Interacțiune (anti-)socială

Cine își mai aduce aminte ce făcea pe 21 decembrie 2012, presupusa dată pentru sfârșitul lumii? Eu îmi aduc aminte că atât de pragmatic am abordat lucrurile încât nici nu am lipsit de la birou. Mă mutasem de curând la un alt job în cadrul aceleași companii și presupun că voiam să fac impresie bună sau pur și simplu nu mai aveam zile de concediu de irosit în anul respectiv. Cumva dacă ar fi fost să se întâmple ceva, era mult mai important să fiu la birou. Știu oameni care și-au liber și s-au aliniat cu valul de energie, au meditat la scopul lor în viață și probabil au tras niște concluzii. Ok, nu a fost sfârșitul lumii! E acum sfârșitul?

Dacă da, ar fi foarte dureros să-l petrec citind despre creșterea engagement-ului sau ceva în aria mea de activitate. E trecut de jumătatea lunii iulie și nu am perspectiva unor zile în care să mă conectez cu o formă de energie naturală, o împământenire sau o baie în mare. Sigur că pot să-mi iau oricând niște zile libere dacă pot să accept faptul că în lipsa mea nu o să moară nimeni. Dar vestea tristă e că dacă lipsești din online fie și o clipă, cineva pățește ceva, undeva. Vrei să vezi totul, să știi totul? Vrei să crezi că ai o meserie care poate ajuta oamenii? Poți, dar s-ar putea să-ți invadeze existența într-un mod pe care nu l-ai estimat. Eu asta simt că face SM cu noi toți. Ai de gestionat o pagină de companie, două, trei, șapte… o să simți că ești responsabil pentru acei oameni. Pauza o iei doar când decizi să te arunci din trenul în mișcare. Dar vrei pauza?!

Acum opt luni eram cazată la un hotel pe Promenade des Anglais, am deschis balconul și mă uitam la strada relativ pustie, la plaja puțin udă de după ploaia din noaptea precedentă. Mă gândeam ce binecuvântare este să trăiești acolo, să ai un stil de viață ce pare imperturbabil, mă gândeam să-l aduc pe fiul meu să ne plimbăm cu un trenuleț. Era frumos, atât de frumos că vrei să te muți acolo imediat. De vreo săptămână mi-am reconsiderat poziția și cu toate mesajele semi-optimiste, mi-e cam frică. Mi-e frică de oameni care nu au nimic de pierdut, mi-e frică deși pare că trăind în țara accidentelor stupide sunt pregătită pentru orice. Mi-e frică să mai fiu doar o rotiță în sistem. Dar cu toate astea, și la Nisa și acum în fața calculatorului, principala mea grijă era să meargă netu’. La hotelul din Nisa se întrerupea în secunda în care ieșeai din aplicație. Not cool!

Așa că mă gândesc că e mai bine acasă! Slavă Domnului că nu te obligă nimeni să socializezi la masă decât în cafenele de hipsteri. E net peste tot, ai bye-bye wifi, free wifi, and your f..king own paid wifi. Ești dependent, e ca-n filmele de groază, nu te poți uita, dar stai cu ochii căscați. Just the average SM junkie! Poate că nu ai resursele foto pentru Instagram, dar înveți să fii creativ. Poate că nu ai buget de SM, dar… bine asta nu e mișto! Cert este că după #bizafterparty de aseară, îmi dau seama că suntem o comunitate chiar măricică și dacă mă identific și eu cu ei pare că îmi găsesc locul. Da, trăim niște vremuri ciudate și pe alocuri chiar periculoase, dar dacă nu avem amintirea unor vremuri mai bune, we might as well enjoy  it! Eu chiar cred că SM și blogul m-au salvat de la o existență anostă, așa că pentru asta sunt recunoscătoare. Cu toate astea, îmi aduc aminte câți ani aveam când se difuza pe ProTV Pokemon și mă gândesc că sunt cam bătrână să mă mai joc Pokemon GO.😉

biz_afterparty

Și ne-a zis omu’ mai la dreapta, mai la cealaltă dreapta!

 

Do, did, dor!

