Lightning

Pick up the whole story from here. And yeah, it’s a long story.

Iunia had a very pleasant evening with the girls and wakes up somehow in a better mood. She checks Ben’s profile, but there is no recent activity and that feels reassuring. She had to check in spite of all the promises made the night before. She never enjoyed the prosecco, but didn’t have the heart to tell the girls. Occasionally she’d have a cocktail or a shot, but just enough to get her tipsy. She is startled by a chat window – and now acknowledges something: a bad habit of Romanians is to presume you are friends with everyone. It’s John, a man she met at a photo shoot for the Company’s calendar. She remembers that making a calendar seemed the dumbest idea at the time. The management reckoned it will be good for business to pass them as Christmas gift for the clients. She has rather fresh memories with this photographer that insisted on getting her contacts for a private session. Seemed inappropriate then as it seems now to write to her. They have chatted before and always appeared too intrusive, even though she cannot exactly say what was wrong. He seemed quite shameless in the obvious manner he hit on her. He even insisted on calling himself John, although he was clearly Romanian.

John: Hello

Iunia: Hi

John: wanna get some coffee later?🙂

Iunia: I am not sure about my schedule today…

John: Really? Are you playing that card with me?

Iunia: And which card is that?😛

John: I am playing this game longer than you, trust me… you can say that you simply don’t want to go out with me… it’s fine!

Iunia: Alright, I don’t!

John: Why? if I may ask…

Iunia: you are too straight forward, you make me blush…

John: so? why is that bad? I’d like to tame you a little, teach you some things…

Iunia: OMFG! teach me? like what?

John: see, already scared and I’m miles away from you😉

Iunia: who said I am scared?!

John: show me that you aren’t, let’s have coffee. Please!

Iunia: Given the fact that you asked me nicely, I will.

John: So? Your call: time and place?

Iunia: Gloria Jean’s in Băneasa mall at 17,00?

John: 17 hundred, it is! Yes ma’am! Can I have your phone no?

Iunia: not yet, I am that kind of girl!

John: I thought you were a woman, I am not dating girls…🙂

Iunia: Please! Don’t waste your bullshit lines on me!

John: Clearly the bullshit lines work only once on you… See you, sweetie!

Iunia: Yeah, I guess so…

What the fuck am I thinking?! Iunia is a little puzzled by her  ease. Maybe not ease, she wouldn’t want to go in that direction. Oh, well!

The hours seem to crawl today, not that Iunia is very excited about the supposed date. She gets to the mall early and has time to check a few shops. When checking her phone she sees a message from John. She opens it and stops: it’s a photo of her from that day, a photo of a different Iunia, one that catches her frowning and with thumb caught gently between her teeth. She hears the camera sound and looks around for him.

– Please, don’t!

– Why? You weren’t posing and you eyes were light up. Now you look scared.

– Please stop with the analysis! What’s with you men?

– I am not every man, trust me!

– Again a stereotype! Let’s have the coffee and get this over with!

– It’s the mercy date or something?

John came closer to her, holding the camera in his hand and tries to show her the picture he took. They are side by side and Iunia already feels uncomfortable. She looks at the camera and discovers he stated the obvious. He whispers in her ear:”You are beautiful, honey!” and the next moment he bites her ear lobe.

– What the fuck?

– Oh, don’t play sissy with me! This is what you came for! and without a shred of hesitation he presses his lips against hers. Iunia abandons and hates to admit (again) that John is right.

„Baby, this is what you came for
Lightning strikes every time she moves
And everybody’s watching her
But she’s looking at you, oh, oh… ”

 

 

 

 

 

Cea mai cool relație

Mă refer desigur la o relație din punctul de vedere al unei femei și evident despre relația noastră cu mâncarea. Eu m-am gândit să-i dedic o carte, dar recunosc că am cam lălăit-o, pentru că altfel puneam aici un extras. Relația cu mâncarea în general face să-mi fie greu să mă hotărăsc dacă e mai bine să scriu despre mâncare sau să o prepar (și să o consum normal!).

