele, cum a încercat să mă oprească să nu mă lovesc prea tare de el.

– Trois fois? Comme les français? Eu sunt nelămurită, dar până mă dezmeticesc mă pupă pe obraji de trei ori.

– Te-ai trezit cam greu, m-am cam plictisit de când te aştept. Şi am impresia că ai uitat să vorbeşti. Păcat, mi-era dor de limba ta ascuţită!

– M-ai speriat! Nu mă aşteptam să fii aici. Speram într-un fel, dar… în fine. Şi m-ai pupat, adică… lasă-mă un minut să-mi revin.

– Te-am pupat, ai zis bine! Ştii că francezii sunt renumiţi şi pentru altceva, care tot cu pupatul are legătură. Aş fi făcut asta şi atunci amândoi am fi petrecut o zi mult mai relaxată.

– Credeam că aşteptarea face totul mai incitant!

– Da, dar vorbim de un sărut. Cred că suntem amândoi adulţi.

– Da, presupun că suntem. Câţi ani ai?

– 27. Tu?

– Împlinesc 23 în mai.

– Atunci aş zice să suntem la diferenţa de vârstă ideală!

– Serios, cum ai ajuns la concluzia asta?! îi zâmbesc şi trebuie să fiu de acord cu el, măcar în gând.

– Deci? Unde mergem?

– Credeam că ai un plan! Sunt puţin dezamăgită, mă alint.

– Păi am un plan pentru cină! Hai să ne plimbăm şi vedem unde ajungem. Ai mâncat?

– Da, am mâncat cu mama.

– E sus? Aş vrea să o salut…

– Eu zic să nu ne grăbim! Mă simt în largul meu cu acest om, e dezarmant.

Mă ia de mână ca şi cum e normal. Mergem către staţia Porte de Versailles şi apoi continuăm înainte pe Rue Ernest Renan. Pare că ştie unde vrea să mergem. Mă las condusă şi din când în când îi arunc câte o privire. Are sprâncene stufoase şi gene lungi ca de fată.

– La ce te uiţi?

– La nimic, mint.

– Vrei să  te ajut cu geanta aia? Pare foarte grea.

– Nu e! Îmi iau tot timpul o carte în poşetă.

Ne oprim puţin la o intersecţie şi o cotim pe o străduţă. Intrăm într-o chocolaterie Leonidas, o ştiu după nume, dar recunosc că nu am intrat niciodată. Am presupus că sunt scumpe şi atât. Oricum în supermarket găseai eclere congelate care erau mai bune decât orice mâncasem eu vreodată în România. Eu îl las să comande, dar deja mă simt puţin jenată. Nu mă întreabă dacă vreau ceva, alege el. Adevărul că nici nu au costat prea mult, până în 20 de euro. Îmi dau seama că sunt tot fata de la ţară, neadaptată şi fricoasă.

– Iartă-mă, trebuia să vin pregătit. Adevărul e că nu ştiam nici eu cât am de aşteptat în faţa blocului tău.

– Nu e nicio problemă. Parcă stabilisem că suntem adulţi. Acum ce faci, mă vrăjeşti cu ciocolată?

– Şi cu ciocolată! Credeam că eşti sub vraja personalităţii mele, zice apoi îmi face cu ochiul. Ce carte citeşti?

– Nu-ţi spun, că o să râzi! Nu sunt clasicii francezi, sigur. Şi e o carte tradusă în română. Mi-e teamă să nu uit.

– Şi ce carte e, totuşi? Un roman siropos? Apropo, cum a ieşit articolul?

– Mă bucur că ai întrebat! Şefilor mei le-a plăcut. E în engleză oricum. Nu că aş presupune că nu ştii. În general scriu în engleză. Am minţit, am scris eu ceva siropos care ar merge la americani. E o imagine romanţată a iubirii în Paris. People come to Paris to fall in love, right?

– Some even do!

Între timp am ajuns în apropiere de Parcul Rodin. Am mai nimerit şi eu în zonă în plimbările mele. E un loc bun pentru citit…

Parcul e destul de plin, doar e sâmbătă. Chiar şi aşa poţi să găseşti o bancă liberă. Deja simt că mă doare stomacul de stres. Am început să mă panichez. Acum va trebui să stăm faţă în faţă şi tot insistă cu ţinutul de mână.

– Hai să stăm aici!

Evident el decide unde ne aşezăm, la fel cum a luat toate hotărârile până acum. Mi-aduc aminte de chocolaterie. Mă aşez.

– Ştii… mă îngrijorezi, pari cam reţinută, lucru care mă stânjeneşte. Am zis sau am făcut ceva? Nu îmi place să-mi analizez comportamentul…

– Nu ştiu, îmi vine să fiu familiară cu tine, apoi îmi aduc aminte că nu te cunosc. Da, sunt reţinută. Şi la Leonidas nici nu m-ai întrebat ce vreau.

– Da, pentru că nu eşti o fetiţă pe care o scot în oraş. Vreau să te simţi liberă să-mi spui ce vrei. Eu mă simţeam prost că trebuie să afli cât costă totul. Nu vreau să te impresionez, cel puţin nu aşa.

– Am înţeles.

Mă uit în jos la mâinele mele care se odihnesc în poală. Are dreptate cumva. El se aşează pe bancă pe latul ei, ca să se poată apropia de mine mai mult. Mă ia de mână şi cu cealaltă mână mă cuprinde de mijloc. Se apropie încet de părul meu şi rămâne aşa, cu nasul în părul meu. E un moment care o să mă bântuie multe zile de acum încolo. Nu zice nimic, nu face nimic. Eu încerc să-mi liniştesc respiraţia. Am stomacul în gât. Ştiu că aşteaptă, dar nu mă pot întoarce spre el. Îmi sincronizez respirația cu el și asta pare să ajute. Mă întorc spre el, mă uit scurt în ochii lui şi apoi îi închid. Simt buzele lui pe ale mele, cum aşteaptă să mă acomodez, apoi mă sărută cu adevărat. Nimic în jur nu se mai aude, e bine, comme il faut. Doamne, a trecut aşa mult!

– Mă uitam la buzele tale la cafenea şi aş fi vrut să te sărut din prima clipă. Cred că te-aş fi speriat şi mai tare!

– Probabil!

– Părul tău miroase a flori de primăvară. 

– Nu aşa trebuie să miroasă o femeie?! Râd şi îmi dau capul pe spate. M-am mai destins puţin.

***

Acum mă pregătesc de cină. Kaseem mă lăsase acasă acum vreo două ore. Urma să vină să mă ia la cină pe la opt, iar eu nu aveam nimic de îmbrăcat. Mă rog, nimic adecvat pentru o cină în Paris. Plus că ar fi fost prima oară când ieşeam seara cu altcineva decât mama. Decid să-mi iau o pereche de pantaloni de stofă, primiţi de mama cadou de ziua ei. Îi asortez cu o bluză mai elegantă, cu un umăr dezgolit, ceva cu temă marină. Nu am niciun rimel, un blush sau ce or mai folosi fetele. Mă dau cu modestul meu parfum de la Yves Rocher. Am unul cu liliac şi unul cu bujor. Parfum de primăvară. Asta e! Mama citeşte ceva în sufragerie, mă duc să-mi valideze ţinuta.

– Irinuca, eşti tare frumoasă!

– Da, mamă, mulţumesc! Ar fi ciudat să nu ţi se pară că sunt frumoasă, nu crezi?!

– Ştii că eu nu zic decât dacă asta simt!

– Ştiu, ştiu… O las aşa, că apoi îmi aduc aminte cum îmi ia mâncarea din mână sau se forţează să mănânce un sandviş, doar ca să nu mănânc eu două.

– Plec! Pa!

Ies în faţa blocului şi nu îl văd. O maşină din apropiere îmi face semn cu farurile. E un Renault, asta ştiu sigur, m-a învăţat tata toate mărcile după siglă, din revista AutoMoto. Cred că nici nu m-au preocupat vreodată maşinile. A apucat să coboare şi mă sărută scurt înainte să-mi deschidă portiera din dreapta. Apuc să mă uit în sus şi o văd pe mama la geam zâmbind. Slavă Domnului că e semi-întuneric!

– Ce faci?

Nu ştiu ce să-i spun. Cred că e nepotrivit să-i spun adevărul şi anume că ultimele două ore m-am gândit la el.

– Bine!

– Ce înseamnă asta?!

– Păi întrebarea asta e un fel de salut. Nu aşteaptă nimeni să dai un răspuns detaliat. Dar dacă vrei să ştii, mă gândeam că e prima oară când ies la o cină adevărată, adică fără mama, în Paris.

– Bine! Zâmbeşte şi mă strânge uşor de mână înainte să o pună la loc pe schimbător. Te duc în unul din locurile mele preferate.

Mă uit pe geam la oraşul care se pregăteşte de viaţa de noapte. Parisul pare inofensiv noaptea, dacă stai să-l compari cu Bucureştiul. Dar eu am încetat demult să fac comparaţia.

Ajungem relativ repede, traficul e lejer.

Nu apuc să văd numele restaurantului, mă bulversează agitaţia lui cu deschisul portierei. Nu ştiu să aştept. Suntem conduşi la o masă. Nu pare genul de local scorţos, aşa cum mă temeam. Eu abia la 11 ani aflasem că furculiţa se ţine în stânga când consumi friptura. Nu avusesem timp să aprofundăm regulile de bună purtare şi nici nu prea ieşisem la restaurant.

– Doriţi ceva de băut până vă hotărâţi? întreabă chelnerul în timp ce ne înmânează câte un meniu.

– Da, te rog! Câte o limonadă cu mentă! Mersi!

Mă uit la el cu reproş.

– Iartă-mă! Vroiai altceva?

– Nu, e OK! Doar că nu sunt obişnuită să ia altcineva deciziile pentru mine.

– Eu nu beau alcool. Nici nu încurajez consumul.

– Nici eu nu prea beau. Îmi place ideea de cocktail colorat, dar ultima oară când m-am îmbătat m-am certat cu prietena mea. Altă poveste!

– La noi în familie nu se consumă şi eu nu am simţit niciodată nevoia să beau. Prefer să-mi iau senzaţiile tari din alte surse. Se uită la mine de parcă ar trebui să înţeleg ceva. Zâmbesc ca să nu par ignorantă.

– Uite, o să comand mai multe feluri care îmi plac. Restaurantul are specific libanez, dacă e ceva care ştii că îţi place, spune-mi.

Urăsc să recunosc că nu ştiu nimic despre bucătăria libaneză. Mă simt iar aiurea. Mi-aduc aminte de pâinea prăjită la flacăra aragazului. Lucrurile familiare de care ne-am înconjurat ca să nu ne simţim străine ne-au izolat.

– Nu, nu am mai mâncat niciodată la un restaurant libanez, răspund în cele din urmă. Văd că au o salată cu vinete coapte, aş vrea să încerc.

– Sigur!

Face semn chelnerului.

– Ne-am hotărât! Vrem un mix de aperitive calde şi reci, o porţie de baba ganouj, 2 lipii, chiche taouk cu orez şi legume la grătar. La desert baclava cu nucă şi Maamoul.

Îmi ţin paharul cu limonadă între palme. Am impresia că îmi ard obrajii. De asta m-am ascuns atâta timp: de situaţii pe care nu le poţi controla, senzaţii care nu sunt descrise în niciun manual.

– S-a întâmplat ceva? mă întreabă, după ce chelnerul se retrage.

– Nu, nimic!

– Pare că te-ai îndepărtat brusc! Iar am făcut ceva?!

– Mă simt, mă simt … dau să spun şi mă bâlbâi. Mă simt copleşită! Nu am ieşit la o cină adevărată de la 11 ani. Şi atunci era vorba de un fast-food!

– Urmează să-mi spui că nu te-a sărutat nimeni până la 23 de ani?! Râde şi pare vizibil încântat de glumiţa lui.

– Acum mă iei peste picior!

– Cineva trebuie să o facă. Te iei prea în serios. Eu înţeleg, Paris-ul te copleşeşte! Prea multe senzaţii, prea multă culoare…

– Spune-mi despre tine, ca să aflu lucruri jenante şi să mă simt mai bine! îi zic.

– Păi nu ştiu dacă e aşa de mult de spus. Bunicii mei au venit din Iran, s-au stabilit în Tunisia înainte să se nască mama şi singurul lor copil. Au plecat din Iran pentru că erau consideraţi indezirabili din cauza credinţei lor. Mama s-a măritat cu un tunisian cu care împărtăşea aceeaşi credinţă şi au venit la Paris. Tunisia e în proporţie de 90% ţară musulmană. Nu suntem musulmani. Eu m-am născut în Franţa. Părinţii mei au încercat o afacere cu mâncare persană, în încercarea de a păstra obiceiurile culinare din Iran. Nu au avut succes, aşa că s-au limitat la un magazin etnic. Eu am preluat afacerea după ce am terminat studiile la American Business School în Retail Administration, afacere de care mă ocup şi acum. Am încercat să creez un spaţiu unde oamenii să se întâlnească, să stea de vorbă, să se consulte asupra celor mai bune produse pentru restaurante şi ceainării. Aşa că e un fel de magazin cu specific oriental şi salon de thé. Părinţii mei locuiesc lângă Paris. Eu mi-am petrecut toate vacanţele cu bunicii în Tunisia şi de acolo am moştenit pasiunea pentru aromele orientale. Şi tot acolo am preluat obiceiul cu ceaiul. Cam atât!

– Ca să fii consultant nu presupune să cunoşti foarte bine cultura orientală?

– Ba da! Dar pentru asta m-am pregătit toată viaţa. Nu pot să vizitez Iranul din considerente religioase, dar altfel am călătorit peste tot. Am clienţi arabi, turci, indieni. E adevărat că rivalizează cu bucătăria franceză, dar fiecare minoritate încearcă să se simtă acasă. Şi mâncarea e cea care îi aduce aproape. Comercializez mirodenii, ceaiuri, dulceaţă, diverse feluri de orez, orice mai puţin carne. Am învăţat să gătesc de la bunica mea, aşa că o să vreau să-ţi gătesc într-o zi.

Mă aşteptam la orice, nu la o poveste despre pasiunea pentru gătit şi cultivarea tradiţiilor culinare ale minorităţilor din Franţa. Mai sorb din limonadă, care s-a încălzit între timp de la palmele mele. El mă ia de mână şi mi-o sărută. Mi se pare un gest foarte erotic, încerc să nu mă mai uit în jos ca o fetişcană.

– Acum e rândul tău, îmi zice brusc.

– Rândul meu?! Eu nu am aşa o poveste de viaţă interesantă. Am venit la Paris la 17 ani, mama lucra aici la agenţia companiei aeriene naţionale. Am urmat cursurile unui liceu şi apoi „École supérieure de journalisme”. Acum lucrez cu diverse publicaţii, asta ştii deja. – Des amoureux?

– Acum ai stricat tot! După ce că nu aveam o poveste romanţată, acum o să fie de-a dreptul patetic! Nu am avut niciun iubit de când am venit aici. Au fost câteva tentative, am încercat să le dau o şansă, dar mă oboseau. Erau fie prea plini de ei, fie dornici să… sărim etape. Apoi am obosit să încerc…

– Aşa tânără şi oboseşti aşa uşor… ţâţâie din buze a dezaprobare.

