Drumul meu – Partea a III-a

„Farmecul unei fiinţe străine pe care o iubim întâia oară e farmecul
primordial la care ar trebui să ne oprim. E cel pur, numai el ne redă o
libertate despre care nu ştiam că e prizoniera unei melancolii adânci, a
cărei euforie ne poate chiar face să ne credem fericiţi…” (MARIN PREDA)


Partea a-III-a
Octombrie 2004

Închid ochii și îi frec cu degetele în încercarea de a alunga oboseala. Am stat prea mult cu ochii în laptop. Nici nu știu cum au trecut ultimele două luni sau nu știu cum să le descriu. Mi-e prea frică să spun că sunt fericită, dacă nu știu cum arată fericirea adevărată. După nunta lui Kati plecasem o săptămână în Provence și niciunul din noi nu mai deschisese subiectul România. Eu îmi dorisem să văd renumitele câmpuri de lavandă și Kaseem era omul care nu aștepta prea multe sugestii pentru a pune în practică. Așa că la 23 de ani am avut parte de prima vacanță adevărată. El inițial ar fi vrut să mergem la bunicii lui în Tunisia, dar apoi s-a răzgândit, probabil
pentru că nu-și dorea să strice echilibrul fragil dintre noi. A închiriat o cameră într-o casuță cu arhitectură specifică zonei, cu piatra roasă de vânt și soare. Au fost șapte zile de leneveală și dragoste. Mă trezeam uneori în mijlocul nopții și mergeam la geam să simt aroma subtilă de lavandă care umplea aerul fierbinte de august. În câteva minute Kaseem era lângă mine, de parcă avea un senzor pentru momentul în care plecam din pat. Stăteam îmbrățișați în întuneric, în liniște. Și era bine! Chiar și pentru mine care nu
suportam liniștea îndelungată. Era ca și cum respiram pentru prima oară, de parcă încordarea din interior se topise. Era calm în interior și nici viitorul nu mai părea așa înspăimântător. Mă întrebam uneori cum ar fi fost să te simți așa bine tot timpul… dar de cele mai multe ori preferam să trăiesc în prezent.
Rozé se supărase pe mine și vorbeam foarte rar. A doua zi după nuntă am rugat-o să meargă cu noi către București, dar mi-a spus că preferă să meargă cu trenul. Mi-a reproșat că sunt o lașă, că eu nu eram așa ușor de manipulat, că am fugit și cu ani în urmă, că se fac 6 ani de când am părăsit-o prima oară și că, n-am decât să rămân în Franța toată viața pentru că ei nu-i pasă. Ce e mai trist e că, era 23 august și nici nu a vrut să primească nimic de la mine. Avea dreptate, o părăsisem de mult, ce rost avea să pretind altceva.

Kaseem se uita la noi și cred că înțelegea ce se întâmplă, dar a preferat să nu intervină. Rozé m-a lăsat cu cadoul în mână în fața gării din Cluj, iar eu eram atât de amorțită afectiv încât nu mă puteam mișca. Kaseem a coborât din mașină și a avut grijă să mă așeze pe locul din dreapa, spunându-mi că: O să fie bine, o să vezi! E supărată acum, dar o să revină la sentimente mai bune! Într-adevăr am reușit să ne împăcăm online, dar conversațiile pe chat își pierduseră farmecul, erau mecanice și nefirești. M-am gândit că e cursul firesc al vieții, la un moment dat alegi și mergi mai departe. Mai departe pentru mine însemna cafeaua servită la cafeneaua din colț și desert cu brânzeturi, smochine și struguri. Nu eram diferită, doar mă adaptasem la viața nouă.
Îmi sună mobilul și mă trezește din visare. E Nicu, oare ce l-a apucat?! Îi răspund ceremonios, ca atunci când eram copil:

– Săru’-mâna, unchiule!

– Lasă, fa, astea! Tre’ să vii acasă, a murit mă-ta mare!
Ceee?! Capul începe să-mi zvâcnească instant în încercarea de asimilare a acestei grozăvii. Trebuie să mă adun cumva.

– Pe mama ai sunat-o?

– Am sunat-o, n-o mai suna și tu! A plecat la aeroport deja. Vezi cum faci să ajungi mâine.

– Ajung, nu-ți face griji! Pa!

– Pa!

Asta e tot?! Asta e tot?! Doamne, cum s-a întâmplat asta?! Telefonul începe să sune iar și pe ecran văd numărul Rozéi. Nu pot să-i răspund, mă uit tâmp la telefon până se oprește. În mai puțin de un minut vine un sms de la ea, un mesaj care nu o caracterizează despre ce crede că simt eu în clipele astea. Mă ridic precaut, de parcă aș risca să dezechilibrez ceva, de parcă aș putea pretinde că lumea mea nu a fost zduncinată. Mă duc în dormitor, scot geamantanul, haine, număr foarte calm schimburi pentru trei zile de priveghi, caut haine negre și o geacă de toamnă cât mai închisă la culoare. Oare trebuie să plec îmbrăcată în negru? Nu am fost la nicio înmormântare
ca adult, mergeam doar când mă punea mamaie să merg să primesc batistă de pomană. Le așez pe toate într-un morman, apoi sun la agenție să-mi facă bilet pentru mâine dimineață. Când merg să-mi strâng minimul de cosmetice din baie, deja simt că nu mai rezist: izbucnesc în lacrimi deznădăjduite! Mă culcușesc lângă perete și plâng necontrolat. Plâng amintindu-mi că ea m-a rugat să o jelim și nu știu dacă am putere să fac asta mâine. “Irino, ține minte ce trebuie să faci când mor…că mă-ta nu știe nimic.” Săraca mama, ce-o fi în sufletul ei?!
Oare a murit singură, oare a murit în somn așa cum spera că mor oamenii bolnavi de inimă? Îmi aduc aminte de noaptea în care se simțea rău și mi-a zis că dacă văd că nu mai răspunde, să merg la Păpușa. Ca să ajung la Păpușa trebuia să trec pe lângă cimitir și eram doar un copil. Am profitat de neatenția ei și mi-am tuns un breton, dar știu că visul din noaptea aia l-am ținut minte toată viața. Moartea venise după mamaie, era o moarte zugrăvită de imaginația unui copil crescut cu povești ortodoxe. O moarte cu glugă care ascundea o față zbârcită, înarmată cu o coasă. Eu am fugit la ușa de la colidor și am închis-o, apoi urmăream cum moartea se îndrepta spre
ușa de la bucătărie, așa că am fugit și am închis-o și p-aia. Stăteam în dreptul geamului și sfidam moartea căreia îi închisesem ușa în nas. De atunci am amintirea primei poze de pașaport cu bretonul ciuntit. Atunci o apărasem, dar acum?! Acum nu am putut pentru că alesesem să fug cu ani în urmă… Irina, nu știai că e cursul firesc al vieții?! Cum naiba cursul firesc e un capăt de linie, ce e porcăria asta, Doamne?
Kaseem apare și se uită la mine cu teamă.

– Ce s-a întâmplat?

– A murit mamaie, îi zic printre sughițuri.
Nici nu știu cum decurge restul serii, doar că m-am trezit la aeroport condusă de Kaseem. Aș fi vrut să vină cu mine, să-l simt aproape, să nu trec prin asta singură. Dar cumva cred că am amorțit totul în interior, am reușit să și dorm câteva ore. Parcă mi-aș dori ca suferința exterioară să reflecte ce e în sufletul omului, deși ar părea uneori cam brutal. Suntem obișnuiți cu o realitate filtrată ca și cum duritatea suferinței scade cu câteva grade precum intensitatea razelor solare când ai ochelari.

– Să mă suni, te rog. Îmi pare rău că nu pot să merg cu tine, știu că nimeni nu alege astfel de momente.

– Te sun cum aterizez, apoi pe seară poate. Tu nu știi cum e acolo, poate e mai bine că nu vii.
Nici nu știu de ce îi spun lucrurile astea, e ca și cum l-aș proteja. Mă îmbrățișează și cu tot elanul meu recunosc că nu-mi vine să plec singură, încerc să rămân cât mai mult la pieptul lui.
În avion am timp suficient să mă gândesc la toți și toate. La Rozé, pe care nu am sunat-o, i-am trimis doar un răspuns sec la SMS. Și ce i-aș putea spune?! Doar că nimic nu mai e la fel, acum că mamaie a murit. Am noroc că nu stă nimeni lângă mine și nu atrag atenția cu suspinele mele. Eu a trebuit să fiu mereu mai mare, să mă maturizez mai repede, să înfrunt viața așa cum a venit. Rozé era cu un an mai mare, dar eu tot o protejam. Poate ea își permitea să se alinte după plecarea mea, poate nu vedea dincolo de strălucire. Nu vedea cum e să nu ai cu ce să rezonezi într-o țară străină. Nu știa că mămăliga nu mergea cu Camembert oricât de mult mi-aș fi dorit. Da,
era frumos Parisul, oamenii erau dezinvolți odată ce deveneai de-a lor. Dar ca să devii de-a lor, aveai nevoie de o resetare totală a sistemului tău de valori. Eu asta făcusem în primul an: uitasem cine sunt și ce mă definește.
Uitasem sau alesesem să izolez informații înscrise în codul meu genetic de femeile pe care le urmam firește ca descendență. Uitasem cum e să te bată soarele fără loțiune de protecție, uitasem gustul unui porumb fiert la tuci și mă amăgeam că nici nu le simțeam lipsa. Dar nu aș fi rezistat atâția ani fără să le fi negat! Cui să-i spun asta?!
Cui să-i spun că atunci când au adus mâncarea în avion eu mă gândeam la boboroadele împărțite vecinilor. Boboroadele făcute în cuptor de lut din aluat de pâine și înmuiate generos în vin cu zahăr. Erau primul semn că urma o pomană sau că cineva murise, dar pentru copii erau un fel de desert. Și eu ratasem boboroadele împărțite pentru mamaie, așa cum ratasem ultimele clipe din viața ei. Așa cum eu eram un adult ratat sufletește, nu eram întreagă pentru că o bucată din viață o să-mi lipsească întotdeauna. Semnalul pentru centuri se aprinde!
Tata mă întâmpină la Sosiri pe Otopeni:

– Bine ai venit, neică! Kaseem nu e cu tine?

– Nu e tată, a avut treabă.

– Poate e mai bine, continuă el, lucru care mă întărâtă oarecum. Tata nu are nicio vină, știu că asta e abordarea lui în situații tragice.

– De ce, tată?! Nu era bine să vadă circul de o înmormântare?

– Hai să nu ne certăm, Irina!

– Da, ai dreptate…

– Oricum o îngroapă azi, pentru că mâine e Sf. Dumitru și maică- ta s-a gândit că e mai bine așa.
Mă urc în mașină cam panicată, știind că mergem direct la țară. E bine că nu am timp să mă gândesc, privesc doar tâmp, din mers, la peisajul cunoscut. Afară e gri, în suflet e doliu. Mă mir că nu plouă, atunci chiar aș simți că natura conspiră la trecerea în neființă a unui om care a venerat-o. Dacă la relații interumane mamaie era de multe ori depășită de situație, în mijlocul grădinii sau alături de animalele din gospodărie se simțea cel mai bine. Se prea poate ca și mie să-mi fi lipsit grădina și cerul, dar eu nu făcusem parte din peisaj. Așa că de ce nu urlă cerul?! În minte îmi răsună vorbele ei: Nu o să plouă că norii sunt prea sus…
Ajunși la bufet intrăm pe uliță și eu am ochii uscați. Poarta bisericii e deschisă pentru ultimul drum al roabei lui Dumnezeu, Ioana… ce rahat de fraze stereotipe. Uneori îmi vine să uit limba română! Gata, am ajuns!
Ies hotărâtă din mașină, pentru că știu că nu am dreptul să mă eschivez. Asta e! Aud deja babele zicând că a venit Irina. Le văd aliniate pe alee, unele calcă în straturile de flori. Mama vine spre mine și simt brusc o revoltă față de aceste femei: e mama Bălana care are diabet de ani de zile, țața Florica ne promite de ani buni că moare, Niculina care pare că s-a menajat toată viața… sunt toate aici! Dar ea nu mai e! Dau săru’-mâna și intru în casă cu Kati și mama, sprijinindu-ne una de alta. Și iat-o! Pe masa de doișpe persoane, care de la pomana pentru tataie e pătată de urmele a tot atâtea farfurii fiebinți. Între degetale închinate pe piept are două fire de toporași. Mama jelește, așa cum și-a dorit mamaie să fie jelită, eu nu pot decât să plâng liniștit. Mă desprind de ele și mă duc mai aproape de masă, vreau să-i ating degetele, să mă asigur că nu mai sunt calde ca astă-vară. Și nu mai sunt, sunt reci ca gheața. Mă uit la firele de toporași, au fost și ei induși în eroare de vremea frumoasă. Mi-amintesc ce mândră era de tufa ei de micșunele de sub brad.
Oare o fi fost mândră și de mine?! Parcă nu mai aud nimic în jurul meu, deși mama pare să jelească cu aceeași intensitate… mă uit la ochiul de geam de la spatele casei și mi-aduc aminte că trebuia să mă cațăr pe pervazul lui ca să-l șterg bine. Mă uit la decorațiunea adusă de Nicu din Italia, ceva cu o gondolă… decid să ies din casă.
Mămăițele se uită cu milă la mine cum îmi șterg lacrimile cu mâneca de la geacă. Mă duc spre bucătărie, mirându-mă cumva de toți acești musafiri nepoftiți din curtea ei. Intru în antreu și mă uit pe geamul acoperit de macrame. Mamaie, unde ești?! urlu, dar nu iese niciun sunet… Rozé, pe care nici nu o observasem până acum, se strecoară și mă ia în brațe. Știu că ea înțelege, așa că plâng liniștit.
Mă fac utilă punând doliu în piept femeilor din curte împreună cu Rozé. Se pare că toată lumea știe ce are de făcut, mâncarea e aproape gata, mesele sunt întinse sub boltă, țuica e pregătită în sticle de plastic. E uimitor cum se organizează oamenii în astfel de situații. Deodată se animă toată lumea: a venit părintele și vom pleca spre biserică. O trag pe Rozé după mine în bucătărie:

– Nu-mi da drumul de la mână, te rog! Nu vreau să văd cum o scoate din curtea ei pentru totdeauna!
Aștept sprijinându-mă de un dulap strivind degetele Rozéi în ale mele. După ce simt că trece urletul colectiv, îmi fac curaj să ies și pornim să o petrecem pe ultimul drum. Mă uit spre cer și într-adevăr norii sunt prea sus. La prima intersecție, la Fîsu, ne oprim și popa cântă ceva, Nicu rămâne în urmă să arunce cu mărunțiș. Mi-aduc aminte când Fîsu i-a prășit ultima oară porumbul și i-am cerut apă. Depășim curtea lui Ivan la care petreceam după-amiazele când nu avea cu cine să mă lase. Trecem pe lângă poarta Cristinicăi și ciudat cum mintea mea reface scena cu babele care se ștergeau la nas cu batiste bărbătești. Sunt sigură că mama are batiste pregătite pentru biserică. Ajungem prea repede la intersecția unde stă mamaia lui Ciprian, apoi ieșim pe șoseaua principală. Mai e doar puțin până la Computer. Ne oprim și acolo pentru ritualul cu mărunțișul, dar eu nu mă pot abține să nu arunc un ochi către mașinile parcate. Singurul lucru care îmi trece prin cap este că s-au ajuns țăranii!
Ies câțiva din magazin și stau spăsiți să rostească popa cântarea. Parcă mergem prea repede, mai avem puțin și am ocolit tot satul, ne apropiem de bufet. Și de la bufet la cimitir sunt doar câțiva pași. Eu nu intru în biserică pentru că știu că nu aș face față. Mi-e rușine să recunosc, dar acum simt că aș face o scenă la mormânt. Nu pot să mă imaginez spectator la momentul în care o coboară în mormânt, cu veșnica pomenire cântată pe nas de preot și dascăl. Dumnezeu să o ierte?! Mai bine să o odihnească, că a muncit toată viața!
Da, e mai bine să plec spre casă. Merg în tăcere cu Rozé pe drumul bătut de zeci de ori, drum la capătul căruia nu ne mai întâmpină nimeni. Mă uit către curtea ei și parcă îi văd silueta ca în dimineața de primăvară când îi făcusem o poză. Era o poză a drumului meu din dreptul casei părăsite. Era drumul meu mărginit de corcoduși abia înverziți, ca o explozie de verde închis, tare. Abia după ce am developat filmul am văzut că era și silueta ei în poză. Abia acum puteam să afirm că nimic de aici nu mai e pentru mine!
Mă duc spre spatele casei și mă uit spre tuciurile cu mâncare de post, mă uit la aburul care se ridică și instinctiv către cerul care s-a înseninat. Mamaie, simți? Toate astea sunt pentru tine! Mâncare din belșug pentru toți cei care te-au cunoscut și fiecare își aduce aminte cum nu a plecat niciodată neomenit din curtea asta… auzi mamaie?


Toată lumea a plecat, am strâns și am returnat vecinilor scaunele și băncile împrumutate, am spălat vasele. Acum stăm pe scaunele vechi cu spătar, pierdute, ca acum douăzeci şi ceva de ani, când a murit tataie. Sau cel puţin aşa mi-am imaginat eu că era şi atunci. Atunci eram două femei şi două copile. Acum am rămas trei femei. Fără repere, fără mamă, fără mamaie. Privesc la ciotul rămas după nucul care ne-a umbrit toate mesele. Oare de ce l-a tăiat? E acelaşi nuc care juca umbre pe covorul vechi din camera ei când eram copii.
La poartă opreşte o maşină. Probabil vreo rudă rătăcită, a venit să prezinte condoleanţe. Mă ridic eu. Când mă apropii, văd că e una din mașinile din centru. Coboară geamul şi văd profilul familiar și șapca:

– E el!Mergi la o plimbare?
Aşa, simplu, de parcă ne-am văzut ieri. Mă priveşte de sub cozoroc cu ochii ăia de care am fugit, dar măcar mă priveşte în ochi.

– Mama, vezi că plec puţin! Am telefonul la mine!

– Da’ cine e?

– Ăăh… nu contează!
Mă urc în maşină şi mă prăbuşesc în scaun, cu faţa spre geam. Abia acum am timp să conştientizez totul. Îmi dau seama că am pierdut orice urmă de cochetărie, că probabil miros a fum de la mâncarea pregătită pentru pomană. Mă uit în oglindă şi îmi văd faţa înroşită de frig, ochii plânşi şi părul puţin răvăşit. Vreau doar să stau acolo în scaun. Telefonul vibrează. E Kaseem, pentru a nu ştiu câta oară azi. Pe ecran îmi apare poza lui, parcă simt un reproş în privire, dar aleg să ignor şi acest apel.

– El e cel care contează acum?

– Poftim?!

– Păi te-a întrebat maică-ta cine e la poartă şi ai zis că nu
contează!

-Chiar vrei să vorbim despre asta?! Ea nici nu ştie de tine, plus că a trecut atâta timp. Crezi că i-am făcut confidenţe despre cum mi-am pierdut virginitatea? Tocmai ei, care nu ştia cum să mă ia mai repede de aici. Singura care ştia de tine, e mamaie. De fapt, era! Mă întorc spre geam şi îmi văd imaginea reflectată, cu lacrimi care curg nestingherite. Plânsul e atât de firesc, nu mă obosesc să continui discuţia.
Nici nu mi-am dat seama că am ajuns pe un drum de ţară. El opreşte maşina. E un apus superb de toamnă. Încet, încet, îmi revin amintirile acestui loc. Deschid uşa, cobor şi aud un clipocit familiar, văd silueta pădurii. Rămân aşa, umerii mi se zguduie de plâns, la fel ca atunci. Toate sentimentele legate de locul ăsta, de sat, de mamaie, de el, revin şi mă fac să plâng şi mai tare. El se apropie de mine şi mă cuprinde într-o îmbrăţişare familiară, ca şi cum ar revendica ceva pierdut cu mult timp în urmă. În sfârşit sunt acasă!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Create a website or blog at WordPress.com

Up ↑