Mă sună ieri prietena mea Gina, cea care are grijă să nu apar ciufulită la evenimente, să mă întrebe mai în glumă, mai în serios, cine m-a convins să urc pe munte. Îmi scrisese și pe măsură ce vedea stories, cum transmiteam eu până m-a lăsat vlaga. Da, confirm oficial, chiar dacă nu mai e de interes – M-am urcat pe munte în dulcele stil clasic: cu adidașii cărora le zic iarna ghete și pe care probabil nu o să-i port mai mult de un sezon, cu pantalonii mei de camuflaj care nu mă dezavantajează total când ar trebui să mă cocoț în poziții deloc flatante și să car chestii care m-ar încetini, precum apa. Îmi asum că unele s-au datorat faptului că eu trebuie să arăt bine după propriile standarde (nu să mă simt bine!) și pentru altele nu s-a comunicat complet de la început.

Mi-aduc aminte cât de complicat este să organizezi un press trip – că asta a fost, care să impresioneze jurnaliști greu de impresionat. Eu de fel sunt impresionabilă, dar se știe că m-am apucat de blogging prea târziu, într-o vreme în care se cam epuizase energia de impresionat oameni care scriu. Prea puțin contează aceste aspecte, un press trip e dificil de gestionat pentru a întruni toate așteptările, gusturile și stilul de viață. Ca idee, nu o să mai vreau să particip nici la drumeții pentru copii. Mereu mi se întâmplă tot felul de conștientizări în septembrie, d-aia îmi vine să zic ca melodia de la Green Day și hai să terminăm odată cu luna asta. Nu știu ce înseamnă să te urci pe munte de plăcere, nu știu nici să cobor, nu știu să sar, nu-mi place să mă murdăresc și să transpir. Dar nici nu vreau să fac notă discordantă și mă forțez cât pot afară din proverbiala zonă. Mi-aduc aminte că la o tabără chiar am vrut să dansez ceva dansuri scoțiene care m-au lăsat fără suflu. În permanență este o luptă în mine între cea care vrea și nu poate și ailaltă care nu acceptă că mai multă stamina nu este. Practic am trecut prin toată copilăria, adolescența și tinerețea, prin cărat legături cu trifoi pe cap, săpat și alte munci până la sarcina pe care m-am încăpățânat să o duc la termen. E adevărat că se dovedea mereu prea mult pentru cei 156 de centimetri și niciodată nu mă băteam pe spate pentru reușită. Ceea ce zice lumea că ar trebui să fie mândrie la final de drum, e în cele din urmă bucurie că ai scăpat cu bine. Bine, trăiești ca să te vaiți pe blog, ceea ce de exemplu nici nu știai ce înseamnă la 16 ani. Poate nici nu m-aș plânge, dar mereu mă surprinde neplăcut lipsa de empatie și simt să insist: Da, mă, nimic nu m-a omorât, DAR…

Și cu asta ajung la postarea unei tipe pe care o citesc eu din când în când, Nadia se numește și aici e blogul ei. Pare că am vizitat aceleași locuri anul ăsta, doar că ea le-a povestit mult mai pitoresc și din perspectiv cuiva care trăiește în altă țară de mulți ani deja. E frumos la noi aicișa, e frumos rău, iar la Cabana Bâlea este mult mai frumos decât în multe hoteluri în care mi-a fost dat să stau. Mâncarea este super bună, cu produse locale și porții… o să le zic mai mult decât generoase pentru orice gust și așteptări. Priveliștea este de-a dreptul impresionantă, turiștii străini pot să confirme că doar am urcat cot la cot. Dar… nu pot abține să nu arunc câte-o vorbuliță, traiul în frumoasa țărișoară mi-a ascuțit cinismul și limba care se întrevede printre dinți cam în toate selfie-urile. Nu pot să nu mă închid, să dau shut down la sensibilitate când faci 6 forking ore de la Unirii la Bâlea, când treci pe lângă un accident oribil pe autostradă și apoi microbuzul încetinește ca să admiri ursuleții sau să nu-i rănești – la întors cineva a numărat 12. Las o poză împrumutată de pe blogul Nadiei și pe care ea intitulat-o Sfaturi utile în Drumul Taberei – o să las link în comment pentru cine citește pe fb.

Refuz să cred că e vina mea că imediat ce ieși din casă devine complicat să te ții de promisiunea de a vedea frumos. Noi aici trăim, nu ne putem ascunde de tot ce ne înconjoară, rămâne o alegere să nu o luăm razna sau să nu ne agățăm decât de negativ. Dar ele există și de cele mai multe ori nu reușim să ocolim aspectele în care ne e frică să nu călcăm. Am ajuns acasă ruptă de oboseală, dar măcar nu mi-era foame. 🙂 Mi-am luat somniferul de serviciu – paracetamol și am dormit. A doua zi a fost mai rău, iar a treia și mai rău. Așa că am ieșit cu mama la o înghețată și am mers pe jos mult, foarte mult. Practic, azi nu mă mai doare nimic. Nu mă deranjează să fac mișcare, îmi place să merg pe jos în condiții omenești de deplasare, dar am o ură infinită pentru mersul în slalom pe trotuarele din București în gazele de eșapament ale oricărei ore care e de vârf. Sunt îndărătnică și mi s-a mai zis că am personalitatea unei capre de munte, iată de ce m-am și pozat cu o realizare modestă a scurtei mele cariere de om al muntelui. Pun și două poze cu urcușul pe la stânga cabanei și coborâșul care nu s-a terminat din păcate când am ajuns la șosea. Întâmplător sau nu, mama mi-a trimis un citat din înțelepciunea internetului și a vieții: Fiecare dintre noi, oricât de puternic ar fi, are nevoie din când în când să fie ținut de mână. Adevărat! Cu mine s-a pricopsit unul din organizatorii vizitei la Bâlea (cei care au instalat pompe de căldură la cabană), m-a ținut de mână și m-a sprijinit moral să cobor de acolo de unde ne urcasem. I-am mulțumit deja, dar nu strică să adaug că și Gollum se mișca cu mai multă grație decât mine. Am revăzut deloc întâmplător Stăpânul Inelelor și după vizita pe munte, pot să declar chiar cu mândrie că avea dreptate Galadriel: I have passed the test! Nu știu de ce am simțit să-mi dau acest test totuși… 😉