Te-ai certat cu iubitul? Te enervează șeful? Plain PMS? S-a rupt o unghie? Sigur că plânsul ajută, dar trebuie neapărat să încerci o prăjitură cu caimac, trasă generos în cel mai bun sirop cu infuzie de flori de portocal. Poate aromele orientale nu rezolvă așa repede sau nu sunt la îndemâna oricui, atunci mergem pe un duo pur românesc: prăjitură hamburg cu struguri slab alcoolizați și o amandină (amandină mini dacă nu v-ați despărțit de iubit). Eu nu sunt adepta înghețatei consumată în miez de noapte, parcă nu te mângâie pe suflet ca o cutie de mascarpone cu biscuiți digestivi cu ciocolată. Cele mai bune momente pe care le-am petrecut cu mine au implicat un film romantic (văzut pentru a nșpea oară – nu aveam nevoie de extra dramatism) și să-mi umflu  fața cu floricele. Însoțite desigur de un pahar, două de Pepsi cu gheață și felii de lămâie. Pentru că relația mea cu mine implică totdeauna mâncare, un playlist și niciun spectator.Sunt și momente în care mă simt inspirată și aleg să gătesc cu stil: curry de porc cu năut și orez basmati cu chimen. Îmi place să folosesc mojarul să zdrobesc eu amestecul de mirodenii și să închei masa cu un ceai negru cu cardamom și o prăjitură cu denumire ciudată: Kunefe.

Și ca în orice relație e greu de definit cum te raportezi la celălalt. Uneori îl urăști cu patimă, alteori nu poți trăi fără el, dar faptul că nu îți răspunde îl face deseori cel mai bun companion. Mâncarea este singura constantă din viața unei femei și deși sună patetic poate, e întotdeauna aproape. Deși am renunțat la ideea de a găti la nivel profesionist (adică asta e varianta romantică pentru faptul că am fost o lașă), se pare că viața ne duce în locuri mult mai interesante, mai exact un job în marketing la Calif. Acum nu mai trebuie să-mi caut scuze să vorbesc despre mâncare, să încerc rețete sau pur și simplu să fac cercetări despre ce face concurența. Evident nu sunt toate job related, dar cui îi pasă?! Așa că o să mă folosesc de toate pretextele să merg la Food Bloggers – ediția de iarnă, locul unde se cionesc orgolii și se dezbat probleme esențiale ale meniului de Crăciun: cozonac raw-vegan sau cozonac ca la mama cuiva din Bucovina acasă. Ne vedem pe 13 decembrie!

pexels-photo-119637

sursa: pexels.com

 

 

 

 

Say You Love Me

Iunia keeps checking her phone, hoping to eventually find a message from him. She feels like complaining and acting like a spoiled child, but none of her friends is willing to tolerate her. Maybe is the fact that no one has ever seen her in love and it’s kind of strange. Even Iunia is stressed by her constant need for affection, she always enjoyed her solitude. She kind of wished to force herself into being her old self again. One that enjoyed the company of her girlfriends since tonight they arranged for a pyjamas party at Pinky’s place. Pinky ordered a nice, totally not light meal for all of them and most likely it will involve a lot of prosecco.

Iunia has to pick up some dessert and lets her imagination run wild while she hums her favorite song from Jessie Ware:

„Say you love me to my face
I need it more than your embrace…

‘Cause I don’t wanna fall in love
If you don’t wanna try…”

Why the fuck does it have to be so complicated?! It’s like having a wild beast in your arms and struggling hard to tame it. „I never saw a wild thing feel sorry for itself.” Fucking poems keep coming to her mind along with all the songs that remind her of him. But that’s it! Starting with this very moment she will fall out of love as quickly as she fell in. The Uber driver stares at her in the mirror, she probably said something out loud. When she arrives at Pinky’s her mind is set. Not seeing him will probably work and by the time he gets back she will play a lot cooler.

