A venit ieri copilul de la școală cu o stare pe care am recunoscut-o imediat: Blue Monday de început de școală după vacanța mare. Nu aveam multe argumente cu care să-l anim, i-am sugerat că cel mai eficient este să ți le creezi, să-ți faci programul pe care-l poți influența în așa fel încât să simți deja bucuria. Nu aș fi fost o majoretă prea bună, dar pentru mine asta a funcționat toată viața. Știu adulți în toată firea care se supără când nu sunt miezul din dodoașcă zilnic… csf?!

Se făcuse și timpul să scriu, Nico nu o să te tag-uiesc din rațiuni de reach, dar mulțumesc din inimă. E foarte frumos și neașteptat să te întrebe cineva de ce nu mai scrii, dacă ești ok. Dacă aș merge mai departe, mi-aș imagina că misiunea scrisului pe blog a fost atinsă – să influențeze un om. De atât e nevoie se pare ca să simți că ai făcut ce trebuie în ultimii 10 ani. Noi nu ne mulțumim cu atât, așa că e nevoie de un alt om care să-ți citească cartea/cărțile… și totuși ăsta e doar hobby. E nemulțumire cronică să ne dorim mai mult, să ne dorim ca în fiecare zi să ne bucurăm de ceea ce ne-am propus să ne bucurăm?! E retoric, se știe că nu m-am priceput niciodată să fac engagement cu postările mele. Anyway, blogul a împlinit 10 ani și eu mi-am luat cea mai lungă pauză de scris pentru că n-am simțit să scriu. Triggerul de azi a fost faptul că uneori oamenii percep că putem avea resurse inepuizabile și că ocazionalele ieșiri au legătură doar cu tine, nu cu felul în care ai fost împuns prin gard până la epuizare. E vorba de depășirea unor limite despre care afli că nu le-ai setat corect.

Am abuzat mult de citatul din Mexicanul cu when two people love each other, but they don’t seem to get along… și răspunsul pe care l-am aflat în ultimii 10 ani este că e greșit să presupunem că dacă iubești ceva/pe cineva nu-ți atingi și depășești personal boundaries. Pohui i-am zice la starea asta, că nu e depresie și nici măcar tristețe. E acea înțelegere profundă a faptului că lucrurile stau așa, că tu ai zis că vrei să stea altfel și nu-i pasă nimănui. Mi-am dat seama de asta când am plecat de la compania națională, am o postare frumoasă care se numește The The End și în care știam că izolarea, colegii și reticența managementului nu merită să dai o bătălie pe care să te bucuri că ai câștigat-o demonstrând. Scriu aici ca să rămână scris, orice iubești și care nu te iubește înapoi nu merită o luptă. Găsisem un citat greșit atribuit lui Tolstoi care zice: E mai bine să aibă cineva încredere în tine decât să fii iubit. E bine să le experimentăm pe amândouă, uneori cu aceeași persoană. 🙂 Mă distrează că din oamenii cu care interacționez, personal sau profesional, totdeauna o să existe cineva care să încerce să se urce pe tine pretinzând că nu a înțeles pentru că nu te-ai exprimat corect. Azi am avut un sample de comportament care mi-a demonstrat, fără a mai fi nevoie de o demonstrație proaspătă, că atunci când nu te pricepi la ceva, atunci când citești o învinovățire în cuvintele oricui, când abia aștepți să fii belittled pentru că ești nesigur… asta o să primești. Cum ar fi: Vreau ceva de la tine, dar trebuie să mă vait mai tare ca să nu îndrăznești să-mi ceri nimic. O să par mai obosit decât tine, ca să nu apuci să-mi spui că și tu ești. O să-ți fac shaming ca să te manipulez. O să urlu ca să par mai important. O să mă tângui ca să insinuez că ce am eu e mai mare, mai trist, mai rău, mai orice. O să acuz că preocupările tale sunt justificate de lipsa unora mai grandioase… și tot așa. Până dibuiești ceva prin perdeaua de fum sau whatnot, pare că ești singurul cu curu’n sus, că ești singură împotriva lumii care nu te-nțelege.

Asta am făcut de când nu am scris, mi-am băgat în analiză internă aparenta nemulțumire, am fost într-o vacanță scurtă în țară din care nu am postat nimic, am învățat chestii, m-am uitat la Fiertzi pe insulă, la seriale și filme ciudate, nu am simțit că trebuie să dovedesc ceva. Încă mai pot să-mi creez așteptări pozitive și să le și trăiesc. Când cineva te caută doar ca să-ți ceară ceva, nu se cheamă că se interesează de ce mai faci. Dar când cineva te caută la telefon pentru că s-a gândit că scrisul îți face plăcere și nu ai mai scris, e cu totul altceva. Se simte plăcut și îți dai seama că la tine e puterea, că oricum ne datorăm nouă să avem grijă să fim văzuți de o persoană, propria persoană. 😛

Am observat că e în trending să povestești ce faci, dar care mereu e în opoziție cu ce fac alții greșit. Cică publicul pentru Insulă sunt tot oamenii care se uitau la Vara ispitelor. Nu e. Totuși, de ce programul meu de entertainment e mai bun decât al tău?! Am auzit oameni care nu se uită la televizor: Dragă eu nici nu țin televizor în casă… e cam incomod zic să faci binging pe laptop. Pare că datorăm cuiva să fim culți, să fim ocupați și preocupați, să dăm bine și când nu ne vede nimeni. Eu am menționat ceva de horoscop la un interviu și posibil să fac și altă dată asta, e interesant de privit natura umană. Uneori, cât de des simte fiecare, suntem datori să ne facem să ziua mai bună cu muzică, cu dans, cu Emily, cu Pumpkin Spice Latte fără să simți că ai trădat campionul român la prăjit cafea. Deci sunt bine.