Say You Love Me

Iunia keeps checking her phone, hoping to eventually find a message from him. She feels like complaining and acting like a spoiled child, but none of her friends is willing to tolerate her. Maybe is the fact that no one has ever seen her in love and it’s kind of strange. Even Iunia is stressed by her constant need for affection, she always enjoyed her solitude. She kind of wished to force herself into being her old self again. One that enjoyed the company of her girlfriends since tonight they arranged for a pyjamas party at Pinky’s place. Pinky ordered a nice, totally not light meal for all of them and most likely it will involve a lot of prosecco.

Iunia has to pick up some dessert and lets her imagination run wild while she hums her favorite song from Jessie Ware:

„Say you love me to my face
I need it more than your embrace…

‘Cause I don’t wanna fall in love
If you don’t wanna try…”

Why the fuck does it have to be so complicated?! It’s like having a wild beast in your arms and struggling hard to tame it. „I never saw a wild thing feel sorry for itself.” Fucking poems keep coming to her mind along with all the songs that remind her of him. But that’s it! Starting with this very moment she will fall out of love as quickly as she fell in. The Uber driver stares at her in the mirror, she probably said something out loud. When she arrives at Pinky’s her mind is set. Not seeing him will probably work and by the time he gets back she will play a lot cooler.

– Hey, girls! I brought the sugar to my honeys!

– Iunia, Iunia! Have a prosecco, sweetie! And tonight we don’t talk about men, I warn you! this is B. playing as host.

– Ok, ok! Where is our maiden of every ceremony? Fairy, come out wherever you are!

– I am here, don’t worry! And I correct B.: We do talk about men, good men, fuckers!

– We talk about the places they went missing or what?

– Pinky, sweetie, I sense a bit of bitterness there? Iunia is making fun of her friend.

– I honestly don’t know how can you sense anything through all the garlic I ate!

– Can we actually extract the vegetarian part from our steak and give it to Galadriel? Iunia mocks the kindest soul of them all.

– Nooo, no need for that! We have fries with… you guessed right, garlic!

Crazy laughter follows this innocent remark. It’s the laughter of women celebrating their femininity and freedom. Later that night, while TLC sings in a soft voice something from the 4 Non Blondes, they become serious and reflect on their lives. When the song ends, Iunia is the first to speak:

– Girls, I know I have been a pain in the ass, lately. I am sorry!

– Baby, don’t think that! We were all there and hope to be in love many times from now on! says Galadriel. Love makes us pretty!

– Actually we don’t! I hate men and I hate men that stick around longer than needed! Kitty yawns bored.

– I really wanted him to love me, but who the fuck does that?! He said it and left!

– Awww, come here Baby! You need a collective hug to forget the ass-hole! Fairy shows her soft spot for a brief moment, just enough to lift her friend’s spirits.

 

 

Despre oameni puternici

La inițiativa lui Manafu, scriu și o poveste despre blogging și cum mi-a schimbat viața. Nu vreau să fie o poveste lacrimogenă, nici să sune cumva morbid, dar adevărul este că mie blogging-ul mi-a salvat viața. Nu în sensul că nu aș trăi acum, ci că existența mea ar fi mai săracă. Așa cum unii s-au născut a doua oară când au primit un aparat foto, eu am învățat să-mi formez rutina de a scrie pe blog la treizeci și ceva de ani. Nu voiam să-i dau dreptate lui Negrea, dar de obicei pasiunile sunt obiceiuri cultivate și e ușor să-ți dai seama ce o să rămână și ce nu. Sunt pasiuni care sunt ca un moft și consider că pentru mine așa a fost cu gătitul.