– Hey, girls! I brought the sugar to my honeys!

– Iunia, Iunia! Have a prosecco, sweetie! And tonight we don’t talk about men, I warn you! this is B. playing as host.

– Ok, ok! Where is our maiden of every ceremony? Fairy, come out wherever you are!

– I am here, don’t worry! And I correct B.: We do talk about men, good men, fuckers!

– We talk about the places they went missing or what?

– Pinky, sweetie, I sense a bit of bitterness there? Iunia is making fun of her friend.

– I honestly don’t know how can you sense anything through all the garlic I ate!

– Can we actually extract the vegetarian part from our steak and give it to Galadriel? Iunia mocks the kindest soul of them all.

– Nooo, no need for that! We have fries with… you guessed right, garlic!

Crazy laughter follows this innocent remark. It’s the laughter of women celebrating their femininity and freedom. Later that night, while TLC sings in a soft voice something from the 4 Non Blondes, they become serious and reflect on their lives. When the song ends, Iunia is the first to speak:

– Girls, I know I have been a pain in the ass, lately. I am sorry!

– Baby, don’t think that! We were all there and hope to be in love many times from now on! says Galadriel. Love makes us pretty!

– Actually we don’t! I hate men and I hate men that stick around longer than needed! Kitty yawns bored.

– I really wanted him to love me, but who the fuck does that?! He said it and left!

– Awww, come here Baby! You need a collective hug to forget the ass-hole! Fairy shows her soft spot for a brief moment, just enough to lift her friend’s spirits.

 

 

Despre oameni puternici

La inițiativa lui Manafu, scriu și o poveste despre blogging și cum mi-a schimbat viața. Nu vreau să fie o poveste lacrimogenă, nici să sune cumva morbid, dar adevărul este că mie blogging-ul mi-a salvat viața. Nu în sensul că nu aș trăi acum, ci că existența mea ar fi mai săracă. Așa cum unii s-au născut a doua oară când au primit un aparat foto, eu am învățat să-mi formez rutina de a scrie pe blog la treizeci și ceva de ani. Nu voiam să-i dau dreptate lui Negrea, dar de obicei pasiunile sunt obiceiuri cultivate și e ușor să-ți dai seama ce o să rămână și ce nu. Sunt pasiuni care sunt ca un moft și consider că pentru mine așa a fost cu gătitul.

Când m-am apucat să scriu – acum vreo doi ani jumate – piața era deja saturată de wanna bes ca mine. Nu zic că nu știam să scriu, dar cu siguranță era doar un blog activ în 10,000 de alte blogguri. Din păcate asta nu e povestea cu virale, e povestea aia în care începi de jos și câștigi destul de greu un public fidel. Nu e povestea inspirațională despre oameni puternici, e despre oameni obișnuiți ce reușesc încet, dar sigur. Nu o să înfloresc nimic, pentru că suntem oameni mari și pentru că viața e rareori ca-n filme. E suficient să spun că astă-vară am lansat prima mea carte și în ciuda „succesului” eu tot nu o să mă opresc din scris. Dar până la urmă care e măsura succesului personal?! Nu de-aia se cheamă personal, ca să îi dai tu măsura?🙂

Serios vorbind, eu nu cred că sunt puternică, așa cum nu cred că ești singur niciodată. Nu poți să construiești fără sprijin, nu poți să te lauzi că te-ai ridicat singur indiferent dacă era prima sau a zecea căzătură. Uneori trebuie să crezi în tine, alteori credința altora o să suplinească momentele tale de slăbiciune. Acum de exemplu am chef să scriu un foileton în engleză. Poate nu e pe gustul tuturor, iar statisticile blogului nu o să te mângâie niciodată pe… orgoliu. Blogul face chestii mult mai cool: îți permite să spui ce îți trece prin cap exact atunci când îți trece prin cap, fără să te judece. Și pentru o femeie e important să aibă la îndemână un astfel de instrument. Pentru toate celelalte momente sigur găsește aproape umărul unei prietene!