Nu am avut ocazia să lipsesc din țară cât să mi se facă dor. Nu pot nici să spun că oricât ai lipsi nu o să ți se facă dor de România. Patriotismul nostru seamănă uneori cu o ciupercă, kinda of grows on you. Dar dacă ar fi să mă gândesc la copilăria și adolescența mea, dacă ar fi să privesc cu ochii de atunci (absolut subiectiv cum ar fi), mi-aș da seama că sunt o grămadă de chestii care nu își mai găsesc corespondent în realitatea actuală sau poate nu ar avea niciun farmec. Printre ele s-ar număra:

  • spuma de zmeură, un dulce divin pe care l-am testat la Arad și la care nu mă gândeam atunci că ar fi posibil să nu fie tocmai sănătos (vorbim de albușuri neprocesate termic consumate în miezul verii);
  • mirosul de vinete coapte în august în curtea bunicilor;
  • Ciocolata ROM clasică fără niciun motiv;
  • Pepsi la sticlă de care îți era dor pentru că îl gustaseși măcar o dată; mie cel mai bun Pepsi mi se pare că are un gust ușor de brad și atunci mă gândesc că e într-adevăr acel Pepsi;
  • Ciorba de găină cu mămăligă; cu găină adevărată, care oricât o fierbi e tot ațoasă; nu mi-a plăcut niciodată, dar sigur mă gândesc la ea cu nostalgie;
  • mirosul frunzelor de roșii care îți rămâne pe brațe după o vizită în solar;
  • liniștea satului românesc la miezul nopții când numai tu mai stai să citești cine știe ce roman obligatoriu de vacanță;
  • prietena ta din copilărie și confidențele privind primul sărut;
  • prima plimbare cu Pegasul surorii tale, atunci când instinctual te opreai când venea o căruță din sens opus;
  • fructe culese direct din pom, încălzite de soare;
  • miros de frunze arse;
  • să stai pe scările din fața casei, doar să stai;
  • să te dai în leagăn fără nicio grijă.

Cumva la mine se leagă toate astea de curtea de la țară și de mamaia care m-a crescut. Nu trebuie să plec departe ca să-mi fie dor de ele, dar chestia cu omu’ care sfințește locul e valabilă și aici. Dacă oamenii dispar, amintirile din fericire rămân să ne bântuie cam toată viața (in a good way). E sistemul nostru de referință, rădăcina. Nu uiți, doar te maturizezi. E frumos ca uneori să știi că poți să deschizi acea cămăruță din creier unde sunt stocate și să regăsești ceea ce este familiar, acasă gen.

Am povestit toate astea pentru a vă anunța că în perioada 12 iulie – 15 august, Pegas dă startul campaniei globale #PegasDor, prin care românii din diaspora se reîntâlnesc cu lucrurile de acasă, de care le este cel mai dor.

Românii din străinatate sunt invitați să se înscrie în campania #PegasDor în 4 pași simpli: să se filmeze, nu mai mult de 1 minut, lângă un obiectiv-emblema din orașul în care sunt stabiliți în prezent, să se prezinte și să spună de ce lucru le e cel mai dor din România, iar apoi să încarce filmul de maximum 60 de secunde pe www.pegasdor.ro sau pe Instagram, cu hashtag-ul #pegasdor. Mai multe, în filmuleț: https://www.youtube.com/watch?v=ZlyQ5EXWUco

Să vă aduceți aminte cu plăcere!

#PegasDor.jpeg

 

Biz Camp Eleven

Nici nu știu cum au trecut 2 ani de la prima mea întâlnire cu Biz SMS Camp,  dar mai important, 2 ani cu oamenii legați afectiv de acest loc. Pentru mine a fost a 5-a ediție și m-am bucurat să constat că mai bine de 50% din cei pe care i-am văzut la prima ediție continuă să revină. În lipsa unui Las Vegas, printre participanții la tabără circulă vorba: „Ce se întâmplă la Pârâul Rece, rămâne la Pârâul Rece!”, dar chiar nu sunt lucruri care trebuie ascunse.