– M-am concentrat pe altele, să zicem. Nu ştiu dacă mai importante.

– Adică eşti virgină? continuă să mustăcească. Mă uit spre tavan, sperând să mă salveze cineva de omul ăsta insistent.

– Non, mais je suis presque vierge! Satisfait maintenant?

– Iar ai roşit! cu greu se abţine să nu râdă în hohote. Ce înseamnă presque vierge?

– Cred că ţi-ar plăcea să ştii!

– De ce te superi?!

– Spune-mi despre iubitele tale!

– Nu a fost nimic serios niciodată, franţuzoaicele nu sunt… statornice. Nu râdeam de tine, mă surprinde doar că există femei ca tine.

– Poate nici nu există! 

– Atunci mă bucur că te-am întâlnit eu! îmi aruncă ironic.

Mâncarea ne salvează de conversaţia care ameninţa să o ia pe căi greşite. Mă simţeam puţin umilită de interogatoriul lui, deşi nu mă jignise cu nimic. Ar fi fost ridicol să mă ridic de la masă să plec. Denota lipsă de maturitate şi mie îmi lipseau altele.

Chelnerul pune pe  mijlocul mesei un platou cu mai multe aperitive şi salate în boluri mici. Într-un coş are lipii aburinde. Mă uit la Kaseem, îl las să înceapă el.

– Trebuie să încerci din toate. Uite şi salata pe care ţi-ai comandat-o. E din vinete coapte, ceapă, roşii, ulei de măsline şi lămâie. Ăsta e un iaurt mai gras cu mentă şi ulei de măsline, iar aici e humus cu muguri de pin.

Rupe o bucată de lipie şi îşi pune din humus pe ea. Nu foloseşte farfuria. Eu îmi iau din salata de vinete. E foarte bună, sunt toate aromele amestecate. Pare şi puţin caldă, nu ştiu dacă aşa trebuie să fie, dar mie îmi place salata de vinete caldă. Îmi aduce aminte de o salată de vinete făcută de mine, cu ceapă şi roşii din grădină dispuse pe marginea bolului, stropite cu puţin ulei şi sare grunjoasă. Pentru o secundă mi se umezesc ochii.

– Ei, cum e?

– E foarte bună! Avem şi noi salată de vinete în România, să ştii. Şi mama o pregăteşte mereu cu puţină zeamă de lămâie. Uleiul de măsline nu e aşa popular. Sau poate nu era când am plecat eu.

– Adică nu ai fost acasă de 5 ani?!

– Nu ştiu ce e acasă. Pentru mine acasă era la bunica, care m-a învăţat şi pe mine să gătesc. Bucătăria românească nu cred că fascinează pe nimeni. Nu a păstrat nimic din epoca de glorie când Bucureştiul era considerat Micul Paris. Ne lăudăm cu sarmale şi un amestec de carne tocată numit mici, dar sarmale am văzut şi în meniul de aici.

– Adică trebuie să gătesc ceva deosebit, să te impresionez!

– Cred că m-ai impresionat suficient!

Continuăm masa povestind despre trecut, mai destinşi acum. Desertul e genial! Baclava mai mâncasem şi mi se părea foarte dulce, dar celălalt… e un fel de cremă de griş parfumată cu esenţă de trandafiri şi presărată cu fistic. La finalul mesei Kaseem cere tot ceai negru, care surprinzător, se potriveşte foarte bine.

Plăteşte şi ieşim. S-a făcut cam răcoare, eu nu m-am gândit să-mi iau un şal, de fapt ar fi trebuit să apelez la garderoba mamei. Înjur puţin în gând spiritul meu practic! Cum ieşim din restaurant Kaseem mă trage spre el şi mă sărută. Sunt aşa de surprinsă de gestul lui, mă gândeam că oamenii mari nu fac gesturi demne de Hollywood. Simt că mă sufocă, parcă am uitat de frig, se învârte totul cu mine. Acum înţeleg ce vroia să zică cu senzaţiile. Eu nu mă pot lăsa în voia lor, cel puţin nu încă.

– Iartă-mă! Am simţit că nu pot să aştept.

Îmi sărută şi umărul dezgolit.

– Hai, că o să îngheţi! Eu nu am o geacă să-ţi pun pe umeri ca-n filme!

Mă gândesc că nu geaca e cea care dădea tonul filmului… Porneşte căldura în maşină, eu mă uit pe furiş la el cum conduce preocupat. Ajungem în faţa unui bloc, nu ştiu în ce zonă că nu am fost atentă la drum. Opreşte motorul şi eu încep să regret că m-am lăsat fascinată de el. Până la urmă e un străin!

– Uite, aici e magazinul meu!

Îmi indică un spaţiu commercial la parterul unui imobil, dar vitrinele sunt acoperite de un grilaj.

– Ştiu că nu poţi să vezi mare lucru, dar simţeam nevoia să-ţi arăt. Şi la etajul doi locuiesc eu. Te-aş invita sus, dar ai o privire de căprioară surprinsă de lumina farurilor!

Expir uşurată, nu e vreun violator în serie!

– Eşti foarte fermecător, dar mama lui Bambi are ochii mai expresivi!

– Merita să încerc! Zâmbeşte și pleacă de pe loc. Dar săptămâna viitoare? E prea devreme? Vreau să-ţi gătesc!

– Ăhhh… am uitat să-ţi spun, dar vineri plecăm acas… adică în România. E Paştele ortodox.

– Nu rămâi acolo, nu? simt un fel de îngrijorare în vocea lui.

– Nu, nu am motive. Plus că stăm doar trei zile. Luni ne întoarcem.

Nu ştiu de ce simt nevoia să mă justific cumva.

– Ştii că atunci când mă uitam la tine la Le refuge, mă gândeam că eşti prea melancolică. Prea tânără să fii aşa serioasă. Nu ştiu de ce am impresia că ai lăsat ceva acolo.

– Am lăsat o parte din suflet, îi zic. Zâmbesc trist, pentru că nu am vrut să-i spun asta. Pur şi simplu aşa a ieşit. Uite, nu vreau să te întristez. Am lăsat tot când am venit la Paris, dar sunt încă legată de oameni, familia mea e acolo…

– Ai lăsat şi vreun iubit?

– Am lăsat şi nu m-am uitat în urmă. Doar nu eşti gelos, abia ne cunoaştem! Şi aveam 17 ani!

– Aş vrea să ştiu că rămâi cu mine în gând, ca să te întorci la mine.

– Ok, mă oboseşte discuţia!

– Da, ai dreptate!

Oprim în faţa blocului meu, se întoarce să-mi spună ceva apoi se răzgândeşte. Îmi deschide portiera şi mă conduce spre intrare. Sunt puţin dezamăgită că nu a încercat să mă sărute. Poate s-a supărat, dar nu-mi place să fiu luată la întrebări. Mă dau preocupată căutând cheile în poşetă. El aşteaptă răbdător.

– Bine, atunci ne auzim! încerc să închei cumva.

Mă impinge spre perete şi mă sărută ca şi cum ar respira aerul meu. Iar sunt luată prin surprindere, dar plăcut, îi simt parfumul discret, bărbătesc. Mă cuprinde cu braţele într-o îmbrăţişare cam sufocantă. Nu înţeleg ce e cu gesturile astea, parcă sunt prea extreme. Eu care am învăţat de la tata să practic moderaţia în toate aspectele vieţii, mă simt luată pe sus.

– Te sun mâine!

Rămân să-l urmăresc cu privirea. Are pantaloni de stofă care se aşează bine pe el, şi o cămaşă. Merge hotărât, aşa cum îi e şi firea, dar acum câteva minute l-am simţit vulnerabil. Nu îmi trece prin cap că aş avea efectul ăsta asupra lui… eu sunt o femeie ştearsă. Am rămas cu privirea fixată pe maşină, el se uită la mine şi eu nu-l văd. Când în sfârşit ies din propria reverie, îi adresez un zâmbet care se vrea cald, dar cred că e doar trist. Îmi zâmbeşte şi el.

***

Nici nu ştiu cum a trecut săptămâna asta. Acum plecăm spre aeroport. Am dosit repede în geamantan haine pentru trei zile. Iau laptopul că mai am nişte lucrări neterminate. Am petrecut fiecare după-amiază cu Kaseem, în parc, la cafenea. Am făcut plimbări lungi cu opriri dese, cu sărutări care mă surprideau de fiecare dată prin intensitatea lor. El mă surprindea cu cheful de viaţă, părea neobosit. Ziua era la magazin, uneori nu mai avea răbdare să treacă pe la apartament să se schimbe. Era ciudat să-l văd în ţinută business, parcă nu i se potrivea. În timpul petrecut împreună tot simţea nevoia să umple toate golurile, toate pauzele, de teamă că o să devin melancolică. Eu mă simţeam hăitută de gândul că merg la ţară. Mai fusesem o singură dată, altfel evitasem orice contact. Am mers într-un an de Crăciun, dar atunci am stat câteva ore doar, apoi am luat-o şi pe mamaie la Bucureşti. În fine! Sper să fie bine! Aseară i-am zis lui Kaseem că ne descurcăm cu transportul, ne duce colegul mamei de la agenţie. Asta ca să-i înfrânez orice iniţiativă de a o cunoaşte pe mama. O să vină vremea şi pentru asta.

Pe drum în sfârşit pot să stau liniştită cu gândurile mele. Omul ăsta pare că mi-a invadat existenţa, exact cum şi-a dorit. Nu vreau să recunosc nici faţă de mine că îl plac, mă dezarmează, e fermecător. Aş putea să mă îndrăgostesc dacă nu aş sta să analizez totul. Şi dacă săruturile mă lasă fără aer, altceva cum o fi… semnalul luminos pentru centuri se aprinde. Aterizăm la Bucureşti!

Ne aşteaptă tata, protocolar ca de obicei. Mă pupă pe obraji scurt, la fel şi pe mama. Nu cred că am văzut mai mult de atâta afecţiune între ei.

– Bine aţi venit!

– Bine te-am găsit, tată!

– Parlez vous français? întreabă retoric. E gluma lui preferată.

Pe drumul dinspre aeroport îi povesteşte chestii mărunte mamei, ascult o vreme conversaţia lor. La ţară mergem abia mâine, să o ajutăm pe mamaie. Ajungem în Militari, totul arată la fel, şi străzi şi copaci, poate maşinile sunt mai răsărite. Oricum românii au prins gustul maşinilor străine, pentru ele sacrifică tot. Blocul de pe Ion Manolescu, fostă Seminţelor, arată la fel de trist şi murdar. Ghena de pe fiecare etaj răspândeşte un miros discret de gunoi în descompunere. Oricum mai bine decât vara. Tata a pus o uşă nouă, metalică, aşa e la modă acum. Apartamentul a fost renovat de la ultima mea vizită. Mă descalţ şi merg spre camera mică, camera mea. Tapetul cu trandafiri a dispărut, lăsând loc unor pereţi albi, simpli. La fel şi patul meu de copil, înlocuit cu o canapea. Deschid dulapul din reflex, dar nu găsesc nimic familiar.

– Tată! Kati nu vine acasă?

– Nu vine, dar v-am aşteptat să vă spun eu vestea. Se mărită cu Ştefan în august!

Nu-mi vine să cred, mă bucur pentru ea. Se pare că totuşi unii oameni ştiu ce îşi doresc şi chiar le reuşeşte. Putea să-mi spună pe messenger, dar … ce mai contează. Brusc îmi aduc aminte de Rozé, să o sun. Mă duc la telefonul fix aflat exact în acelaşi loc pe hol. 021760…

– Alo? Rozé e acasă? Sunt Irina.

– Ooo, bine ai venit! recunosc vocea Marianei. Mi-a zis că vii. E pe afară. Sun-o pe mobil că bănuiesc că ştii numărul.

– O sun! Mulţumesc!

– Stai nu închide! Să treci pe la noi că am făcut pască!

– Trec, mulţumesc!

Mă duc la geamul de la bucătărie şi mă uit pe stradă. Asta era activitatea preferată a Rozéi, spunea că ar putea sta ore în şir să se uite la oamenii care trec pe stradă. O văd şi bat în geam. Ea se uită la geam din reflex, dar nu mă vede prin termopan. Deschid repede.

–  Rozé!

– Ai venit!

– Am venit!

– Hai pe la mine! A făcut mama pască!

– Ştiu, tocmai am vorbit cu ea pe fix.

– Mamă, mă duc pe la Rozé.

– Bine!

Scot repede din geamantan cadoul pentru Rozé, era pus la îndemână. Între timp primesc un sms de la Kaseem în care mă întreabă dacă am ajuns cu bine. I-am zis să nu mă sune că e telefonul de serviciu şi nu vreau să se ştie că sunt în România. Nu e nicio problemă, dar simţeam că mă controlează. “Nous sommes arrive! Tu me manqué beaucoup!”.

Pentru cineva care se ocupă cu scrisul sunt cam zgârcită cu cuvintele.

Cobor scările în grabă şi o îmbrăţişez pe Rozé. O ţin în braţe secunde bune, mi-a fost dor de ea. Vorbim zilnic pe messenger, dar apropierea fizică e altceva.

– Mi-ai adus ceva?

Ştie că da, dar se alintă. Cu mine îşi permite să se alinte şi e bine aşa.

– Normal!

Eu nu mă pricep să ambalez cadouri, aşa că le-am pus pe toate într-o pungă aurie. Iau tot timpul lucruri care ştiu că i-ar plăcea, până şi alegerea pungii e o întreagă filozofie.

– Ce e? Ce e?

– Hai că o desfaci sus! Mi-e poftă de pască!

– De ce, te-ai săturat de croisanţi?!

Special le poceşte numele. Scara ei de bloc e mai curăţică, aşa a fost mereu. Apartamentul alor ei e fix la fel, doar că vederea e spre spatele blocului. Miroase puternic a cozonac în toată casa şi e foarte cald. Salut pe toată lumea, după care ne retragem în camera ei, cu o sticlă de Borsec, pahare şi o farfurie cu pască şi chec. Ca-n vremurile bune, doar că acum avem voie să mâncăm desertul înainte.

– Povesteşte-mi tu prima! o îndemn. Şi eu am multe de povestit, dar mi-e greu să vorbesc şi să-mi îndes chec în gură în acelaşi timp. Fuck croisanţii!

Îmi povestește de noul ei iubit, Vlad. Despre job, primul ei job serios. Mai bea apă și apoi povestește mai mult. Din când în când tatăl ei vine și ne verifică. Mereu a fost foarte curios. Ar vrea și Rozé să se mute de acasă, dar deocamdată nu se pune problema. Chiriile în București sunt prohibitive pentru un tânăr absolvent. Mă uit la colecția ei de mașinuțe Volkswagen și îmi aduc aminte că nici nu a deschis cadoul.

– Rozé, nu mai ești curioasă?

Deschide punga și i se luminează privirea. Slavă Domnului! Am nimerit-o și de data asta! E o machetă de dubiță Volkswagen gen flower power, galbenă. Și alte mărunțișuri care știu că-i plac.