Când m-am apucat să scriu – acum vreo doi ani jumate – piața era deja saturată de wanna bes ca mine. Nu zic că nu știam să scriu, dar cu siguranță era doar un blog activ în 10,000 de alte blogguri. Din păcate asta nu e povestea cu virale, e povestea aia în care începi de jos și câștigi destul de greu un public fidel. Nu e povestea inspirațională despre oameni puternici, e despre oameni obișnuiți ce reușesc încet, dar sigur. Nu o să înfloresc nimic, pentru că suntem oameni mari și pentru că viața e rareori ca-n filme. E suficient să spun că astă-vară am lansat prima mea carte și în ciuda „succesului” eu tot nu o să mă opresc din scris. Dar până la urmă care e măsura succesului personal?! Nu de-aia se cheamă personal, ca să îi dai tu măsura?🙂

Serios vorbind, eu nu cred că sunt puternică, așa cum nu cred că ești singur niciodată. Nu poți să construiești fără sprijin, nu poți să te lauzi că te-ai ridicat singur indiferent dacă era prima sau a zecea căzătură. Uneori trebuie să crezi în tine, alteori credința altora o să suplinească momentele tale de slăbiciune. Acum de exemplu am chef să scriu un foileton în engleză. Poate nu e pe gustul tuturor, iar statisticile blogului nu o să te mângâie niciodată pe… orgoliu. Blogul face chestii mult mai cool: îți permite să spui ce îți trece prin cap exact atunci când îți trece prin cap, fără să te judece. Și pentru o femeie e important să aibă la îndemână un astfel de instrument. Pentru toate celelalte momente sigur găsește aproape umărul unei prietene!

15284157_1343657458986213_2674226757715321972_n

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

 

15 ani de Zile Biz

Pentru cine nu știe sau pentru cine nu a auzit niciodată: Zilele Biz este o conferință maraton de cinci zile, pe cinci domenii de business – Antreprenoriat, Inovație, Management, CSR și Media & Marketing. Audiența este specializată pe fiecare zi, reunind manageri, antreprenori, specialiști în comunicare, consultanți, investitori, reprezentanți ai oficialităților și ONG-urilor și reprezentanți ai presei. Cu fiecare ediție, Zilele Biz se diferențiază de celelalte evenimente din piață prin invitați și conținut de calitate.

Este evident încă de la această primă descriere că este posibil (și mai ales foarte probabil) ca puțini oameni să rezoneze cu acest eveniment. În sensul că se poate să se piardă în noianul de evenimente de business care încheie anul. La fel cum de câțiva ani s-au trezit tot felul de specialiști să țină cursuri de Social Media crezând că au reinventat roata. Primul meu contact cu Biz a fost (sper că se știe!) tabăra de Social Media, despre care o să spun două vorbe puțin mai încolo. De atunci am strâns nenumărate evenimente Biz în portofoliu, am cunoscut oameni interesanți, am început chiar să mă cred parte din comunitatea strânsă în jur Martei – redactor șef al publicației Biz și gazdă a acestor conferințe inedite. De mai bine de 2 ani am învățat să diferențiez good publicity de bad publicity, ce rol are PR în Social Media și cum să spui adevărul fără să (te) iei bătaie pentru o idee susținută. Din păcate la ediția de anul ăsta a Zilele Biz nu am reușit să particip decât în prima și ultima zi. Cred însă că a fost suficient, mai ales că ediția de anul ăsta a coincis cu prima mea săptămână la un nou loc de muncă și mai mult, s-a numit I shouldn’t be alive! Spun asta pentru că de curând am citit la Mary Oliver următoarea poezie: “Listen – are you breathing just a little, and calling it a life?” și cumva m-am indentificat cu asta ca fiind ceea ce am experimentat ultimii ani. Am trăit tot timpul cu frica să nu cumva să primesc prea mult bun și am preferat să fiu eu mediocră ca să nu stric un echilibru aparent. Am ascultat ieri muzică românească din anii ’90 și mă întreb cum naiba am supraviețuit acelei perioade și încă le caut de bună voie pe youtube. Am supraviețuit unor vremuri în care nu știam câte lingurițe de zahăr are tec-ul și dacă paharele din care îl beam erau igienizate corect. Am supraviețuit când m-am dat în umbreluțe la Eforie Sud și la naiba, am supraviețuit și hamsiilor (și eu și ficatul meu). Am supraviețuit unor joburi ciudate, am supraviețuit vizitelor prin spitalelor României și mi-am înăsprit sufletul asistând neputincioasă la faptul că unii nu au fost așa norocoși ca mine. Zilele Biz au fost despre astfel de povești de viață, antreprenoriat, despre mărire și decădere, dar mai ales despre curaj. Nu-mi fac griji că scriu prea târziu, pentru că cine vrea să meargă la evenimente care chiar spun pe bune o să meargă indiferent ce scriu eu.

