Ieri voiam să fac o postare la care să scriu “How do you like them apples?!”. Am renunțat pentru că nu cred că e așa cunoscută expresia și deja par o elitistă în scrieri, deși mereu mi-am dorit să fiu înțeleasă. E complicat să-ți găsești locul, un loc, atunci când ești diferit. Diferitul ăsta poate fi de bun augur sau poate fi ceva cu care ai fost înzestrat să ieși în evidență neplăcut. Am exemple, o să dau doar două ca idee. Am îndrăznit să ies la o plimbare pe la castani cu un băiat care îndrăznise să-mi ceară prietenia: el avea piciorul rupt și eu zgârmasem un coș fix între sprâncenele ca două omiduțe – încadrați în peisaj aceste două personaje pentru anul 1995. 🙂 Celălalt este despre un angajator care-și făcuse un obicei să apară la final de program să ne cheme la raport, iar eu eram din ce în ce mai încărcată ca să vadă dacă reușesc să ies la 17.30 pe ușă. Reușeam!

Ca de obicei mă uit de 10 ori la ce mi se întâmplă ca să înțeleg de ce mi se întâmplă și acum experimentez o perioadă a vieții în care sunt ocupată peste măsură. Peste măsura mea, care e foarte generoasă și zic eu permisivă, iar recompensele materiale lasă de dorit. Și dacă n-ar lăsa, am stat să cuget care-i treaba cu acest sunt ocupat peste măsută și cum se diferențiază substanțial de N-am timp! Cum zicea un cunoscut, există și varianta de a fi ocupat și a avea treabă, la rândul ei diferită de alte stări de agregare ale ființei profesionale. Am citit asta pe o ilustrație și mi-a plăcut mult: You don’t have to be busy to be worthy! Păi cine ne dă nouă senzația că suntem worthy doar dacă suntem ocupați?! M-am gândit la momentele în care am fost productivă referitor la hobby-ul meu… mi-a ieșit că era exact atunci când eram cea mai ocupată având și treabă. Într-o scurtă perioadă de înflorire a carierei mele de scriitor/copywriter/redactor/bloger/traducător/ghostwriter, aveam multe colaborări printre care strecuram corecturi la cărțile mele, evenimente și viața de familie. Sigur că undeva trișam, cel mai probabil la viața de familie apucam pe niște scurtături, dar all in all ocuparea asta totală îmi dădea un sens al valorii proprii căreia puteam să-i zic chiar împlinire. Asta îmi ziceam eu mie, dar nu cu voce tare, era pe bun-simț. Treptat, până la final de 2020, am rămas liberă de toate angajamentele. Și de atunci nu am mai ajuns decât la nivel de a face chestii de frică să nu rămân fără un sens al existenței. Se vorbește multe despre burnout și despre cum oamenii se sperie când exagerează cu dezechilibrul dintre personal și profesional. Strict vorbind despre mine, cred că starea asta de aglomerare vine dintr-un cult al muncii transmis pe linie maternă, același care mă împiedică să stau vreodată liniștită să savurez măcar o țigară. Peste asta am așternut un simț al lucrului făcut în standardele mele și o frică inconștientă de a fi neocupată. Singurele momente în care am arătat bine, ca o împăcare dacă vreți, a fost când am crescut copilul în cei doi ani de “stat acasă”. Doar atunci am simțit că nu vreau să fac nimic în plus decât ar face o mamă și o soție. Nu m-am simțit bine, dar corpul meu îmi spunea că nu e grabă, că nu am nimic în plus de demonstrat, așa că am și citit mult.

Mă uit în jur și mă întreb ce-mi spun oamenii care n-au timp, care trăiesc de la un deadline la altul, pe care-i animă sutele de notificări, pe cei care dau seen la mesaj și care probabil își spun că va veni o vreme (și) pentru ele. Sunt ocupată să fac bani, să fac carieră, să mă afirm, să nu-i las pe ceilalți să-și dea seama că pot și fără mine, că totul merge bine-mersi și dacă mă opresc. Dacă mă opresc și trebuie să stau cu mine, să mă gestionez doar pe mine în solitudine, să aflu ce-mi doresc și cât merit? Neavând nici eu timp mai mult decât alții, adică avem toți aceeași cotă zilnic, aș vrea să fiu mai puțin ocupată cu chestii care au la bază o vânzare. Mie nu-mi place să fac vânzări, să scriu texte agresive, să pun pop-up-uri enervante pe blog, să fac call to action în care să spun acelați lucru în o mie de feluri. Îmi place să fiu mândră de mine când zilnic stau cu mine la biroul de acasă, să fac o muncă care să mă împovăreze rezonabil, cât să-mi țină curiozitatea vie și de restul timpului să mă uit la filme, să citesc, să ascult muzică, să fac mâncare și să fumez o țigară lângă un Pepsi. Să nu-mi fac griji că-mi vine să spun bancul cu Bulă oligofren și merele și să nu-mi cer scuze vreunei comunități, pentru că e absolut inofensiv. 🙂

Deci întrebarea retorică Cum îți plac merele?! este o expresie de la americani în care vrei să-i faci cuiva în ciudă că ți-a ieșit ceva mai bine decât se așteptau ceilalți. Nu mi-a ieșit nimic mai bine și nici nu vreau să fac în ciudă, mă bucur de revelația care vine după îndelungi frământări: Eu vreau să am timp! și mai important: Nu-mi place să fiu ocupată peste măsură – măsura bunului simț. Las pe final o replică de film bun de tot, pe care am mai folosit-o și cu alte ocazii. E din filmul Almost Famous ;):

William Miller: Well, it was fun.

Lester Bangs: They make you feel cool. And hey. I met you. You are not cool.

William Miller: I know. Even when I thought I was, I knew I wasn’t.