– Mulțumesc!

Mă bucur să o văd radioasă!

– Hai, acum zi și tu! mă îndeamnă.

– Nu știu ce să-ți zic mai mult decât ți-am povestit pe mess. Mi-e frică!

– Păi tu oricum ești fricoasă! Știi când am băut vișinată…

– Da, mi-aduc aminte!

Mă pufnește râsul la amintirea noastră mâncând sub nuc aburite de vișinata băută într-o zi călduroasă de vară.

– Știu sigur că se așteaptă să mă culc cu el când mă întorc, adaug la scurt timp.

– Să știi că asta nu e așa nasol! Iar mă ia peste picior, dar așa e Rozé, e prietena mea din toate timpurile…

– Nimic din ce am făcut cu el nu pare neplăcut, nici greșit. Eu sunt greșită! Mi-a zis că vrea să mă gândesc doar la el, să știe că sunt sub vraja lui, sau ceva. Sună așa a… obsedat! E drăguț, e blând, dar când vrea să conducă… mă face să-mi fie frică. Pare că nu sunt stăpână pe nimic și ideea de a-mi controla corpul, e așa…

– Ca de obicei analizezi prea mult. E ok să conducă și el. Știi ce zice tata: azi Gheorghe, mâine Vasile! Culcă-te cu el, vezi cum te simți, și dacă nu e să fie, asta e!

– La tine cum merge cu acest Vlad?

– Merge bine, știi că eu nu mă agăț de amănunte. De fapt nu vreau să mă agăț nici de el!

– Păi atunci ce mă sfătuiești pe mine?! Tot acolo suntem!

– Acolo?

– Acolo unde eram și acum cinci ani. Vreau un iubit, dar vreau independență. Nu vreau să mă sufoce cu pretenții. Până la urmă ce e sexul?! Doar o eliberare de serotonină, dopamină, reacții chimice.

Rozé mă privește amuzată.

– Interesant cum vorbește cineva care nu a făcut sex niciodată, practic vorbind!

– Whatever! îmi dau ochii peste cap. Știi bine că nu sunt chiar străină, mă preocupă subiectul. Se consideră sex și ăla care nu implică altă persoană?!

– Nuuuu!

Ne pufnește râsul! Mi-era dor de Rozé, mi-era dor de glumele noastre familiare.

S-a făcut târziu, mă duc acasă. Rozé are planuri, nu are chef de țară. Mi-ar fi plăcut să fiu cu ea la înfruntarea trecutului. Dar nu pot să-i cer asta, viața ei e aici.

La culcare, stau întinsă pe noua canapea din camera mică. Posterele nu mai sunt aici, nici Mark, nici Nick. Dar e Kaseem! Sms-ul lui mă întrerupe din privit pereții: “J’ai envie de toi! Je t’embrace. Bonne nuit!”. Cum sună asta! Aproape m-aș duce acum la aeroport, decât să văd satul, pe mamaie și cine mai știe ce! Adorm cu telefonul în mână, fără să răspund.  

A doua zi, mă trezesc în sunet familiar. Merg la bucătărie, știind că o să o găsesc pe mama acolo.

– Neața!

– Hai că am făcut cafea! Mănânci ceva?

– Pâinică prăjită cu unt, normal! Sau îl trezim pe tati să ne facă faimoasa lui omletă?

– Lasă-l să doarmă!

Mâncăm în tăcere. Eu nu știu ce să zic. Nu vreau să merg la țară?!

Ne organizăm și plecăm, apoi mă trezesc privind pe geamul mașinii la peisajul de lângă autostrada București – Pitești. Nu s-a schimbat mare lucru. Înspre Ciorogârla s-au construit multe vile. O luăm pe un drum nou, tăiat de-a dreptul pe câmp. De-a lungul timpului am văzut multe astfel de drumuri, dar acum pare că e făcut să rămână. Se construiesc ceva depozite în zonă, e intrarea dinspre satul Ghionea. Drumul e plin de hârtoape, nimic nou aici. Ieșim exact la biserică la Ulmi, inima începe să-mi bată mai tare. Recunosc tot, garduri vopsite proaspăt scăldate în soarele de primăvară. La intrarea în sat e un semn frumos, nou-nouț, care te anunță că ai intrat în Trestieni. Discoteca pe partea stângă a drumului, cu porțile deschise, pare părăsită. Lângă bufet cineva și-a deschis un magazin de materiale de construcții, direct în curte. Noi oricum facem stânga pe ulița cunoscută. Mi se pare incredibil că totul e atât de familiar și totuși atât de îndepărtat. Cimitirul are un gard nou, nu seamănă cu ce știam eu. Nu văd nici urmă de cauciucuri, deși nu mai sunt decât câteva ore până la Înviere. Ciudat! Încerc să-mi ocup mintea cu asta, aș vrea să mă prefac că nu știu unde sunt. Să mă prefac că nu sunt pe partea care îmi permite să mă uit la poarta “noastră”. Nici aici nu mai e nimic!

Păticul șubred e aproape îngropat într-un morman de nisip. Casa cu cerdac are anexe noi, cerdacul e renovat hidos. Încă o curte, și am ajuns. Mă strâng, de parcă aș vrea să nu mă ating de nimic. Noroc că tata deschide poarta și eu nu trebuie să cobor decât în curte. Nici nu parchează bine și iat-o că iese din bucătărie. Cu basmaua puțin hâită, cu făcălețul în mână. Pare mai mică față de ultima dată când am văzut-o.

– Mamaie! O strig și aș vrea să-i sar în brațe, dar mi-e teamă să n-o dărâm.

– Hai, bine ai venit!

Ne pupăm, dar îmbrățișarea e scurtă. Asta nu s-a schimbat.

– Ai făcut ceva bun, mamaie? întreb plină de speranță.

– Am făcut! Ia vezi!

Dacă nu aș cunoaște-o, aș crede că mi-a făcut cu ochiul. Bucătăria e toată un abur, două din ochiurile aragazului sunt ocupate: un tuci cu mămăligă care fierbe molcom și… urzici! Nu îndrăzneam să sper la așa o delicatesă de primăvară.

– Mamaiță, ai păstrat urzici pentru noi!

– He, he! Se bucură și ea de bucuria mea.

Merg să-mi iau ghiozdanul și nici nu-mi dau seama să întreb dacă e deschis la colidor. În antreul dintre baie și bucătărie mă opresc la ochiul de geam cu perdea de macramé. Totul e la fel, masa, soba, icoana. Pe masă sunt zambile și narcise într-o vază improvizată dintr-un pahar înalt. Intru după ce cu greu îmi înghit nodul din gât. Asta nu e casa ta, Irina! Pe colidor e miros greu de gaz, dar mobila strălucește. Deschid ușa de la colidor, o proptesc cu încălțămintea mea și îmi bag nasul în perdelele proaspăt apretate. Miros a săpun de casă. Mă încumet spre camera mea. Dau ușa de perete, ca și cum m-aș aștepta să sperii pe cineva ascuns acolo. Nu e nimeni, evident. Patul a fost înlocuit cu canapeaua din sufrageria de la București. Casetofonul e pe măsuță, acoperit frumos de un milieu. Și în cameră miroase urât, așa cum zicea Nicu. Miroase a mucegai, a mobilă veche. La oglindă e un Fa Ice Tea. Îl scutur, dar e gol. Mă uit pe spatele oglinzii să văd dacă sunt aceleași ziare îngălbenite. Normal că sunt acolo, așa cum erau și înainte să mă nasc eu.

Deschid dulapul, care acum găzduiește niște paltoane. Mă schimb repede, pentru că risc să plâng. De ce? nici eu nu știu. Ies să văd curtea, care la prima vedere e neschimbată. La colțul solarului a înflorit tufa de ghiocei galbeni. Mă duc spre partea cu cotețe și mă surprinde un ieduț. În locul destinat porcului, e o capră albă, cam slăbuță. Dacă mă uit la ieduț înțeleg de ce.

– Mamaie, ți-ai luat capră? Întreb de parcă nu e evident…

– Da, o cheamă Irinuca.

Mă întreb în gând de la ce s-o fi inspirat…

Scoatem masa afară, să mâncăm sub nuc. Mamaie scoate de la saramură niște brânză de capră grasă, care merge bine cu mămăliga. Iar urzicile… urzicile sunt geniale. Ce dor mi-era de mamaie, de mâncarea ei, de casă, de curte, de nuc, de… atât. De orice altceva m-am despărțit cu mult timp în urmă. Tata ciugulește din mămăliga cu brânză și ou și se pregătește să plece. Nu i-a plăcut niciodată să stea peste noapte. După-amiaza trece repede, cu treburi premergătoare sărbătorii. Toți pomii au fost deja dați cu var de mamaie, așa că nu-mi rămâne decât să mătur. Curtea e golașă și ceapa verde e prea mică pentru a fi servită la masa de Paște.

Pe seară mamaie merge să se odihnească în vederea slujbei de Înviere. Eu rămân cu mama să vopsim ouăle. Mi se pare foarte ciudat să fim împreună aici. Încearcă o conversație despre Kaseem, dar eu nu am chef. Ce să-i spun?! Că abia aștept să mă întorc să mă culc cu el. Că pare că trezește în mine ceva ce am lăsat adormit de prea mult timp. Că într-adevăr mă gândesc numai la el, și oricât de dor mi-ar fi fost de toate astea… locul meu nu e aici. Nu știu dacă locul meu e la Paris, dar aici nu o am decât pe mamaie. Dacă mă gândesc că mamaie a vrut să plec departe decât să fiu cu cineva din sat, mi se pune un nod în gât. A nu știu câta oară azi. Nu văd rostul acestor dileme.

Când se întunecă intru în casă și dau drumul la televizor. Mă urc în patul mămăiței, pat care și el făcea parte din mobilierul lui Nicu. Are și noptierele asortate. Și pe noptieră tronează un telefon fix, abia acum îl observ. Îl ridic să văd dacă are ton… și da, funcționează. La televizor nu e nimic, nici nu pot de fapt să urmăresc vreo dramă cu Iisus. Mama și mamaie pleacă la biserică, eu intru la duș. Stau în baie și ascult zgomotele familiare din curtea vecină. După duș mă duc în cameră să încerc să lucrez la ceva. Dar nu pot să lucrez aici. Mă duc la sertar și scot caseta pe care scrie t-short cu ojă gri. Bag casetofonul în priză și apăs play: 

“Spune, hai spune ceva…

Nu cred c-ai uitat de mine,

Clipe frumoase am avut,

Amintiri de neuitat!”

Simt cum mi umplu ochii de lacrimi și le las să curgă în voie. Respirația mi se precipită și simt că mă sufoc. Ies pe colidor și apoi până la poartă, dar nu o deschid. Stau acolo și mă uit prin gard la… adolescența mea, la amintirile pe care nu le-am uitat. Inspir și expir ritmic ca să-mi revin, dar nu pot. Mi-aduc aminte de telefonul fix, și formez numărul cunoscut: 092…

– Rozé?! întreb cam nesigură.

– Da, dar nu știu cine e la telefon…

– Eu sunt, nu știu ce să fac, mă sufoc!

– Irina, ce ai pățit?! Unde ești?

– Sunt la mamaie, are telefon fix mai nou, îi zic după ce îmi trag nasul.

– De ce ai vocea asta, nici nu te-am recunoscut… ai plâns?

– Am dat drumul la casetofon în camera noastră, apoi m-am panicat… am crezut că sunt pregătită să le înfrunt!

– Ieși din casă măcar!

– Am ieșit, dar a fost mai rău. Și mi-e frică!

– Vrei să vin? Vlad a băut ceva, dar poate îl conving.

– Nu, e ok. O să fiu bine! Nu știam unde să sun.

– E bine că m-ai sunat. Dă drumul la televizor, citește, nu te gândi…

– Așa fac! Te pup! Noapte bună!

Închid înainte să aud că închide. Adevărul că aș prefera să vină, să mă mângâie, să mă ajute să dorm. Mă duc înapoi în cameră, opresc casetofonul și sun.

– Alo? Kaseem?

– Da, ce s-a întâmplat?

– Nimic, voiam să te aud, atât!

– Atunci mă bucur! Ai vocea schimbată…

– Mi-era dor de tine, nu pot să mă odihnesc aici, sunt nedormită… mint. Mint pentru că oricum nu contează.

– Mie mi-e dor de când ai plecat, mai ales că nu ai vrut să te conduc. Mă gândesc la tine.

– Ne întoarcem luni, te sun când ajungem în oraș. Te sărut!

– Și eu. Să dormi bine, cu gândul la mine!

– Ok!

Închid și rămân pe covor cu privirea pierdută. În câteva secunde mă trezește un sms de la el: Je t’aime!.

Adorm în patul mamăiței, mi-a fost frică să mă întorc în camera mea. Le aud când se întorc de la biserică, totul e familiar, până şi scârţâitul uşii.

Ziua de Paşte trece repede, bifăm tot ce trebuie, şi spre marea mea bucurie nu mai găsesc niciun reper din vacanţele de altădată. Seara plecăm spre Bucureşti şi a doua zi, la prima oră, în aeroport.

Nu am reuşit să lucrez nimic, aşa cum mă şi aşteptam. Aş vrea să-i iau o ceva lui Kaseem şi mă suprind că gândul revederii cu el mă animă. În fine, găsesc o carte a lui Radu Anton Roman în duty free, ceva despre gastronomia românească.

Trei ore mai târziu, suntem pe Charles de Gaulle, ne aşteptăm bagajele. La un moment dat mi se pare că-l văd, apoi mă gândesc că am luat-o razna. Dar nu, chiar nu! Kaseem aşteaptă cu un buchet imens de flori, face semne disperate cu mâna.

– Irinuca, băiatul ăla te caută pe tine?

– Da! recunosc, puţin jenată. E Kaseem…

Ieşim şi Kaseem se repede la mine, mă ridică în braţe, simt că îmi ard obrajii de ruşine. Prea multă afecţiune, îmi urlu în gând!

– Bonjour, madame! Întinde mâna şi face cunoştinţă cu mama, apoi îi întinde florile. Îmi daţi voie să o răpesc pe fiica dumneavoastră?

– Sigur că da! Mulţumesc pentru flori, sunt superbe! Mama se întoarce către mine:

– Du-te Irinuca, mă descurc, vine de la agenţie să mă ia! Îi zâmbeşte aprobator… cred!

Kaseem mă târăşte de o mână, mi-a luat toate bagajele, am impresia că ne priveşte toată lumea,deşi ştiu sigur că francezii sunt obişnuiţi cu gesturile extreme. Pe mine nici tata nu m-a îmbrăţişat, deşi nu mă văzuse de ceva vreme. Oare ce mi-a venit să mă gândesc la asta…

– Hai că am lăsat maşina în parcarea subterană… îmi spune.

– Ţi-am luat ceva din România, zic, vrând să umplu cu ceva liniştea.

– Şi eu ţi-am luat ceva, e în maşină.