În primul rând te duci pentru lucrurile familiare: pentru atmosfera de vacanță, pentru deconectare, pentru că vrei să te întâlnești cu oameni cunoscuți într-un cadru informal. Apoi sunt lucrurile noi, neașteptate: activări ale brandurilor, oameni noi, exerciții practice și interacțiune. De ce ai vrea să plătești pentru asta sau cum ai putea să convingi angajatorul să te trimită la tabără? Un argument infailibil este faptul că nu există un alt cadru similar în care oamenii să se vadă și să discute cu sinceritate. La prima vedere nu pare mare lucru, dar încearcă să pui să 100 de oameni creativi să vorbească despre același brand în același timp și eventual să concureze pentru un premiu. Nu premiul este miza, ci faptul că este every day job la scară mică și timp mult mai redus. E distractiv, dar și atunci când câștigi (like-uri sau recunoașterea juriului la lucrul pe brief-uri), știi sigur că e o recunoaștere obiectivă. Biz SMS Camp nu este despre reclamă la branduri. Companiile care vin la tabără știu că vor fi întoarse pe toate părțile și măsurate de o gașcă de bloggeri, oameni din agenții și/sau companii concurente. Măsurarea asta vine de cele mai multe ori cu feedback real, dureros.

Cum de stă Garanti lângă Banca Transilvania sau Domeniile Sâmburești lângă Staropramen? Pentru că la tabără înveți cum se face: dacă reprezinți compania înveți să fii deschis cu toți consumatorii, înveți că dacă acorzi un buget de 3 lei agenției exact promovare de 3 lei primești, no ofense. Înveți că dacă ești jucător nou pe piață și nu ți-ai făcut cercetarea concurenței, s-ar putea să intri puternic dar să nu rămâi în piață. Learn the hard way, asta e tabăra! Înveți să decorezi brioșe, înveți sau îți amintești cum e să dai lucrare de control neanunțată, dar primești o cafea numa’ bună de vindecat orgoliul.

Mie mi-a plăcut de la început că nu rămân toate acolo, efectele taberei se resimt și în viața de zi cu zi. Dacă cineva te sfătuiește să-ți faci blog, o spune pe bune. Și dacă spune că poți să soliciți ajutor, o să primește totdeauna răspuns, fie că vorbim de Marta, Cristian Florea sau Chinezu.

13575672_1369927476357800_904059916_o

E frumos la tabără, deși uneori ți se încalcă personal bounderies în timpul filmării unui clip publicitar care se termină cu îndemnul: Păi, ia-l! (uleiul de plajă).:) Într-adevăr seara e dedicată distracției, dar e nevoie să ne și distrăm după o zi în care poți avea parte de un duș rece urmat de o mângâiere pe cap. E bine să vezi că și alții s-au dat cu capu’ de pragul de sus și asta nu i-a ucis în online. E reconfortant să constați că suntem umani deși toată ziua interacționăm virtual. Dar cel mai tare e să auzi că cei pe care îi asculți acum, au fost și ei în sală acum 4 ani. Ceea ce azi pare fără speranță poate fi transformat într-o poveste despre urmarea pasiunii, așa cum a făcut Sorin Onișor. Nu e America, dar la tabără trăim visul românesc, mai puțin romanțat și care are de-a face cu realizarea de lucruri memorabile în Social Media. În premieră la tabără am avut dezbatere pe tema offline (Republica România) și online (Republica facebook). Nu contează cine a avut argumente mai bune, dar la întrebarea cine își amintește primul sărut versus primul like, nu cred că suportă grad de comparație. De SM te îndrăgostești iremediabil și total, pentru că Zuckerberg o să inventeze ceva care să-ți aducă aminte și de primul sărut.😉

Pe final las un feedback primit de Bogdan pe blogul lui, feedback care ne arată că într-adevăr românii știu să-și aleagă lectura preferată.:)

„Am nimerit pe blog din întâmplare, iar ca în multe cazuri de bloguri românești actuale, mă dezgustă ceea ce citesc.”

P.S. Da, o să mai vorbesc de tabără și peste 6 luni.

content is king
@istockphoto.com

Am fost la Food Bloggers

Forgive me father, as I am the ultimate sinner: Sunt Irina și îmi place să mănânc… ups, that came out wrong! I confess: Food Bloggers e conferința mea preferată și nu are legătură cu pișcotul.

Panelul preferat a fost de departe Chef Talks și dintre vorbitorii acestui panel s-a remarcat Gabriel Toader – Chef Cocoșu Roșu. Nu are rost să discutăm de ce am aceste preferințe, pentru că sunt evident subiectivă și pentru că nu sunt blogger de food. Dar vreau să spun două vorbe din postura de gospodină amatoare și blogger generalist.

În primul rând urăsc să aduc vorba de întoarcerea la realitatea românească, la tradiții și la faptul că într-adevăr nu suntem educați culinar (sau cum s-o numi atunci când mănânci bine). Din postura de amator am încercat și eu diverse preparate ale bucătăriei internaționale și predominanța cuvântului bun în alegerea ingredientelor înseamnă din păcate scump (întotdeauna). Ulei de măsline bun, roșii uscate la soare, zahăr Demerara și toate minunățiile din lume. Eu vreau să-mi educ gusturile, dar nu-mi permit totdeauna. Again, știu că nu e vorba de mine! Zic de tradiții pentru că eu știu că trebuie să particip la toate ritualurile „cuvenite” vieții de creștin și în numeroase rânduri am gătit cu margarină. Pentru că trebuia să fac dulciuri pentru minim 100 de persoane și pentru că nu a căzut cerul dacă am folosit margarină. Dacă mă uit pe ingredientele de la raftul de biscuiți (din orice supermarket) o să constat că nu avem ce mânca. Și dacă Eugenia e de post, oare cu ce e făcută? Se știe că o Eugenie pe zi face mult mai bine decât un măr, cel puțin eu cu așa înțelepciune am crescut. Și dacă vorbim de înțelepciune strămoșească: În copilăria mea, la mamaie în curte erau niște pruni cam bătrâni, făceau fructe puține dar bune. Totally bio cred! În mintea mea de copil așa erau, deși cultura de cartofi de sub prunii respectivi era dată cu DDT pentru combaterea gândacului de Colorado. Aici trebuie să-i dau dreptate Nicoletei de la Eisberg în ce privește discrepanțele dintre bio-natural-gospodărie țărănească, adică un fel de zonă crepusculară. Mâncăm și sperăm să fie bine, cred că e cea mai sănătoasă abordare. Revenind la pruni: pe unul din acești pruni creștea o frumusețe de ciupercă și mamaie nu scăpa nicio ocazie să sublinieze că o așteaptă să se facă suficient de mare pentru o ciulama. Tatăl meu era oripilat numai de ideea în sine. Nu cred că am fost de față la sacrificarea ciupercii de prun, dar sunt convinsă că a ieșit o ciulama numa’ bună de servit alături de o mămăliguță (tot bio).

Despre asta aș vrea să aud mai mult, despre conținut și storytelling. Despre cum făceam o cruce mare când băgam prăjitura cu vișine în cuptor. Mi se pare că se pune prea mare accent pe aspecte adiacente gătitului: cine fură conținutul bloggului, cine „împrumută” poze și rețete și alte chestii tehnice. Da, e important ca blogger să știi cum e mersu’ cu target și reach, dar pasiunea pentru mâncare să primeze. Pentru unii din vorbitori acesta e mijlocul de trai și parcă am simțit că lipsește pasiunea din discurs. Dacă un om îmi vorbește despre mousse de ciocolată belgiană cu sos delicat de zmeură, ar trebui să simt că aș vrea să-l urmez (și nu as in follow). Dar nah, eu am fost crescută de o femeie care vedea frumusețea lumii oglindită în oala cu ciorbă de dovlecei.:)

E frumos la Food Bloggers și se investește mult în organizarea unui astfel de eveniment. După cum ar spune tot Nicoleta: urmează momentul sponsorului! Glumesc! Food Bloggers was powered by Lidl (locul 10 la Top Social Brands), brand cu resurse și disponibilitate de a investi în SM. Nu trebuie să le zic eu să o țină tot așa pentru că știu ei mai bine ce au de făcut.

Pe final un moment de dramă în blogging, moment în care eu mă răzbunam pe Ana că nu am apucat din tartele cu lămâie. Dar churros și gaufre sărate au fost geniale, mâncarea de la Shan’shi a fost OMG și poate aș menționa și altele, dar mai bine nu dezvălui chiar tot ce am mâncat în ziua aia. Pozele au fost făcute cu Lumia 950 și mulțumesc lui Cristian Nicolau și Nelidei. Poza cu Cristi Florea nu are nevoie de description, dar e important să dăm exemplu bloggerilor mai tineri: trebuie să faci poză cu vedete la astfel de evenimente!:)

13510850_1139327816106289_2513849559816660707_n13567084_1139337892771948_4005137751782921839_n

 

 

Top Social Brands 2016

Coincidență sau nu, m-am hotărât să scriu azi, când wordpress îmi urează aniversare fericită pentru 2 ani de blogging. Să fie primit, ce să zic!

Am fost la Top Social Brands, eveniment organizat de Biz și trebuie să recunosc cu oarecare tristețe că mi-am dat seama că e ultimul eveniment înainte de vacanță.

Despre procedura de selecție și analiză, cât și opiniile unor oameni care știu ce face și cum trebuie să fie un brand de top (și eu printre ei) puteți citi la Maria pe blog.

Eu vreau să scriu despre cum NU trebuie să fie un brand de top, pentru că (nu-i așa?) ne-am cam săturat de trebuie. Am citit un articol despre procrastinare și printre altele am aflat că The Economist a analizat ce putea să facă omenirea în timpul în care s-a uitat la Gangnam Style pe youtube – adică vreo 16000 de ani. De ce nu putea omenirea să se uite pe pereți sau să privească cerul, nu a analizat nimeni. Așteptările sunt mult prea mari de la un Social Media Whatever să fie un Social Media Whatnot! Concret: dacă vreau să ascult pe repeat Justin Bieber ar trebui ca brandul să aibă înțelegere. Oamenii creativi sunt oameni care și-au impus niște standarde înalte și uneori muzica repetitivă impune un anumit ritm în creier, gen paces you. Aud prea des că nimeni nu vrea să muncească, că nu trebuie să știe clientul că la ora 17 îți iei copilul de grădiniță. Dacă un client nu dorește roboți pentru proiectul lui, poate să se aștepte să ne recuperăm copilul de grădiniță la ora 17. Cumva pe scara mea de valori, familia e mai importantă decât munca. Dar cum ar fi să presupui, dragă brand, că omul tău de SM face exact ce știe că are de făcut într-un termen rezonabil, că nu trebuie să-l vezi ca să știi că muncește, că omu’ cu insightu’ nu face storytelling și că suntem simpatici în diversitatea noastră și la finalul zilei lucrăm toți pentru tine?

Din frust… pardon, din experiența profesională acumulată până acum, am ajuns la concluzia că sunt 3 tipuri de branduri care își doresc prezența în online:

  1. Live, die, repeat – e brandul care face lucrurile ca la carte (garantat nu e un ebook, poate un Bazele Marketingului din 1979). Postează conform unui grafic bine definit, vede că nu merge și a doua zi face la fel pentru că pe vremea lui Repetio est mater studiorum.
  2. Live, die, be Jon Snow – e brandul care a venit, a încercat și a revizuit drastic strategia. Dacă asculți și niște voci mai tinere, ai răbdare și îți afirmi prezența pe toate platformele relevante, s-ar putea să învingi și cu o armată mică.
  3. Live, die, stay the f*ck down – e brandul care nu înțelege nimic din SM dar vrea și el acolo unde e toată lumea, pe principiul „e frumos aicișea”.

Eu nu știu să spun la ce categorie se înscrie brandul pentru care lucrez, nu de alta, dar orice spun poate și va fi folosit împotriva mea. Dar… mi-a zis o colegă că sunt preocupată excesiv de podoaba mea capilară în cele mai neadecvate momente. Tot ce se poate! Dar măcar o să arăt bine!😉

TSB2016