Din cele mai vechi timpuri, adică englezescul ever since I can remember, mi-a plăcut să mănânc. Mă laud că pot să mănânc în orice condiții, deși nu pot să mănânc oricât, orice sau oricum. Asta mă ferește oarecum de mâncare foarte proastă și mă ajută să păstrez o iluzie de greutate ideală. Luăm în considerare că există preparate înșelătoare, ca de exemplu paste sau risotto cu porcini despre care constați abia când îți sunt puse în față că sunt infuzii de usturoi. Eu mă număr printre oamenii care cred că există mâncare bună dincolo de usturoi și ceapă călite insuficient. Orice înseamnă că nu mănânc niciodată pâine căreia poți să-i ghicești gustul din aspect. Anul ăsta mi-am dat voie să nu consum pâine la ciorbă și am învățat să fac focaccia cât de cât onorabil. Nu o zic eu, ci marele critic culinar al casei – fiul meu.

Oricâtul îl putem acoperi repede, sunt zile și zile, dar indulgence nu înseamnă să mănânc jumătate de tavă de prăjitură. Sigur că sar calul, sigur că prăjitura cu făină de migdale și vișine poate fi savurată numai în unghiuri de 30 de grade. 🙂 Glumesc, chiar nu încurajez mâncatul în exces, se știe că suntem un popor fără măsură, dar uneori mâncarea are rolul de a umple niște răni pe care ar fi mai util să le zgândărim la terapie. Asta și mâncatul oricum sunt motivul pentru care scriu astăzi. Am citit la Nae Șovăială o chestie foarte mișto pe care a făcut-o alături de Eat to Connect – o cină la care s-au adus la masă pe lângă preparate, subiecte de dezbătut. Nae se ocupă cu moderarea de discuții în spații safe, iar pe tipa de la Eat to Connect abia azi am descoperit-o. Autoarea conceptului declară într-un interviu: “Aveam nevoie să pot să visez și cu ochii larg deschiși, nu doar când dorm. Aveam nevoie să simt că într-un fel sau altul contribui în această lume. Că poate pasiunea mea poate să dărâme ziduri. Ziduri ridicate în jurul inimii.” Nu cred că ne-am oprit niciodată din mâncat, din vorbit sau din scroll, suficient pentru a observa că mâncarea este un limbaj de iubire.

Am scris tone despre mâncare, interviuri cu chefi, prezentări, call to action, descrieri, hashtag-uri inspirate și neinspirate, am scris o carte de bucate, totuși niciodată nu m-am gândit că putem mânca pentru a lega o prietenie, o conversație profundă cu noi înșine. Evident am gătit la fel de mult, dacă nu mai mult decât vorbesc despre asta. Și cum mă strădui să folosesc Social Media doar pentru a arunca priviri discrete în viețile altora, aproape am spus cu voce tare ceea ce consider că este binecuvântarea mea pentru oamenii care fac lucruri impresionante: Good for you, honey! ❤

Așa că mi-am amintit că am muncit prea mult, în gol, că în weekend am frământat doar 2 focaccia și că în general mă ocup cu scrisul despre Horeca și prea puțin mă bucur de ospitalitatea cuiva. Așa că mi-am creat singură motiv de sărbătoare: am scos foile alea bune de Albinuța aduse din orașul meu preferat – Gherla (se găsesc pe emag pentru amatori). Am pregătit crema de griș, i-am pus o folie deasupra ca să nu prindă crustă cât se răcește și am scos untul să se înmoaie cât am fugit până la DM. Am bătut crema de griș cu unt , deși doar eu fusesem o fetiță rea :P, am scos dulceața de coacăze și am pus la bain marie ciocolată bună din DM. Există un motiv pentru care scriu toate astea, nu poți să economiști eforturi sau să apuci pe vreo scurtătură când faci ceva bun… se simte pe limbi ascuțite. Sigur că foile sunt cumpărate, dar iubirea nu înseamnă durere și prea des tindem s-o asociem cu asta. Iubirea adevărată se simte înălțător, dar urăsc să recunosc că singură nu pot să talk the talk and walk the walk. D-aia mi s-a părut foarte tare Eat to connect, în sfârșit nu mai simte nimeni că e lăsat pe dinafară. Am ascultat muzică și am dansat în timp ce mi-am umplut foile Albinuța, dar mi-ar fi plăcut ca mâine să am câteva prietene la cafea și să o savurăm împreună. Ca și cum nu ne fugărește nimeni, ca și cum nu avem nimic mai bun de făcut și niciun loc în care să fim într-o zi neobișnuit de friguroasă de noiembrie.

E romantic să sper că sormea nu o să revendice mai mult de jumătate de prăjitură, mai ales că toată alergătura după cele mai bune ingrediente i se datorează. 🙂 She can talk me into… măcar atât pot să recunosc. Vă las și o poză de la Gala Horeca Awards, ținută completă disco glitz, un cadru în care nu prea mă regăsesc, tot vreau ca lucrurile să fie mai simple și noi să ne ocupăm mai mult de suflet. Oare cine zicea: “Îți gătesc, mă dăruiesc.”?!