Ajungem în sfârşit, îl aştept să pună tot în portbagaj, parcă mă simt pierdută acum că mi-a dat drumul la mână. Mergem apoi către portiera din dreapta, pe care o deschide protocolar ca de obicei şi tot ca de obicei mă propteşte în maşină şi mă sărută. Îi răspund la sărut şi îmi dau voie să recunosc că sunt lucruri cu care m-aş putea obişnui. Un bărbat care mă aşteaptă la aeroport, care mă vrea… pe mine! Îmi şopteşte la ureche că i-a fost foarte dor de mine şi să-l las să mă conducă dacă mai plec.

– Te las, dar pare că vrei să controlezi totul, sau pe mine! Şi mie mi-a fost dor, dar nu vreau şi nu pot să recunosc aşa deschis. Mi-e mai greu cu exprimarea sentimentelor.

Urc în maşină. Îmi pune în braţe o cutie de metal cu ceva desene arabe, flori şi scris în franceză.

– Am rugat-o pe bunica să-mi trimită astea pentru tine. Eu nu le aduc la magazin. Să zicem că nu sunt aşa… comerciale.

– Transmite-i mulţumiri bunicii!

– Aş vrea să o cunoşti într-o zi, şi pe părinţii mei.

– Le-ai povestit ceva despre mine?

– Le-am spus că am cunoscut o fată.

O fată… cum sună asta, adică nu sunt nici femeie nici iubită, îmi zic în gând. Dar oare ce am fost eu vreodată pentru cineva…doar o fată. O fată de la şcoală, o prietenă, o nepoată, o fiică, o soră… niciodată a cuiva anume. Mă imaginez de mână cu Kaseem făcând cunoştinţă cu părinţii lui: Ea e Irina, fata de care vă ziceam! O fată!

Iar m-a uitat Dumnezeu cu ochii pe geam în timp ce maşina goneşte către Paris.

– Ce faci? La ce te gândeşti?

– Nu pot să-ţi spun, e prea devreme. Nu de alta, dar s-ar putea să crezi că vreau ceva, ceva care poate fi prea mult acum… sau poate oricând poate părea mult.

– Prea devreme?! Eu ţi-am zis că te iubesc, ce poate fi prea mult?

– Ştii că ţi-am zis că prima oară am luat masa în oraş la un fast-food. Ei bine, am luat masa cu un coleg care petrecuse în Franţa trei  ani şi s-a întors la mine crezând că mă iubeşte. Aveam 11 ani şi îmi spunea că mă iubeşte…

– Eu nu am 11 ani şi da ştiu că francezii trăiesc momentul şi pare că se îmbată cu propriile cuvinte… aşa simt acum. Nu pot să-ţi spun ce va fi peste o lună, peste un an, acum simt că te iubesc!

– Eu nu pot să trăiesc niciun moment şi majoritatea timpului pare că trăiesc existenţa altcuiva, că fac parte din familia greşită, că trăiesc experienţele altcuiva. Pe la 14 ani am citit, la insistenţele surorii mele o carte numită: „Teiul sălbatic”. Era o carte care povestea de iubiri adolescentine, era reprodusă exact existenţa noastră în România, aproape că îţi erau familiare personajele. La un moment dat personajul feminin se duce în vacanţa la iubitul ei, care locuia în alt oraş. El tot încearcă să-i intre în chiloţi spunându-i că o iubeşte. Şi la un moment dat ei i se pare să şi natura conspiră la dilema ei, spunându-i: Mă iubeşti sau mă doreşti?

Nu apuc să-mi termin propoziţia că mă repede:

– Adică eu te doresc și vreau doar să-ţi intru în chiloţi!  Asta încerci să-mi spui?

– De ce te enervezi, tu vrei să-ţi spun ce gândesc, apoi faci asta!

– Adică?

– Dacă asta e părerea mea acum, de ce vrei neapărat să o influenţezi?

– Ai dreptate, pentru că vreau să te conving de ceea ce simt. Nimeni nu oferă garanţii, nu înţeleg ce-mi ceri!

– Nu-ţi cer nimic! Pare că tu îmi ceri!

– Da, vreau să mă culc cu tine! E aşa neobişnuit?

– Nu e deloc neobişnuit! Şi eu vreau, dar nu vreau să crezi că fac asta pentru că îmi spui că mă iubeşti… deja simt cum îmi vine să strig, lucru total nefamiliar pentru mine.

Mi-e puţin frică pentru că suntem în maşină, el are viteză şi cred că l-am scos din sărite…

– O să-ţi spun asta o singură dată: Nu sunt omul care aleargă după femei ca să se amuze! Am încercat până acum cam tot ce mi-am dorit, de obicei fără să mă implic emoţional. Nu vreau să te vrăjesc, vreau să vrei. Dacă mă vrei! Am fost deschis până acum… atât pot să ofer.

Ce naiba să zic la asta?! Sună foarte bine! Dar eu nu ştiu dacă m-a vrut cineva vreodată. Mă uit în oglindă şi văd nasul prea mare, pe care francezii au avut delicateţea să nu-l remarce niciodată. Văd o tânără femeie nesigură, care habar nu are ce caută în Paris sau unde o să o ducă viața. Văd tristeţe şi singurătate, auto-impuse!

– Bine, nu vreau să mă cert! Poţi să accepţi că mie mi-e frică de tot, mi-e frică să trăiesc prea bine, mi-e frică să mă bucur, mi-e frică pur şi simplu?

– Asta se vede, nu trebuie să-mi spui. Ţi-e frică şi de mine, ţi se pare că aş fi un om cu înclinaţii… întunecate?

– Nu, îmi vine să râd. În sfârşit conversaţia ia o direcţie mai puţin sumbră. Mă destind în scaun, îmi relaxez mâinile de parcă ele ar fi purtat conversaţia şi zic şoptit către geam: Mi-e frică să te iubesc!

Îmi ia mâna şi îmi sărută degetele, gest care din nou îmi aduce aminte că a trecut prea mult…

– Cred că ne vom descurca cu asta! Cel puţin o vreme!

Ciudat cum replica asta mă face să mă simt mai degrabă ameninţată, decât relaxată.

– Nu vrei să încerci dulciurile?

Ba da, aş mânca toată cutia, şi dacă ar fi pudrate cu sare de lămâie! Mă simt aşa de încordată, de încolţită. Desfac cutia şi dau peste un soi de fursecuri, acoperite cu un strat generos de zahăr pudră. Iau unul şi fac o încercare să-l scutur de zahărul în exces. Nici nu ştiu de ce fac asta, pentru că eu iubesc zahărul şi derivatele sale. Cred că e o chestie rămasă de la atâtea observaţii primite referitor la silueta mea. Nu sunt slabă, aşa cum nu am fost niciodată, şi dacă nu m-aş abţine, aş avea nişte forme şi mai generoase. Oh, fuck it! Iau tot fursecul, ca să nu se scuture prin maşină şi îl bag în gură. Doamne! E genial! E cu fistic şi are o aromă subtilă pe care nu pot să o identific. El se uită la mine, mă întreabă cum e, dar am gura plină, şi acum mi-a stricat şi momentul… nu pot să mai savurez. Mă şterg la gură şi termin de mestecat.
– E foarte bun! Are o aromă interesantă, e ceva ce nu am gustat niciodată.

– Probabil apă de flori de portocal! Mă bucur că îţi place!

Îmi place aşa de mult încât nu aş ezita să mănânc toată cutia dacă nu ai fi lângă mine! Pentru că mă enervează sentimentul ăsta de neputinţă pe care îl am în preajma ta, mă faci să mă simt ca o fetiţă pe care o scoate tati în oraş. Un tati care ştie ce-i place fetiţei lui, un tati curajos, care încearcă lucruri noi.

Mă scutur puţin dezgustată de acest gând, plus că nu ştiu de unde mi-a venit. Doar nu e aşa mare diferenţă de vârstă între noi! Ok, e mai experimentat, ştie ce le place femeilor, nu e aşa grav!

– Ne apropiem de Paris! mă anunţă pe un ton vesel. Ce vrei să faci azi? Eu mi-am luat liber.

– Vreau să-mi arăţi cu ce te ocupi! Dar înainte de asta vreau să fac un duş şi să mă schimb.

– Adică mă inviţi la tine?

– De fapt te invit la mama, acum că tot ai făcut cunoştinţă cu ea. Cred că eşti în siguranţă! zâmbesc şi în mod ciudat gândul că vine cu mine nu mă stresează.

Ajunşi acasă, îi dau cadoul, ca să aibă cu ce să-şi ocupe timpul cât stau eu la baie. De obicei stau mult în baie, furată de cine ştie ce gânduri! Aleg o pereche de blugi şi o bluză din hainele rămase acasă, pentru că tot ce am în geamantan miroase a România, a ţară…

Ies în sfârşit din baie cu părul ud, mi-e lene să-l usuc şi nici nu e mama aici să-mi atragă atenţia. Mă duc spre sufragerie unde l-am lăsat pe Kaseem, cumva să verific dacă nu a dispărut între timp. Parcă mi-era frică să nu-l fi speriat! Sare şi el în picioare, de parcă a fost suprins făcând ceva nepermis. Bine că nu am vreun jurnal ascuns pe undeva, că sunt sigură că şi-ar fi băgat nasul. Pare genul de bărbat care vrea să-ţi invadeze existenţa, sau poate sunt eu prea disperată. Ultima variantă, mai sigur!

– Sunt gata!

– Eşti sigură? Îmi cuprinde faţa cu palmele, şi eu închid ochii, plăcut surprinsă de gestului lui. E gestul care mă fascinează în toate filmele. Aproape de sărut, dar nu tocmai! O mână îi coboară pe talie şi apoi urcă spre sân. Îl văd că se uită la mine şi aş vrea să pot să-i susţin privirea cât timp face asta. Nu pot să-l opresc şi nici nu vreau. Mă uit în ochii lui ciudat de albaştri şi tresar puţin surprinsă când ajunge la ţintă. Pare că se încruntă puţin… nu-mi dau seama dacă vrea să-şi demonstreze că poate. Mai ales după discuţiile din maşină.

Da, cred că vroia doar să demonstreze că poate. Nu mi-e frică de el şi poate că o să ajungem acolo unde vrea mai repede decât îmi imaginesem eu. Poate că şi eu mi-am negat prea mult nişte dorinţe fireşti.

– Bucătăria românească nu e aşa plicticoasă pe cum ai vrut să o faci să pară.

– Recunosc că nu m-am obosit să o aprofundez. Pentru mine mâncarea e mâncare, nu am fost educată în acest sens. Pare că toată copilăria mi-a fost foame, era foarte dificil să-ţi imaginezi cum e o prăjitură bună dacă nu văzuseşi niciodată una. Cred că asta e problema poporului scăpat de comunism, umplem doar un gol. Din stomac, din suflet…

– Nu crezi că exagerezi, sună cam pompos…

– Nu ştiu cât exagerez, sau cât e trăit din perspectivă personală. Am plecat din România în 1998, şi cel mai bun lucru pe care l-am mâncat acolo e un fel de piure de urzici cu mămăligă. Iar pentru mine un desert ideal e checul sau sponge cake. Sună romanţat?

– Acum mă faci să mă simt prost. Sună trist! Mă mângâie cu vârful degetelor şi se uită la faţa mea de atât de aproape…

– Hai să te hrănesc atunci! Nu-ți usuci părul?

– Nu, acum nu! Scap de mama şi dau de tine. Nu răcesc, e OK!

Doamne, care e treaba cu uscatul părului?! Oricum îl spăl zilnic şi nu am răcit până acum de la asta.

Ajungem în faţa localului lui şi îmi vine să râd de el, şi-a luat o zi liberă ca să vină tot aici. 51 bis, rue Sainte Anne, 2eme Arondisement. Băiatul ăsta trăiește viața bună! Mustăcesc!

– Ce e? Sunt amuzant?

– Mă gândeam că ţi-ai luat o zi liberă ca să vii tot aici!

– Nu mă deranjează, mi-e mai simplu să-ţi explic de ce  am preluat afacerea asta.

Intrăm în localul cu vitrine largi: „Chez Kaseem: Salon du thé orientale!”. Simplu şi la obiect. Vitrinele au câte un rulou desenat cu o scenă de deşert, oameni care servesc ceaiul aşezaţi turceşte. Mă rog, ca în deşert, că dacă te duci acolo nu le spui că stau turceşte! Mă aştept să mă lovească un miros puternic de mirodenii, ceva care să te copleşească cu arome orientale. Dar nu! Totul e aranjat frumos, în borcane şi cutii de tablă viu colorate, pe câte un raft cu steag. Mă apropii de cel cu steagul tunisian şi deschid un borcan mare pe care scrie tabil. Pare un amestec de ardei iute uscat cu niște boabe. Mă uit peste tot şi apoi ajung undeva în spatele rafturilor, ascuns de o draperie grea de catifea e salonul de ceai sau cafeneaua sau ce-o fi.

– Hai, aşază-te, te rog!

Face un semn discret şi se apropie de noi o fată. E brunetă, cu tenul curat şi un păr lung, negru, împletit și strâns într-un coc în vârful capului. E îmbrăcată cu ceva ce pare de inspiraţie indiană. 

– Adu-ne ceva gustări! Ea e Irina, e iubita mea, te rog să ai grijă de ea! Îi zâmbeşte cald şi pentru prima oară mă simt puţin geloasă.

– Bună ziua, Irina! Eu sunt Myriam, îmi pare bine să te cunosc! Eu mă ocup de protocol, marketing, cercetare și altele. Merg la bucătărie și poate îți povestește mai multe Kaseem.

În primul rând aș vrea să discutăm asta cu iubita, apoi nici nu știu… oare o fi fost iubita lui…

– Deci, ce vrei să știi? mă întreabă la scurt timp după ce Myriam dispare într-o încăpere în spate.

– Sincer vreau să discutăm despre felul în care m-ai prezentat și apoi despre faptul că pare că ai mângâiat-o cu privirea… apoi poți să-mi spui cu ce se ocupă!

Iar mă privește așa puțin amuzat, ca și cum ai îngădui unui copil să se alinte. Pentru Dumnezeu, nu sunt un copil!

– Păi cum ai vrea să spun? Vrei să fie totul într-o categorie, ca-n filmele americane? Știu că te-ai uitat la Sex&the City, de acolo aveți chestia cu exclusivitatea. Da, mă văd doar cu tine! Nu, nu mă simt atras de Myriam, tocmai de aceea avem o relație profesională foarte bună. De ce ești atât de nesigură?

– Pentru că… pentru că nu vreau să… cum să spun asta fără să sune patetic…tot ca în filmele americane. Trag aer în piept și spun pe nerăsuflate: Pentru că mi-e frică să nu mă rănești! A sunat patetic, da!

– Chiar mă întrebi asta la 23 de ani? Nu poți să te tot protejezi…

– Da, ai dreptate! Iartă-mă! Spune-mi, te rog, cu ce se ocupă Myriam… îi zic spășită.

Între timp apare și Myriam cu o tavă. Kaseem o roagă să se așeze și se apucă să servească el. Pune pe masă o salată cu măsline și ceva ardei iuți, niște chestii care par colțunași, humus și lipii. Acum le cunosc și eu, cât de cât.

– Myriam, povestește-mi tu, te rog! Kaseem nu a apucat…

– În primul rând eu fac cercetare. Adică citesc cam tot ce apare nou în literatura de specialitate, reviste, cărți de bucate. Apoi testăm unele rețete în bucătăria de aici, avem un bucătar care vine o dată pe săptămână. Din punctul ăsta de vedere, am libertate totală. Eu selectez rețetele și apoi decidem împreună dacă vrem să promovăm un anumit condiment unui client. În general la o negociere venim cu lecțiile făcute, facem propuneri concrete de preparate etnice. Acum e deschiderea mai mare, chiar și francezii sunt dispuși să accepte că tradiționalul poate suferi unele infuzii. Apoi mă ocup de mese de protocol, să avem tot timpul la bucătărie un minim de gustări. În principiu sunt aici să mă asigur că lucrurile merg cum trebuie.

În timp ce ea povestește rup din lipie și gust salata de măsline. Are pe lângă măsline, ardei iute, pătrunjel și ulei de măsline… e foarte bună! Mănânc și o ascult pe Myriam, așa deschisă, sinceră, mi-e cam greu să nu o plac așa din prima. Mă gândesc că poate în altă viață jobul ei mi s-ar fi părut ideal.

– Mi se pare foarte interesant jobul tău, recunosc în cele din urmă. Mulțumesc și pentru gustări, sunt foarte bune. Poate ar trebui să mă obișnuiesc cu lucrurile asta. Îi spuneam și lui Kaseem că eu nu prea am avut parte de educație în acest sens. Adevărul că nu m-am gândit niciodată prea profund la mâncare. Mi-ar plăcea să-mi povestești mai mult.

– Sigur, te aștept cu drag când dorești. Mă scuzați acum. Merg să vă aduc ceai și… Kaseem?

– Adu-ne curmale la ceai, te rog!

– Imediat! Apoi am ceva de rezolvat, o să vă las să vă savurați ceaiul în liniște. Kaseem ți-am amânat o întâlnire pentru mâine și restul le-am rezolvat prin telefon.

O urmăresc cum strânge cu eleganță, de parcă ar îndeplini cine știe ce ritual. Kaseem o conduce să-i deschidă ușa bucătăriei, apoi îi șoptește ceva la ureche și ea încuviințează discret din cap. M-am mai liniștit, ce-i drept, dar tot sunt geloasă că se cunosc bine.

– Vine și ceaiul imediat! mă anunță Kaseem. Cum ți se pare?

– Mă simt puțin rușinată!

– De ce? Legat de Myriam?

– Nu, sau mă rog poate indirect. Mă gândeam că v-am judecat greșit. Eu credeam că vindeți condimente și atât! simt că roșesc puțin, noroc că e lumina slabă aici. Mă simt aiurea să spun… să spun exact ce îmi trece prin cap. Nu am exercițiul ăsta.

– E ok, știu că asta gândește toată lumea.

– Recunosc că am simțit că poate mi-ar fi plăcut jobul ei. Vorbește cu atâta pasiune despre ce face…

– Păi nu-ți place ce faci?

– Îmi place, dar parcă nu am libertate în exprimare… nu știu cum să-ți explic. Îmi place să scriu în engleză, dar francezii nu prea se omoară cu engleza. Iar în franceză fac traduceri și simt că nu prea apreciază nimeni cât de bună sunt eu la traduceri. Poate par mofturi, dar așa simt! oftez când termin. Nu vreau să simtă că par nemulțumită.

– Poate trebuie să ai mai mult curaj în exprimare sau în intenție. De ce nu mi-ai dat să citesc ce ai scris despre dragoste?

– Pentru că mă iei peste picior… Și în mintea mea: pentru că nu vreau să mă judeci, pentru că nu vreau să te simt superior…

Devine brusc serios, se vede în ochii lui. Poate iar am parte de vreo lecție sau ceva în zona aia.

– Vreau să te simți bine cu mine, să poți să te exprimi liber. Nu prea pot să te menajez dacă simt că asta afectează ce e între noi. Te sărut și simt că te lupți cu mine, dacă să te abandonezi sau nu. Uite… îmi ia mâna și mi-o pune pe obrazul lui: Poți să faci și tu asta, nu aștepta să vin eu spre tine mereu. E ok, nu o să asociez nimic în plus acestui gest. Deși aș vrea să-i asociez orice acestui gest. Pare că ești încolțită, te strângi să ocupi mai puțin loc cumva.

Mă gândesc că pe canapeaua pe care stau, e greu să nu mă simt așa. Când el tot vine spre mine, mă atinge, îmi vorbește așa de… normal, de calm. Îmi las mâna pe obrazul lui mult timp, încerc să mă uit în ochii lui, să văd ceva… ceva care să infirme tot ce pare să spună el. Și nu găsesc! Mă duc mai aproape și îl sărut ușor pe un obraz, pe ochii închiși, și în cele din urmă pe buze. Totuși mintea mea nu se oprește: oare fac asta pentru că a zis el, pentru că e normal să fie așa, sau pentru că așa simt…

Mai târziu mergem să-i văd apartamentul. Pare așa entuziasmat să mi-l arate, încât nu pot să-i stric bucuria. Îmi imaginez un apartament de burlac, cu pereți în culori închise, puțin murdar, dezordonat. Se pare că și de data asta m-am grăbit cu concluziile. La intrare e o ușă mare albă, peste tot predomină culorile calde. Sunt două camere mari, mai înalte decât la mama. Sufrageria sau camera de zi e zugrăvită cu un crem, aceleași ferestre mari, acoperite parțial, care dau spre rue Sainte Anne. Canapeaua e de un verde viu și nu seamănă cu nimic din ce știu eu în materie de mobilier. Nu mă pot abține să nu pun mâna pe conturul de lemn și pe tapițeria fină. Bucătăria e minusculă, nu știu ce se tot laudă că gătește. Cred că poți să gătești doar un ceai acolo. Apreciez că seamănă cu o bucătărie vintage, probabil frigiderul e ascuns după una din uși, ca să nu strice armonia. Totul e curat, prea curat, pare mâna unei femei. Mergem și la dormitor, dar nu intru acolo, mă uit din ușă. Pe jos e un covor alb, genul în care par să ți afunde picioarele. Un pat dublu domină încăperea, încadrat de două noptiere, și un dulap cu oglindă pe una din uși. E frumos, și realizez cât modest este apartamentul în care stăm noi. Mama e deja de 6 ani în Franța și agenția nu a investit nimic. Pare frumos doar din prisma apartamentului în care am locuit eu în România. Cum să fac să nu par impresionată de toate astea? Mă întreb dacă vreau viața asta, dacă vreodată m-aș obișnui să nu mai compar. Se pare că nu e bine să uiți de unde vii…

– Ei, cum ți se pare? mă întreabă Kaseem când vede că am rămas sprijinită în ușa dormitorului.

– Mi se pare prea curat pentru un apartament de burlac…

– Nu sunt burlac, sunt într-o relație cu tine…

– So cheesy! Nu te prinde!

– Vorbește franceză, te rog!

– Très bien, papi! Mă uit la el să fiu mai convingătoare și să înțeleagă că nu pot fi disciplinată așa.

– Biiine! Acum că ai văzut unde stau, vii sâmbătă la cină? Și discutăm atunci despre chestia cu papi. 

– Bine! Sâmbătă la cină! Ce gătești?

– O surpriză!

***

Sâmbătă se apropie relativ rapid. Mă uit nehotărâtă prin garderoba sărăcuță. Nu am îndrăznit să cheltui din banii mei decât pe prostioare: produse de îngrijit părul, ceva lenjerie și recomandări de cosmetice din Marie-Claire. Ultimele două categorii au fost cercetate îndelung în ultimele zile. Aleg tot blugi. Golesc geanta pentru laptop și pun în ea schimburi pentru o noapte, periuța de dinți, deodorantul și parfumul cu miros de liliac.

– Mamă vezi că plec! O anunț din ușă în speranța că nu vine după mine.

– Gata?

O aud cum se ridică de pe canapea și încep să-mi compun în minte cum să-i spun.

– Ce faci? Doar nu vrei să lucrezi?!

– Nu… de fapt, ăăăh… s-ar putea să rămân la el! o spun repede, de parcă vorbele ar dispărea dacă le rostești rapid.

– Am înțeles! Ți-ai luat tot ce-ți trebuie?

– Da, cred că da…

Mi-am luat tot, mai puțin ceea ce ar trebui să-mi spună mama în astfel de situații. Dar ce contează! Nu e ca și cum ne prefacem acum…

– Bine, am plecat!

Acum ar trebui să iau un taxi, dar nu am exercițiul ăsta, plus că mi-e puțin teamă. Îmi sună mobilul. Rămăsese să-l sun pe Kaseem când plec de acasă, dar am uitat.

– Hei! îi răspund cu un fals entuzism.

– Sper că nu te-ai răzgândit, încearcă o glumă…

– Nu, acum voiam să te sun, mint.

– Iei taxi, da?

– Nu aș vrea, nu mă simt în largul meu… mă gândeam să iau metroul.

– Bine, cum vrei. Te aștept!

A mers bine, mă așteptam să încerce să mă convingă. Mă gândesc că până la metrou am timp să mă las furată de gânduri, parcă nu vreau să ajung imediat.

Merg încet și încerc să nu mă duc cu gândul la prima și ultima noapte cu El. Îmi vine să o sun pe Rozé… cobor la metrou, ezit… schimb metroul și pe peron rămân cu ochii pironiți la aparatul cu răcoritoare… la prima dată când am văzut asta…

În cele din urmă cobor la Pyramides, fără să fi sunat pe nimeni. Take a walk, take a chance, îmi spun să mă îmbărbătez. De fapt, e doar o cină alături de un bărbat frumos, el nu m-a invitat să rămân.

Sun la interfon și ușa de deblochează. Urc pe scări cu sentimentul că le voi urca de multe ori…

Ușa de la intrare e deschisă și de cum intru inspir o aromă delicată, pe care nu știu unde să o încadrez.

– Hei! Bine ai venit!

Mă duc spre el, relativ curajoasă și îl sărut în colțul buzelor. E îmbrăcat casual, arată mai tânăr și parcă mai puțin protocolar. E la el acasă!

– Am venit, da! Credeai că renunț?

– Da, mi-a trecut prin cap că poți să te răzgândești… zâmbește, deci e o glumă.

– Mă duc să mă spăl pe mâini.

Revin în sufragerie, unde masa e pregătită deja pe o măsuță mică. Cred că o să stăm pe covor, după cum se prezintă lucrurile.

– O să stăm pe jos, dacă nu te deranjează. Bucătăria e prea mică. Vrei să bei ceva?

– Aș vrea un Pepsi, dar nu cred că ai.

– Surprinzător, dar am. Nu știu de ce am impresia că te-ai cam săturat de ceaiuri.

– Nu m-am săturat, vreau un Pepsi. Ce miroase așa de bine?

– E orez basmati, garnitura oricărui fel de mâncare persan, uneori e chiar fel principal. Și probabil șofranul.

Mă uit la masa pregătită relativ simplu: un platou cu orez cu bob alungit colorat pe alocuri de șofran, roșii coapte și frigărui din două feluri de carne, pui și încă ceva.

– Tu ai gătit totul? Întreb cam neîncrezătoare. Știu că și tata gătește, dar altfel de repere nu am. Poate doar bucătarii din emisiunile culinare.

– OK, m-ai prins! Eram cam în întârziere și am comandat. Am gătit doar orezul.

Mâncăm în liniște, eu servesc din toate și mă minunez în sinea mea cât de bune sunt. Îl complimentez pe Kaseem pentru orezul care nu seamănă nici cu pilaful de găină al mămăiței, nici cu cel sârbesc al mamei. La îndemnul lui pun lângă orez un sos de iaurt cu mentă și usturoi. La masă a adus și sferturi de lămâie, eu mi-am pus în Pepsi, el pe frigărui. Nu înțeleg de ce mă simt așa stingheră, pare că și el e mai tăcut decât de obicei.

Strânge masa și face un ceai, evident. Nu mă obosesc să-i ofer ajutorul. E casa lui, mă las răsfățată. Deschide televizorul pe un post oarecare și stăm pe canapea, tăcuți. Îndrăznesc să închid ochii, să mă relaxez, și cred că pentru câteva minute adorm. Probabil sunt obosită de la stresul interior. La un moment dat,  simt că îmi întoarce fața către el:

– Vreau să rămâi!

– Ok!

Atât! Doar suntem oameni mari.

Îl las să se ocupe de tot, așa cum a făcut și până acum. Deși mintea mea e neobosită, ca de obicei, totul decurge extrem de firesc și plăcut. Acum stăm pe canapea îmbrățișați, adică el mă ține, de parcă i-ar fi teamă că fug. Aș vrea să merg la baie, dar la fiecare mișcare, mă simte și strânge îmbrățișarea. Aștept să adoarmă mai adânc. Mă uit la televizorul care merge cu volumul la minim, la blocul de peste stradă în care se aprind luminile. Nici nu știu când s-a făcut noapte.

În cele din urmă îi dau mâna la o parte și mă duc la baie. Încui ușa și mă uit la corpul meu gol în oglindă. Totdeauna am avut impresia că acest corp mă urăște, sau oare eu îl urăsc? Am coastele proeminente, ceea ce îmi face abdomenul mai rotund decât e. Brațele au rămas cam solide de la munca fizică prestată toată adolescența. Mă așez pe toaletă și rămând privind în gol către caloriferul pe care e atârnat un prosop. Uit să clipesc și când o fac, pe obraji îmi curg lacrimi calde. De ce plângi? mă întreb singură.

Nici nu știu de cât timp stau acolo, când aud o bătaie în ușa de la baie.

– Irina, ești bine?

Fuck! Shit! Mă uit în oglindă și arăt ca naiba! Am fața tumefiată de la plâns.

– Sunt bine, vreau să fac un duș!

– Știu când ai plecat de lângă mine, nu faci duș!

Încearcă ușa și constată că e încuiată. Asta nu o să fie bine!

– Irina, deschide ușa!

Mă uit în oglindă încă o dată, de ascuns goliciunea nu are rost, așa că deschid.

– Ce ai pățit? se răstește la mine.

Nu prea pot să-l iau în serios, e dezbrăcat și după ce s-a consumat între noi, am descoperit că e un amant blând, așa că nu mi-e nici teamă.

– Nimic, nu am nimic!

– Te doare ceva?

– Nu, n-am nimic!

– De ce arăți așa? Am făcut ceva?

Deja are tonul mai calm.

– You broke my bounderies!

– What the fuck is bounderies?

– Te rog nu țipa!

– Nu țip, încerc să înțeleg!

Acum m-am panicat, e prea târziu. Am impresia că brusc m-am dezgolit mai mult, și îmi acopăr sânii cu brațele.

– Uite, eu nu am fost cu cineva de mult și mi-e greu. Mi-a plăcut totul, dar mă enervează că îmi place totul. Sună ca naiba, știu! Mi se pare că mă vrăjești cu mâncarea ta, cu atitudinea. Eu nu știu să mă bucur pur și simplu! Cred că orice bucurie trebuie muncită, trebuie să doară întâi… ca apoi să fie bine.

Încerc să-mi recapăt suflul după ce am zis toate astea, dar mă simt de parcă am alergat la maraton. Nici față de mine nu aveam curaj să recunosc.

Kaseem se apropie de mine, întâi întinde o mână, cumva să nu mă sperie.

– Hai să facem un duș!

Mă cuprinde cu brațele peste brațele mele și mă împinge delicat către cabina de duș. Îl las să mă spele pe spate, să mă acordez ritmului impus, siguranței pe care o emană. Apoi lăsăm apa să curgă. Mă simt ca un copil, again! Ieșim din baie și mă înfășoară într-un prosop. Din geanta lăsată în hol îmi scot un tricou de dormit, mi-l trag pe mine și mă întind în așternuturile răcoroase. Adorm aproape instant.

***

Dimineața mă trezesc încolăcită de brațele lui Kaseem și un picior care mă imobilizează. Stau nemișcată să diger ce s-a întâmplat aseară. Simt că mi se aprind obrajii la ideea că m-am închis în baie după o partidă de sex. O partidă plăcută! Cu un bărbat bun, blând și care din nu știu ce motiv mă place. Irina, respiră!

– Te-ai trezit?

Ce pot să răspund? Nu?!

Simt cum îmi mângâie ceafa, și mă sărută pe gât.

– Nu e corect, îi zic. Nu merit asta, la felul în care m-am purtat. Ca o adolescentă rănită!

– M-am resemnat la ideea că ești puțin ciudată!

E clar, își bate joc de mine!

– Mulțumesc! Să știi că mă doare tot corpul! Te-am cărat în spate toată noaptea? Eu am dormit somn fără vise!

– Nu știu despre ce vorbești, eu am dormit foarte bine! Se întinde mulțumit de el.

Are și de ce să fie încântat, îmi zic în gând. Mă gândesc că am fost așa obosită că am uitat să mă strecor la baie să mă spăl pe dinți. Am văzut prea multe filme clar!

– Ce facem azi? Sper că nu vrei să fugi!

Mă întorc în sfârșit spre el, uimită de apropierea fizică și intimitatea cumva impusă.

– Aș fugi, dar mă ții cam strâns! Nu putem să nu facem nimic? Vreau o zi în care să nu am program!

– Nici măcar ce am făcut deja?! Nu putem să exersăm, sau să repetăm… promit că nu mergem prea departe… cât de departe ne duce imaginația. Serios acum, te doare ceva?

– Am așa ca o febră musculară, dar era de așteptat. Nu-ți face griji, sunt bine! Îmi pare rău pentru chestia din baie, nu-mi stă în fire… de fapt, nici nu știu …

– Mic dejun sau… mai stăm puțin în pat?

Adică?! Fără să ne spălăm pe dinți? Nu apuc să mă gândesc prea mult că liniștea mea e interpretată drept acord… și în mai puțin de trei secunde nici nu-mi mai pasă…

Stau sub duș și las apa să-mi curgă pe corp. E momentul meu preferat, deși uneori mă simt cam vinovată pentru apa consumată. Nu știu de ce îmi aduc aminte de alte vremuri când mă durea fiecare fibră a corpului și nu avea nicio legătură cu sexul. Când am cules porumbul de la locul de la colțu’ Iconii, de a doua zi nici nu ne aminteam cum ne cheamă. Așa de îndepărtate par amintirile, parcă i s-au întâmplat altcuiva. Caut un semn că o femeie a locuit vreodată în casa lui și nu găsesc nimic. Îi folosesc gelul de duș plus șampon, un produs atât de practic, gândit special pentru bărbați.

Ieșim pentru micul dejun care între timp s-a transformat în prânz. Constat cu surpriză că pe strada pe care locuiește sunt foarte multe localuri cu specific japonez. Mă gândesc să cercetez asta. Două străzi mai departe, găsim o cafenea și servim un mic dejun franțuzesc. Ai avea impresia că renumitul croissant are același gust peste tot. Silly me!

– Ce faci? La ce te gândești?

– Mă gândesc că e frumoasă viața la Paris!

– Minți!

– De fapt mă uitam la tine și speram să nu mă observi… nu am voie să mă simt bine?

Se uită la mine așa de intens că dacă nu aș fi spus adevărul cred că eram roșie ca focul. Îi susțin privirea și apoi rămân cu ochii pe trăsăturile lui. E puțin încruntat, de parcă ar privi în sufletul meu și nu-i place ce vede. E un bărbat frumos, emană siguranță, prea multă siguranță…

Îi schițez un zâmbet.

– Tu la ce te uiți?

– Am impresia că e mult mai mult decât spui tu, decât se vede, îmi zice în cele din urmă.

– Tu de ce faci asta? Ce rost are să-ți pui întrebările astea? Mi-ai zis înainte să plec în România că vrei să mă gândesc numai la tine. De ce ai dori să-mi acaparezi existența?

– Nu existența, doar gândurile!

– Dacă îți spun tot, unde mai e farmecul?! M-ai dezbrăcat de haine, nu e suficient?

– E suficient deocamdată! Vrei să te mai dezbrac… vrei?

– Am zis că azi e fără planuri… vreau ceva bun în schimb.

– Ce e ceva bun?

– O prăjitură cu cremă de ciocolată și blat crocant!

***

Mă trezesc a doua zi cu gândul tot la el, rememorez ziua de ieri și zâmbesc încântată. A fost o zi bună! Mă urnesc cu greu să deschid laptopul așa pe stomacul gol. Nu e deloc sănătos lucrul de acasă!

Am un reply la articolul cu dragostea în Paris, lucru care mă îngrijorează puțin. Credeam că l-au publicat deja, eu nu-mi permit să cumpăr toate revistele, nici ca material de cercetare. Fuck! Nu e a bună! Mă cheamă la sediu și urăsc să merg acolo. Azi după prânz!

Mă uit pe celelalte mail-uri fără prea mare tragere de inimă, nu pare nimic urgent. Rozé nu e online și poate e mai bine așa, aș fi pierdut o grămadă de timp povestindu-i ziua de ieri.

La Defense e ultimul loc în care îmi doresc să ajung într-o zi de luni. O zi de mai când Paris-ul e atât de frumos! Nu am pantofi adecvați, răscolesc dulapul de parcă nu i-aș cunoaște conținutul. Nu, clar nu e nimic care să semene cu o ținută office. Ies pe ușă cu sentimentul clar că arăt săracă!

Ajung relativ repede cu metroul, am învățat unele trasee pe de rost și asta îmi permite să mă gândesc la ale mele în timpul ăsta. Ajung la clădirea de birouri toată sticlă și oțel, și înainte să intru pe imensa ușa rotativă, arunc o privire în sus copleșită. Trebuie să ajung la etajul 21 cu liftul ăsta minunat, care la urcare îți lasă un gol în stomac.

– Bună ziua, sunt Irina, am întâlnire cu Marie la ora 13. Cred că am ajuns mai devreme, încerc să mă scuz cumva și mi se pune un nod în gât. Mă intimidează locul ăsta și fata de la recepție cu părul strâns la spate într-un coc perfect și trăsături armonioase. Cine zice că perfecțiunea e plicticoasă?!

– Bine ați venit, îmi răspunde domnișoara. Luați loc! Doriți ceva de băut?

– O cafea cu lapte vă rog.

Mă așez pe unul din fotoliile din recepție, cât mai aproape de colecția generoasă de reviste dispuse pe o măsuță de sticlă. Îmi strâng picioarele sub mine, de parcă aș murdări mocheta moale. Știu locul ăsta pe de rost, deși pot să număr pe degete dățile când am fost nevoită să vin aici. E totul perfect, culori calde, mirosul unui parfum bun te izbește de cum ieși din lift.

– Domnișoară, sunt pregătiți să vă primească! Vă aduc și cafeaua imediat!

Sunt, cine sunt?

Împing ușile de sticlă imense și intru în biroul cu vedere. Nu am înțeles niciodată care e șmecheria cu biroul pe colț, la etajul 21. Eu aș prefera oricând să lucrez în mijlocul naturii…

– Bine ai venit, Irina! mă întâmpină Marie Ballot editor șef la revista Pariscope, una din revistele cu care colaborez. Acesta este Victor Florent, director al mai multor publicații.

– Bună ziua, zic și încerc să nu mă fâstâcesc. Îmi pare bine de cunoștință!

Suntem întrerupți de recepționera care aduce cafeaua mea într-o cană transparentă și două cești de expresso. Le așază la o măsuță și Marie îmi face un semn cu mâna să mă așez. O ascult și îmi fac de lucru cu un plic de zahăr, până se așază și ei.

– Irina, mulțumim că ai venit, deși a fost așa din scurt… Motivul pentru care te-am chemat este ultimul tău articol.

În secunda aia obrajii îmi iau foc, o să-mi spună că l-am scris neglijent. O dată aleg să scriu liber și uite ce iese!

– Ne-a plăcut foarte mult și vrem să extindem colaborarea cu tine. Sunt aspecte pe care nu le putem controla, cum ar fi de exemplu faptul că oamenii petrec mult timp online. Treptat o să renunțăm la ediția publicată a Pariscope, astfel că până la sfârșitul anului va fi doar online. Mă gândesc că pentru tine astfel de vești nu sunt noutăți, evident că suntem generații diferite.

– Nu știu ce să-ți zic despre asta, adevărul că eu prefer să citesc cărți tipărite. Am una în geanta chiar acum, îi zic!

– Mă așteptam cumva să ai o carte la tine! continuă Marie și îmi zâmbește. Ne gândeam să-ți acordăm o rubrică săptămânală în Pariscope și vom avea nevoie de 2 articole săptămânal, minimum o mie de caractere pe diverse teme. Aceste articole vor apărea sub semnătura ta sau un pseudonim.

Vede că nu zic nimic şi continuă: În Pariscope vrem să facem o serie de articole dedicate francezilor care vor să-și descopere orașul. Pentru că am observat că tu poți să surprinzi orașul cu ochii unui vizitator, dar maturitatea unui nativ. Putem să-l numim: Paris prin ochii Irinei, sau Parisul meu!, te gândești tu exact ce ți se potrivește. Aici o să-ți acordăm libertate asupra temelor abordate. Pentru celelalte o să stabilim un calendar editorial și articolele vor fi distribuite în publicațiile din cadrul trustului. Cum ți se pare?

– Sunt puțin copleșită! (și chiar sunt). Mulțumesc pentru încredere! Mie îmi sună foarte bine, doar că nu mă așteptam. În principiu sunt de acord, dar va trebui să discutăm și aspectele financiare înainte să spun da.

Sună așa nefiresc să aduc vorba de bani, dar chipurile joc dur. Sunt mai mult decât încântată, sunt extaziată. O să pot să-mi semnez articolele!

– Evident că vrem să-ți facem o ofertă care să te mulțumească. Ne gândeam să-ți acordăm un buget de cinci sute de euro pe săptămână. Înainte să te entuziasmezi trebuie să-ți spun ce înseamnă asta. Noi avem unele așteptări: niște articole care presupun să mergi de exemplu într-un local să încerci meniul și să oferi părerea cuiva care nu e specialist. Pentru asta vei avea nevoie să plătești consumația. De asemenea o să te rog să mergi la cinema și să recomanzi un film, evident subiectiv. Vrem să construim un personaj care să fie apropiat de publicul ăsta. Nu vrem opinia unui expert culinar sau a unui critic de film! Gândește-te că un meniu de restaurant va costa mai mult decât un film. Știu că e multă informație, dar trebuie să știm dacă ne putem baza pe tine.

Acum chiar sunt copleșită. Practic înseamnă două mii de euro pe lună, o sumă imensă pentru mine.

– Pot să mă gândesc înainte să accept? Aș putea să accept și acum, îmi zic în gând. Dacă aveți calendarul editorial se poate să mi-l trimiteți pe mail? E o ofertă foarte bună și apreciez că v-ați gândit la mine.

Nu vreau să pară că am nevoie de convingere, doar că e un pas mare pentru mine.

Marie mă privește într-un fel care îmi dă încredere, e aproape o privire maternă. E o femeie cum îmi doresc să ajung și eu, emană siguranță de sine și impune respect. În cele din urmă îmi răspunde:

– Sigur, Irina! Poți să te gândești până la sfârșitul săptămânii. Mi-a fost și mie teamă că o să te sperii, dar din scrierile tale reiese că ești mult mai matură. Atunci te așteptăm vineri și dacă răspunsul e pozitiv, vino să semnăm un contract de colaborare.

Îmi dau seama că timpul acordat a cam a expirat, așa că mă ridic înainte să se ridice ei. Victor nu a scos un cuvânt tot acest timp, ceea ce mă face să cred că fie nu are habar cum scriu, fie a venit pe post de observator. Nici nu-mi pasă!

Ies din birou și îi arunc o privire triumfătoare domniței de la recepție, în timp ce îmi iau la revedere. Nu știu de ce simt că am câștigat ceva!

Ies pe ușile rotative și mă opresc pe primele scări să-mi trag sufletul. Nu-mi vine să cred că toate astea mi se întâmplă mie. Am visat la ele, am visat să fiu recunoscută cumva, cititorii să se poată identifica cu mine. Dar niciunul din articolele mele nu spune cine sunt eu, Irina. Irina care se simte săracă, Irina care se simte urâțică și lipsită de talent scriitoricesc. Despre ea nu vrea nimeni să vorbească, le împachetăm pe toate în poleială și le livrăm. Nici măcar eu nu am curaj să mă uit mai atent la mine! În afară de toate astea, pare prea scos din Sex&the City, noroc că eu nu știu mare lucru despre sex. Cum zicea BIG în ultimul episod:  I have to hand it to you kid. Most people come to Paris to fall in love. You came and got slapped. Cam așa sunt și eu!

Cică Parisul meu?! Păi de unde să fie Parisul meu? Eu sunt observator, pretty much as in real life. Mă uit în depărtare la oraș, la partea care nu e office și cumva îmi trece prin cap că aș putea să fac asta. Doar că trebuie să învăț să trăiesc în Paris! Locuitor nu spectator! Irina, scrie despre ce știi! Oamenii ăștia te-au ales cu un scop, o să vezi totul cu ochi noi nu cu blazarea parizianului. Bring them to the basics!  Poate aleg să trăiesc pur și simplu! Asta ar fi o adevărată schimbare.

Mă ridic de pe scări oarecum hotărâtă și pornesc către stația de metrou.

16 mai 2004

Stau la birou și încerc să scriu despre filmul pe care tocmai l-am văzut. Sunt în sufrageria lui Kaseem, mi-a dat cheile de la apartamentul lui acum vreo 2 săptămâni. Firesc, aș zice! Nu mă simt în largul meu aici pentru că îmi dă senzația că sunt la dispoziția lui mereu. Am acceptat jobul propus de Marie și deja m-am obișnuit cu noul ritm. Practic nu diferă foarte mult de ceea ce făceam înainte, dar cu siguranță e mult mai antrenant să scriu decât să traduc. M-am ferit să mă consult cu cineva legat de noile atribuții, oricum luasem hotărârea cam din ziua respectivă. Mama ar fi fost exaltată, iar Kaseem tot timpul spunea ce trebuie. Asta nu a sunat bine, dar așa simțeam!

Recunosc că fusesem deja să văd Harry Potter și prizonierul din Azkaban fără el, pentru că amuzase pe seama mea când scosesem cartea să citesc înainte de culcare. Ajunsesem mai departe de prizonierul din Azkaban cu lectura, dar filmele se lansau mai greu. Așa că nici azi nu mi se păruse mare lucru să merg singură la The Notebook. Oricum nu mergea multă lume la proiecțiile din timpul zilei, iar francezii erau patrioți, nu se înghesuiau la filme americane. Am plâns la film, ca o romantică incurabilă ce eram! Dar a fost mai bine că el nu era cu mine, pentru că ar fi trebuit să mă prefac. Chestia cu prefăcutul se extindea cumva și îmi acapara toate aspectele vieții. Eu așa simțeam, deși e posibil să mă flatez singură. Că eu știam cine sunt! Sunt tot Irina care a copilărit la țară, care nu are experiență de viață, nu are încredere în aspectul și inteligența ei. Tot căutam confirmări profesional, deși părea că am evoluat foarte repede. Simțeam că sunt ascunsă, că înșel pe cineva… deși pe Kaseem începusem să cred că îl iubesc. Mă simțeam aiurea doar pentru că îmi treceau prin cap lucrurile astea.

Cu dispoziția asta m-am apucat să scriu o recenzie cam aspră la adresa filmului The Notebook,  de parcă mă răzbunam pe oricine ar fi putut să vadă că am plâns la un film mediocru. Tocmai aruncam cu noroi în povestea de dragoste, blamând coincidențele stupide și faptul că protagoniștii erau prea tineri ca să se îndrăgostească pentru toată viața – când l-am auzit pe Kaseem intrând în casă.

– Salut! rămăsese salutul nostru neprotocolar din ziua în care ne cunoscusem.

– La ce lucrezi? mă întreabă, dar nu așteaptă răspunsul. Nosy man!

– Am fost la un film și voiam să scriu cât sunt informațiile proaspete.

– Ai fost la film singură?

– Da, dar nu e prima oară. De ce?

Simt deja o amenințare în vocea lui și nu-mi place.

– Pentru că nici măcar nu te-ai obosit să mă întrebi! îmi răspunde oarecum răstit și nu vreau să las lucrurile așa.

– Nu văd de ce ți-aș fi spus, e doar un film american. Nu vreau să intervin în programul tău de lucru.

– Păi nu era vorba de asta! Dacă îmi spuneai, îmi făceam timp.

– Și dacă voiam să merg singură, ce?

Dacă vrei să ne căutăm motive de ceartă, pot și eu să mă joc!

– De ce să vrei să mergi singură? Ce e atât de rău să fac parte din viața ta?

– Faci parte, doar că asta ține de profesional cumva.

– Și când nu am arătat eu că respect ceea ce faci?! Vreau să fiu alături de tine tot timpul, să împărtășim toate experiențele!

De ce? mă întreb singură. Lasă-mi și mie ceva al meu! Tot el continuă, când vede că nu zic nimic:

– De ce nu mă lași? asta a sunat ca un urlet de neputință.

– De ce urli? M-am dus la film și atât!

– Pentru că te lupți în continuare să demonstrezi ceva și nu înțeleg ce! Vreau să mergem împreună la film, la masă, vreau să te văd fericită. Singurele momente când pare că te detașezi e atunci când facem sex, dar nici pe alea nu aș paria că nu te prefaci!

– Kaseem, asta nu e corect! Nu aduce asta în discuție!

Pentru mine oricum s-a  terminat discuția, s-a terminat tot. Adică și el simte că mă prefac, ceea ce nu e adevărat. Nu mă prefac când facem sex, mă enervează că știe ce să facă și corpul meu răspunde de parcă ar conspira cu el. M-am înroșit și nu am cum să ascund asta, așa că mă apuc să-mi strâng laptop-ul să ies cât mai repede de acolo.

– De ce strângi? mă întreabă Kaseem cu glasul mai scăzut.

– Pentru că vreau să plec, pentru că nu aveam chef de asta. Nu am făcut nimic greșit, vreau doar niște lucruri pentru mine. Sunt mai mult sau mai puțin singură de vreo cinci ani. Nu vreau să-ți dau ție socoteală pentru ce fac, unde merg. Vreau să fiu independentă și pentru prima oară pot! De ce nu mă lași să mă bucur de asta?

– Te las! Dar nu vreau să pleci, vreau să înțeleg. Și discutăm, asta fac toate cuplurile! Te iubesc!

– Nu mai folosi chestia asta ca pe o armă, ok? Eu ar trebui să spun că te iubesc și să mă agăț de tine sau ce? Ca să-mi iau doza de ridicol am fost la film, mulțumesc!

– E ridicol să mă iubești sau să te agăți?

– E retoric sau chiar vrei să știi? Ce vrei de fapt să știi, mă întreb și eu.

– Vreau să-mi spui ce e ridicol!

– Te iubesc într-un fel în care mă urăsc pe mine! Te satisface răspunsul ăsta?

Kaseem se uită la mine cu speranță, probabil e cel mai frumos lucru pe care i l-am spus.

– M-ar satisface, dar nu-mi dau seama dacă trebuie.

– Iubesc bărbatul din tine și mă urăsc pe mine că am orgasm când abia mă atingi, că știi cum să faci asta. Mă urăsc pe mine că nu mă pot abține să nu-mi placă. Mă urăsc că nu știu să mă prefac suficient de bine și te urăsc și pe tine că vezi asta. Vreau un bărbat, dar nu vreau să am nevoie de el. Dacă pleci nu vreau să nu mai pot să trăiesc. Nu vreau să fii mai înțelegător, nu vreau să par eu imatură. Nu vreau să știi prea multe despre mine, așa cum știi acum exact ce să atingi ca să declanșezi anumite reacții. Iubirea e slăbiciune și dependență și eu nu vreau asta!

Mă prăbușesc pe covor sub greutatea prostiei din capul meu. Știam că așa stau lcururile, dar dacă le spun cu voce tare sună patetic. Sună ca și cum I was bitting into my own skin!

Kaseem se apropie de mine ezitant și se așază în genunchi. Mă îmbrățisează peste brațele mele căzute pe lângă corp. Cred că îi e greu și mă comport aiurea, de parcă ar ieși din mine frustrări de ani de zile. Dacă mi-ar zice că mi-a lipsit iubirea necondiționată, cred că aș putea să-l pocnesc. Numai faptul că el știe ce mi-a lipsit și totuși e dornic să stea lângă mine, mă face să-mi vină să fug.

– Nu vreau să ne certăm! îmi zice încet.

– Îmi pare rău! Îi zic și eu, dar uit să promit că nu mă mai împotrivesc.

– Se apropie ziua ta, ce vrei să faci?

– Nu știu!

Mint. De fapt, m-am gândit că e prima oară când aș vrea să fie altceva decât ieșit la masă cu mama. Îmi dau seama că urăsc ritualul cu șampania ieftină, de fapt nu-mi place șampania de niciun fel.

– Uite, îi zic, nu trebuie să fie ceva special, 23 nici nu e o aniversare importantă.

Ne adunăm în cele din urmă și el vrea să ieșim așa cum facem în fiecare seară. Eu aș prefera să comandăm ceva de mâncare și să stăm în casă. A trecut mai bine de o lună de la ultima ceartă, când mă închisesem în baie. O lună de tatonări, de încercat să mă acomodez cu el, cu intimitatea, cu sexul și disponibilitatea. Era mai mult decât invaziv și ținea să mă conducă discret. Eu simțeam că trebuie să mă răzvrătesc cumva împotriva acestei dirijări discrete a existenței mele. Cine se credea?! Și chestia asta cu ziua mea, presimțeam că nu o s-o lase baltă, că deja făcuse planuri. 

Mai târziu în aceeaşi seară, constat că nu pot să adorm. Ascult respiraţia liniştită a lui Kaseem şi mă gândesc. Mă gândesc că mă comport ca o idioată şi o să reuşesc să-l scot din minţi, o să-şi piardă răbdarea. În mai puţin de două luni de când îl cunoscusem, mă transformasem, dar refuzam să cred că are vreun merit. Evoluţia jobului meu mi se părea oarecum firească acum. Pentru mine începuse o nouă etapă, aş zice că renăscusem. Şi banii contribuiseră semnificativ la transformarea mea, dar asta nu recunoşteam decât în sinea mea. Îmi plăcea să fac tot felul de strategii de a descoperi Paris-ul, mă simţeam importantă. Marţea şi joia mergeam în pieţele de cartier şi observam oamenii care treceau pe acolo. Uneori ajungeau la urechile mele înjurături româneşti. Cuvintele erau aruncate firesc de două doamne cu părul vopsit mov, care se ţineau de braţ. Eu ştiam cine sunt, erau venetice ca şi mine! Gustau din pasta de măsline oferită generos de vânzători, dădeau apreciativ din cap, dar nu cumpărau niciodată nimic. Eu îmi construiam în minte articolul, amuzată. Astăzi era vorba de un coş de picnic cu brânzeturi, struguri, o baghetă şi câteva dulciuri pentru o ieşire în parc. Lucruri familiare francezului, care îi flatau stilul de viaţă. În alte zile alegeam să caut locuri unde te puteai ascunde de fluviul de turişti. Încercasem să-l implic şi pe Kaseem, aşa că într-una din seri am cinat la un restaurant marocan. Mâncarea nu a fost pe gustul meu, dar eu nici nu aveam o educaţie în acest sens. A fost drăguţ că m-a lăsat să plătesc având în vedere că era în scop de cercetare. Îmi dădeam seama că revolta asta venea de undeva, dar nu-mi dădeam exact seama de unde. Eu ţineam neapărat ca jobul să fie separat de relaţie, adică era prima oară când simţeam că însemn ceva, nu voiam să împart asta cu nimeni. Nu avea legătură cu el, pentru că nu concuram, dar mi se părea important să fiu independentă. Încercasem să ascund undeva în adâncul fiinţei toate frustrările legate de lipsuri materiale pentru că îmi spusesem mult prea des că materialul nu contează. Acum îmi dădeam seama că mă pregătisem să fiu un soi de fiinţă superioară. Cu faima câştigată relativ recent şi cei câţiva euro în buzunar, nu consideram că trebuie să mai ating sfinţenia. Asta cel puţin în teorie, pentru că în practică se dădea o luptă. Irina care fusese mereu fată cuminte şi Irina care acum putea să cumpere blugii care nu îi trebuiau nepărat. Îmi dau seama brusc că nu ştiu de care din ele îi place lui Kaseem, pentru că schimbarea se petrecuse relativ repede.

Decid să mă ridic şi să merg la laptop. Am energie de scris ceva şi pentru prima oară de când am laptop-ul scriu în română, ceva care nu e un mesaj pe messenger. Scriu despre ce ştiu! Despre primele mele amintiri la ţară, despre mine stând singură pe un trunchi de prun şi mâncând absent floricelele pe care mi le făcusem tot eu. Despre mamaie care nu era niciodată prezentă într-un singur loc, pentru că mintea ei căuta mereu modalităţi de a munci mai mult, mai repede. Despre tristeţe, atât de multă tristeţe şi lipsă de perspective. Despre apartamentul de la Bucureşti şi despre mama care mie-mi părea mereu deprimată. Şi din nou despre mine care în naivitatea de copil îi spuneam mamei că vreau să ne distrăm. Nici nu ştiu dacă asimilam cu ceva distracţia asta, ştiu doar că era o ieşire din cotidian, poate o vizită. Distracţie era şi atunci când părea abundenţă în casă. Aşa cum la mamaie era abundenţă când ne făcea o plăcintă o brânză. Sau ca atunci când de ziua lui Rozé, Vasile luase Pepsi.

Începusem să scriu neştiind unde vreau să ajung, acum se contura clar că nu avem noţiunea unor vremuri mai bune. Practic nu era vorba de distracţie, era vorba de referinţă şi aia lipsea. Nu aveam către ce să-mi îndrept ideile pentru că toate viaţa mea fusese muncă şi frică. Ce mi se părea şi mai trist era că Rozé avusese dreptate încă de acum şase ani. Mi-era frică să nu o supăr pe mamaie, pentru că asta ar fi însemnat că m-am distrat. Cumva cele două se suprapuneau în capul meu, nu exista distracţie fără durere-muncă-frică. Îmi aduc aminte toate dăţile când copil fiind, încercasem să o fac să fie mândră. Odată chiar a râs de mine, lucru care nu a făcut decât să mă ambiţioneze să devin mai bună. Devenea din ce în ce mai clar că lupta cu Kaseem era rezultatul educaţiei primite. Eu nu aveam cum să mă simt bine cu el atâta timp cât simţeam că e o plăcere vinovată. Nu mi se părea adecvat să fiu prea evident de mulţumită de mine, de fericită. Citisem undeva că bucuria prea mare, ca şi tristeţea, trebuie ascunse ca să nu deranjeze prin evidenţa lor. Dacă stăteam bine să cântăresc, nu era nimic spectaculos în viaţa mea. Putea cel mult să fie o existenţă tihnită, numai că mie mi-era frică. Era panica permanentă că odată ce te-ai relaxat, o să se întâmple ceva groaznic… las cursorul să clipocească şi mă uit la ecran. Simt mâna lui Kaseem pe umăr… pun şi eu mâna peste mâna lui ca să-l asigur că sunt bine. Închid laptopul şi îl însoţesc în dormitor. Mă relaxez şi îmi promit că-l voi lăsa să mă iubească.

***

20 August 2004

În două zile se mărită Kati şi eu sunt aşa entuziasmată de parcă m-aş mărita eu. Mi-am ales cu multă grijă ţinutele adecvate fiecarui moment al zilei – pregătesc bagajul, iar mâine dimineaţă luăm cursa spre Bucureşti. Mama e deja acolo, pentru a ajuta la pregătiri. Au hotărât să facă nunta într-un sat de lângă Cluj, de unde sunt bunicii logodnicului ei. Azi e ziua ei, dar ştiu că nunta e mult mai importantă în cazul ăsta. Adevărul e că aş fi vrut să fiu alături de ea şi de ziua ei, dar oricum îmi propusesem să stăm mai mult săptămâna viitaoare, cumva îl convinsesm pe Kaseem să ne luăm vacanţă. Nu că el nu şi-ar fi dorit, dar nu cred că vacanţa lui ideală ar fi fost în România. Nici nu-mi pasă, abia aştept să-i arăt locurile care îmi sunt familiare mie! Să i-o prezint pe Rozé, pe Kati, pe mamaie.

Nici nu vine să cred că a trecut aproape o jumătate de an de când eram în avion cu acceaşi destinaţie, cuprinsă de frica înfruntării trecutului. Acum eram mult mai încrezătoare, din când în când îi mai aruncam câte o privire lui Kaseem care citea ceva şi era total pătruns de lectură.

 La aeroport mă bag în faţa lui la „Rent-a-car” şi încep să vorbesc mult şi repede cu omul de ghişeu. Dau actele mele de identitate, completez în română deşi nu e o cerinţă obligatorie. Simt în ceafă privirea lui Kaseem, dar aleg să o ignor. În mai puţin de jumătate de oră ieşim pe DN cu direcţia Braşov şi apoi Cluj. Înainte de Comarnic e o benzinărie OMV şi el propune să facem o pauză de cafea. Nu am nimic împotrivă, în plus mi-e şi puţin foame. Mă uit în vitrina sărăcuţă şi am un contact brusc cu realitatea pur românească. Cer un produs de patiserie care nu arată deloc bine, dar pare mai proaspăt decât celelalte, Kaseem ia acelaşi lucru şi două capuccino. Deja cred că se vede pe faţa mea că m-am turtit toată. La masă, mă uit în farfuria inscripţionată Viva şi întorc spre mine farfurioara de la cafea, să nu se vadă unde e ciobită. Mănânc fără chef şi mi se pare că produsul ales e o palmă la adresa patiseriei franţuzeşti. Îmi zic că nu e important, am mâncat chestii mult mai proaste. Kaseem se uită în ochii mei în timp ce mestecă impasibil.

Până la Cluj am nervii întinşi de la lipsa lui de reacţie. Nu-mi dau seama dacă el se comportă normal şi eu sunt cea care are o problemă. La următorul popas mă rugase să comand pentru el ceva specific românesc, şi după ce contemplasem adânc meniul nu găsisem decât mici şi ciorbă de burtă. L-am minţit că nu aveau nimic reprezentativ şi am ales piept de pui cu cartofi prăjiţi şi salată de varză. Sper din tot sufletul că mâncarea de la nuntă se va abate cât de cât de la tradiţie.

Ajungem în Săvădisla aproape de înserat şi găsim şi casa mătuşii Maria. Avem şi noi rude în acest sat, aşa că suntem cazaţi pe la casele lor. Apoi mergem pe jos către casa lui Kati şi totodată locul de nuntă. Când o văd pe Kati, uit de Kaseem pentru o clipă şi alerg să o îmbrăţişez.

– Hei, hei, eşti bine? Vezi că mă strângi cam tare, s-a întâmplat ceva?

– Nu, nimic, îi răspund în timp ce mă uit la faţa ei de parcă o femeie aproape de măritiş ar arăta altfel. Îmi trag nasul discret, şi aştept să-mi treacă lacrimile înainte să-l prezint pe Kaseem.

– This is Kaseem! Kaseem this is my sister: Kati.

– Hi! It’s very nice to finally meet you. I heard you found the right guy, îi răspunde fermecător aşa cum numai el ştie să facă.

– Yes, I guess I found him years ago, I just had patience! îi răspunde Kati râzând. And you, are you planning to make an honest woman out of my sister?

– I am, but you know she can be a real pain in the….

– Hei, I am here… you do realise! Intervin înainte ca discuţia să devieze.

Din urma lui Kati se apropie o siluetă cunoscută, cu o mână atârnând lângă corp, iar cealaltă pare că o ajută să-şi ia avânt. E mămăiţa şi m-aş repezi în braţele ei, dar din nou am sentimentul că în această jumătate de an s-a făcut şi mai mică.

– Ai ajuns, fa?

– Am ajuns mamaie! mă uit cu drag la ea. Mamaie, el e Kaseem.

Mamaie îi întinde mâna cu unghiile puţin îngălbenite. Îmi imaginez că s-a spălat zdravăn pe mâini, dar tot cred că se simt la fel de aspre cum îmi aduc eu aminte.

Mamaie dă din cap protocolar în timp ce îi explic lui Kaseem că e bunica mea, mama mamei mele. Curând îi voi face cunoştinţă şi cu bunicii din partea lui tata şi mi-e teamă că oricum nu poate să ţină pasul cu toate astea.

– Auzi Irino, mi se adresează mamaie, ăsta înţelege ceva?

– Nu mamaie, numai engleză şi franceză. De ce?

– Fa, e cam negru…

– Nu e, mamaie!

Mamaie strânge buzele cumva a nedumerire, de parcă nu ar exista nicio diferenţă între negri şi arabi şi mă gândesc că o să mă întrebe zilele asta despre credinţa lui.

Salutăm pe toată lumea, mâncăm ceva la restaurantul unchiului meu şi ne retragem la culcare. Mergând pe drumul către casă, Kaseem se uită la mine drăgăstos şi din nou am senzaţia că se simte mândru că mi-a făcut o bucurie. Îi zâmbesc scurt şi îmi permit să adulmec aerul şi toate miresmele specifice unui sat: puţin de lemn ars, vinete coapte şi de pământ prospăt udat.

A doua zi, după micul dejun rustic servit de mătuşa, îmi dau seama că trebuie să ajung la stilistul lui Kati care o să se ocupe şi de coafura mea. E totuşi o nuntă, nu pot să mă bazez pe aburul de la duş. Îl întreb pe Kaseem dacă se descurcă cât timp o să aranjez, să nu pară că-l abandonez şi îi spun că trebuie să ajungă la primărie în patru ore.  

Când ne revedem, pare că suntem cu totul alte persoane. Eu o privesc pe Kati aproape cu veneraţie. E atât de frumoasă şi emoţionată. Are o coafură care pare să o facă mai înaltă, nu sunt obişnuitele „sarmale”, iar cu rochia albă cu umeri dezgoliţi se aseamănă unei zeiţe. O zeiţă greacă, pentru că şi ea moşteneşte nasul lui tata, deşi pare că la ea se potriveşte cu restul feţei. Ştefan pare şi el emoţionat, dar ştie că azi e totul despre ea, aşa că nu o scapă din ochi. Pare şi puţin stângaci, iar la întrebările de la primărie se bâlbâie într-un fel care pare regizat. Kaseem mă vede cred că prima oară într-o rochie şi îl simt mândru să fie cel care mă ţine de mână. Îmi dau seama că în toată agitaţia am uitat să i-o prezint pe Rozé. A ajuns şi ea de dimineaţa, a venit cu trenul singură, se pare că e într-o pauză cu Vlad.

Ziua decurge lent, aerul se încinge, tocurile se înfig în pământ. Cununia religioasă are loc în curtea unde vor locui mirii, curte ocupată în marte parte de un cort alb şi de o bucătărie amenajată în aer liber. Îl duc pe Kaseem să se uite la tuciurile imense în care clocotesc sarmalele. La un moment dat îl las cu tata, care îi explică cu engleza de baltă despre tradiţiile româneşti de nuntă. Profit de ocazie să merg să discut cu Rozé, pentru că abia am schimbat două vorbe.

– Deci, cum îţi place?

– Îmi place cum se uită la tine, asta e sigur! îmi răspunde Rozé.

– Adică…

– Adică pare că vrea să-i faci un copil!

– Rozé, eu te întrebam serios..

– Şi eu tot aşa ţi-am răspuns, pare că te iubeşte sincer şi asta nu am văzut de… mă rog, ştii tu de când.

– Aia nu ştii dacă era iubire, nici eu nu ştiu, hai să o lăsăm aşa.

Rozé insistă:

– Uite, se fac şase ani de când nu am vorbit despre asta, mi se pare că te comporţi copilăreşte. Îl iubeai sau nu, te mai gândeşti la el? Dacă da, ce faci cu Kaseem? O să pretinzi că eşti fericită lângă el şi speri ca el să nu observe că a mai fost cineva?

– Rozé, sunt cam multe întrebări şi chiar nu înţeleg de unde interogatoriul ăsta. Adică am făcut ceva nelalocul lui, de ce acum şi nu astă-primăvară când ne-am văzut? Deja mi se pare ridicol că aproape ne certăm pe un subiect care părea îngropat.

Din când în când mă uit spre Kaseem, care e în continuare angajat în discuţie cu tata şi pare să se simtă bine.

– Pentru că atunci părea că eşti în căutarea a ceva, acum pare că eşti resemnată şi îi faci acestui Kaseem o favoare că eşti cu el.

– Wow, nu pot să nu exclam, de unde ai scos asta?! Ne-ai văzut o zi şi ai impresia că ştii totul despre relaţia noastră, De parcă tu eşti în stare să ai o relaţie mai lungă de juma’ de an. Măcar eu mă strădui. Credeam că eşti prietena mea…

– Sunt, tocmai de aia îmi permit să-ţi spun!

– Tu crezi că sunt tot la fel… ei bine, nu sunt! Toţi anii ăştia de izolare au făcut din mine o cinică… eu nu mai cred în nimic. Nu pot să spun nimănui pentru că din afară se vede că duc o viaţă extraordinară, la Paris, trăiesc visul. Şi tu ar trebui să fii alături de mine, ar trebui să ştii mai bine că mă prefac.

– Atunci de ce te superi când spun că asta faci, când eu văd că te prefaci?

Rozé se uită la mine cu sinceritate şi îmi dau seama că de fapt îmi vrea binele, că e prietena mea din toate timpurile. Nu a băut decât un cocktail de la barul amenajat în cort, dar nu ăsta e motivul pentru care spune adevărul. Ea chiar mă iubeşte, vede dincolo de suprafaţă.

– Îmi pare rău, Rozé! Mă faci să plâng în singura zi când am un machiaj elaborat pe faţă! Hai să beau ceva şi să dansăm.

Ştiu că mă aştept ca prezenţa lui Kaseem să-mi arate că nu-mi lipseşte nimic de aici. Că totul e precum farfurioara de la OMV: ciobit, o realitate brută, care trebuie cosmetizată. Iau şi eu un cocktail şi dansez cu Rozé pe melodiile ce preced valsul mirilor. Vals pe care oricum Kaseem îl ratează, la fel şi tata, prea absorbit de discuţie şi de propria persoană. Eu mă aşez la masă lângă mamaie şi o apuc de mână dornică să-i simt căldura şi asprimea. Ea priveşte mirii cu un soi de mulţumire amestecată cu emoţie. Mă uit pe furiş la ea, cu basmaua de sărbătoare care are puţin verde să se asorteze cu costumul. Are pantofi negri cu puţin toc pentru că picioarele ei sunt obişnuite să umble libere,  fără încălţări. Mamaie, mi-a fost dor de tine, îi urlu în gând!

În sfârşit, Kaseem intră în cort şi mă caută cu privirea. Îmi zâmbeşte când mă vede, dar pe măsură ce se apropie îl văd că se încruntă la paharul cu umbreluţă golit din dreptul meu.

– Ai băut?

– Am băut! Ţi-am spus că îmi plac băuturile colorate. Îmi mai aduci unul? îl întreb pe un ton care se vrea pisicos.

– Nu! De ce ai nevoie să bei?

– Nu am nevoie propriu-zis…

Kaseem e invitat la dans de mama şi mă uit amuzată cum o lasă să conducă, ştiind că nu are încotro. Merg cu Rozé să mai luăm o băutură, iar DJ-ul trece pe melodii cunoscute de noi, Dr. Dre şi Tupac, Snap şi Puff Daddy. Uit de Kaseem, până îl văd că iese călcând apăsat din cort. Îmi dau seama că am exagerat, dar mai mult ca sigur alcoolul e cel care mi-a dat curaj.

Alerg după el şi îl prind abia pe uliţă E semi-întuneric şi mi-e teamă să nu mă împiedic de ceva.

– Kaseem, aşteaptă! Ce faci?

– Glumeşti, nu? Eu sunt o glumă pentru tine? Plec asta fac! Dacă plec acum o să ajung mâine dimineaţă la aeroport.

– Poftim… dar de ce?! Ştiu de ce, dar trag de timp…

– Pentru că tu crezi că sunt prost sau orb, de-aia! Ţi-am suportat toate toanele la Paris, pentru că am crezut că eşti sinceră şi chiar îţi e greu. Apoi mă aduci aici ca să ce?! Să mă simt stingher că nu vorbeşte nimeni cu mine, să mă abandonezi cu tatăl tău. Şi bei! Bei să mă sfidezi, crezi că ai nevoie de băutură ca să te simţi bine cu ai tăi sau să nu-ţi fie ruşine cu mine?!

– Uite, Kaseem, îmi pare rău! Mi-a fost dor de casă, de Rozé, poate am uitat de tine pentru câteva clipe.

– În continuare ai impresia că sunt un prost. Am văzut în ce hal erai când m-ai sunat de aici. Că te-ai întors la Paris plină de dubii şi sperai ca eu să ţi le înlătur. Ei bine, asta am încercat!

– Cum ai încercat? Mintea mea, trează de acum, caută argumente. M-ai dus la părinţii tăi de ziua mea, ai vrut să mă simt parte din familie. Parcă eram un pui de pisică salvat de pe stradă. Crezi că eu nu simt că mă privești din perspectiva celui care a fost încurajat mereu să devină tot ce poate să devină? Crezi că nu ştiu că sunt o sălbatică, că nu am avut parte de iubire şi sprijin şi tu vrei să mi le oferi necondiţionat. Că părinţii tăi mi-au organizat cea mai frumoasă zi de naştere şi eu simţeam că mă sufoc de stres…

– Ai idee cât de aiurea sună toate astea? Sunt lucruri bune, Irina! Sunt pentru tine să te întinzi să le primeşti, walk the extra mile, că tot preţuieşti limba engleză atât!

– Kati se mărită şi are parte de nunta la care a visat, şi eu, eu nu pot să fiu imună la asta…

– Vrei să te măriţi, asta era?

În secunda următoare e în genunchi şi mă cere de nevastă.

– Ai înnebunit?! Nu, nu vreau asta!

– De ce?! Ţi se pare atât de groaznic? Se ridică şi se apropie de mine cam intimidant. Eu plec mâine şi vreau să pleci cu mine. Nu o să te rog, dar îţi spun doar atât: Poate amintirile fac totul să pară mai frumos decât e în realitate. Nu e nimic aici pentru tine, nu o să-ţi găseşti locul, dacă asta speri. La Paris ai o carieră, eşti cunoscută şi ai un job la care eşti bună. Aici nu sunt decât amintirile şi familia, în rest, doar mult praf. Fericirea în această ţară e o iluzie. Aşa că alege acum!

– Kaseem nu e corect, am un ton plângăcios şi ştiu că o să mi se prelingă tot rimelul dacă plâng.

– Nu plânge, pentru că m-am săturat să fiu manipulat! Da sau nu?

Cântăresc repede în minte şi îmi dau seama că are dreptate. Îmi aduc aminte ce a spus Rozé, dar e irelevant pentru situaţia asta. Ea nu ştie că nu vorbim de dragoste, vorbim de lucruri practice. Şi practic nu am niciun motiv să rămân.

– Bine, plecăm mâine, dacă promiţi că ne întoarcem şi stăm până la sfârşitul nunţii.

Îi intind mâna, sperând să accepte soluţia de compromis. Acceptă şi el!

Spre dimineaţă, mergem la culcare, ţinându-ne de mână pe uliţa relativ pustie. Mă dor picioarele de la dans, dar sunt resemnată cu totul. Kaseem are dreptate, era o iluzie! Ajunşi în cameră, îl cuprind cu braţele şi încerc să transmit în îmbrăţişare toată recunoştinţa mea. Apoi încep să-i desfac nasturii de la cămaşă încet, de parcă ar fi cea mai importantă sarcină.

– Irina, ce faci? mă întreabă, surprins de iniţiativa mea.

– Mă revanşez!

pexels.com
Advertisements

2 thoughts on “Drumul meu – Partea a II-a

Add yours

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