Eu sunt unul din oamenii convertiți, nu am nevoie să mă mai conving în privința conferințelor care într-adevăr merită bifate. De aceea, joi o să merg la Biz Social Media Snow Camp, a 6-a ediție pentru mine. Cred că nu am spus suficient că mă bucur că acum 2 ani și jumătate mi-am ascultat instinctul și am mers la tabără (aș spune against all odds) și nu am regretat niciodată. Pe final las un clip care a încheiat Zilele Biz (ne-a fost prezentat de Valentin Suciu – Creative Director Jazz), un clip din care să ne inspirăm pentru rezoluțiile lui 2017:

 

Big Girls Don’t Cry

Pick up the whole story from here.

Iunia’s reflection on her life leaves her more desperate and alone. She knows the man that told her that he loved her is a liar and a cheater and cannot be relied on. But she still feels like he is the only man left on Earth. It’s really strange how such a bond between two strangers became so strong. She can’t even remember when she dreamt of Chris coming over and cuddling in his arms felt reassuring. Ben was as sincere as he could, and Iunia figured it might have worked, that she wasn’t the one to fall head over heels. It was that awkward moment when adults still get surprised or more like caught with their pants down. Iunia picks the phone and dials the number of her ex-colleague and longtime friend:

– What’s up, Oano?

– Same all, same all, you know.

– Unfortunately I do! Iunia needed to hear the soft, even voice of her friend, the voice of „takes one to know one”. Wanna have dinner at Don Vitto’s, sharing a pizza? I must tell you right now that the lava cake I won’t share.

– Yeah, I’ll be there. No worries about the lava cake, I always wonder how can you something that sweet.

They meet later on and after ordering and feeling comfortable enough Iunia tells her about the whole Benji business.

– Iunia sweetie, you know what I have discovered?! Men cannot hold on to a single word they say. For instance: my casual fuck never calls me, we only arrange meetings on yahoo mess. Can you even imagine that? Who the hell uses yahoo anymore? He’s more than emotionally challenged, he is handicapped emotionally.

– True, I know what you are saying, but we cannot live without men! I mean I don’t… I don’t…

– You know what else I have noticed? You and I are already set against the general optimistic trend. I have heard such bullshit that I am bringing down the energies… I mean, OMG! it’s a load of crap! What energies? Have we become those kind of people that are into yoga, what the fuck are we talking about… Oana is lost in her dissertation and when she stops, Iunia doesn’t even feel like sharing anymore.

– When did we become old and pragmatic?!

– I am so sorry, Iunia, sweetie, I didn’t mean to bring you down. It’s just that sometimes I feel that I have dealt with my disappointment all my life and other than this there was nothing. The moments of sheer happiness were so short I stopped thinking about them. Would you rather I’d lie?

– No, you know I really appreciate when we have time to talk like this. I don’t need the exaltation or the pet on the head. Still I feel that life it’s complicated and unfair and this coping, the compromise of settling with whatever life give it’s… it’s… I don’t want to be that kind of a woman…

– And which kind is that? Oana smiles at her somehow condescending, but the smile is warm.

– I didn’t mean it like that, it’s just that… if I accept the fact that there are a few eligible men and those men are not that into you… it’s like lying down and dying.

– Don’t make it sound so dramatic ‘cause it’s not. It’s not even about compromise because you don’t want to think about the alternative – being single with strong life precepts. I am not saying you should accept whatever comes to you, I am saying we made our choice long time ago. I did it when  I got divorced and you when deciding not to get married. It’s not that I am older and wiser, it’s about choosing myself and getting the best out of the life I have. And I have a lot to enjoy: the company of my friends, a good art history book, good music and always Florence. Let’s go there for a weekend!

– I would, but I can’t! What if he comes back and I am not here? What if he doesn’t even bother to look for me and moves on?

– You do realize that if he does look for you when he knows you’ll be there, maybe he is not in love… Are you sure you want this? He should want you at least as much as you want him. I am not the one to offer such advice, but I don’t want you to suffer.

Iunia looks down at her hands and thinks.

– I don’t care! I just want him here, I don’t even care if he has real feelings for me. I want to be lied and I want to be pampered in the same time. Feeling something is better than any cold judgment, even if it hurts.

The lava cakes is served and the conversation moves on to more exciting topics.

„And I’m gonna miss you like a child misses their blanket
But I’ve got to get a move on with my life
It’s time to be a big girl now
And big girls don’t cry”

 

Principii solide gen

Am aflat recent că nimeni nu mai citește, asta ca să nu zic că tineretul din ziua de azi nu mai citește. Eu sunt oricum pregătită și pentru aceste cazuri și de aceea îmi iau înțelepciunea din filme.🙂

Astăzi citim/abordăm Captain Fantastic, un film cu Viggo în rol de tată model și damn!, pare că omul ăsta nu mai îmbătrânește. El și soția se hotărăsc să cumpere un teren in the middle of freaking nowhere să-și crească și să educe acolo cei șase copii. Filmul e foarte emoționant și captivant, dar m-a făcut să mă gândesc dacă eu aș avea curajul să-mi susțin principiile altfel decât la nivel declarativ. Cred că avem cu toții o idee despre cât de important este să te reprezinți exact după cum pretinzi, mai ales dacă avem în vedere cum arată profilul de fb. Mă uit la băiețelul meu și îmi dau seama că sunt o lașă, că nu aș avea curajul să-l apăr suficient într-o situație de genul celor prezentate în film. Adică eu am ales cum să te educ, știind clar că sunt în afara curentului și apoi te las să te descurci singur cu faptul că o să pari un ciudat inadaptat. Pentru reality grip l-am înscris la o școală de stat. Mă bucur că el nu ia în seamă toate prostioarele și se retrage în imaginație când realitatea e prea obositoare. La școală toți copiii au cămașă albă mereu, noi mai dăm și cămașa bleu. La sport e nevoie de pantaloni de trening albaștri sau negri, noi îi dăm de camuflaj. Copilul i-a dorit și e păcat să nu îi poarte acolo unde poate fi admirat. Mă întreabă dacă e cel mai frumos băiat din univers: Da, cu siguranță! Sunt mama lui și știu lucrurile astea, dar i-am explicat că sunt oameni care ar putea să nu simtă la fel și să nu se simtă rău dacă află asta. Știu că peste câțiva ani o să-mi fie teamă că își va susține ideile cu vehemență și eu nu l-am încurajat să facă asta. Mi-e teamă că o să-i dau drumu’ în lume fără mecanisme de apărare altele decât cele fizice. Parcă tot ar trebui să fiu de acord cu principiile sănătoase moștenite din tată în fiică care se învârt în jurul ideii de a nu ieși din tipar. Pentru că cel mai important pentru părinții noștri este să (le) supraviețuim, chiar dacă asta sună puțin morbid. Și Viggo îi zice la fel fiului lui asta, ca și cum: Fiule, eu te-am îndreptat către înțelepciunea altora să poți să alegi singur, te-am antrenat cum să supraviețuiești singur în sălbăticie așa că don’t die!

Oricât de porniți am fi uneori împotriva acestor învățături ancestrale, trebuie să apreciem că părinții/bunicii ne-au oferit tot ce au știut că ne va ajuta să trăim în lumea asta – adaptat sau nu. Noi ne uităm către părinți, copiii noștri așteaptă să fim acolo cu plasa de siguranță, cu brațele neobosite de joaca de-a „tâta mare”. Și cu cât mai devreme suntem pregătiți să recunoaștem că nu le știm pe toate, că uneori am luat decizii greșite, cu atât mai bine. Pentru că în cele din urmă: la tăți ni-i greu!

Rellian: “If you assume that there is no hope, then you guarantee that there will be no hope. If you assume that there is an instinct for freedom, that there are opportunities to change things, then there is a possibility that you can contribute to making a better world.”
Ben: Noam Chomsky.