15284157_1343657458986213_2674226757715321972_n

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

 

15 ani de Zile Biz

Pentru cine nu știe sau pentru cine nu a auzit niciodată: Zilele Biz este o conferință maraton de cinci zile, pe cinci domenii de business – Antreprenoriat, Inovație, Management, CSR și Media & Marketing. Audiența este specializată pe fiecare zi, reunind manageri, antreprenori, specialiști în comunicare, consultanți, investitori, reprezentanți ai oficialităților și ONG-urilor și reprezentanți ai presei. Cu fiecare ediție, Zilele Biz se diferențiază de celelalte evenimente din piață prin invitați și conținut de calitate.

Este evident încă de la această primă descriere că este posibil (și mai ales foarte probabil) ca puțini oameni să rezoneze cu acest eveniment. În sensul că se poate să se piardă în noianul de evenimente de business care încheie anul. La fel cum de câțiva ani s-au trezit tot felul de specialiști să țină cursuri de Social Media crezând că au reinventat roata. Primul meu contact cu Biz a fost (sper că se știe!) tabăra de Social Media, despre care o să spun două vorbe puțin mai încolo. De atunci am strâns nenumărate evenimente Biz în portofoliu, am cunoscut oameni interesanți, am început chiar să mă cred parte din comunitatea strânsă în jur Martei – redactor șef al publicației Biz și gazdă a acestor conferințe inedite. De mai bine de 2 ani am învățat să diferențiez good publicity de bad publicity, ce rol are PR în Social Media și cum să spui adevărul fără să (te) iei bătaie pentru o idee susținută. Din păcate la ediția de anul ăsta a Zilele Biz nu am reușit să particip decât în prima și ultima zi. Cred însă că a fost suficient, mai ales că ediția de anul ăsta a coincis cu prima mea săptămână la un nou loc de muncă și mai mult, s-a numit I shouldn’t be alive! Spun asta pentru că de curând am citit la Mary Oliver următoarea poezie: “Listen – are you breathing just a little, and calling it a life?” și cumva m-am indentificat cu asta ca fiind ceea ce am experimentat ultimii ani. Am trăit tot timpul cu frica să nu cumva să primesc prea mult bun și am preferat să fiu eu mediocră ca să nu stric un echilibru aparent. Am ascultat ieri muzică românească din anii ’90 și mă întreb cum naiba am supraviețuit acelei perioade și încă le caut de bună voie pe youtube. Am supraviețuit unor vremuri în care nu știam câte lingurițe de zahăr are tec-ul și dacă paharele din care îl beam erau igienizate corect. Am supraviețuit când m-am dat în umbreluțe la Eforie Sud și la naiba, am supraviețuit și hamsiilor (și eu și ficatul meu). Am supraviețuit unor joburi ciudate, am supraviețuit vizitelor prin spitalelor României și mi-am înăsprit sufletul asistând neputincioasă la faptul că unii nu au fost așa norocoși ca mine. Zilele Biz au fost despre astfel de povești de viață, antreprenoriat, despre mărire și decădere, dar mai ales despre curaj. Nu-mi fac griji că scriu prea târziu, pentru că cine vrea să meargă la evenimente care chiar spun pe bune o să meargă indiferent ce scriu eu.

Eu sunt unul din oamenii convertiți, nu am nevoie să mă mai conving în privința conferințelor care într-adevăr merită bifate. De aceea, joi o să merg la Biz Social Media Snow Camp, a 6-a ediție pentru mine. Cred că nu am spus suficient că mă bucur că acum 2 ani și jumătate mi-am ascultat instinctul și am mers la tabără (aș spune against all odds) și nu am regretat niciodată. Pe final las un clip care a încheiat Zilele Biz (ne-a fost prezentat de Valentin Suciu – Creative Director Jazz), un clip din care să ne inspirăm pentru rezoluțiile lui 2017: