Observ în statisticile blogului că iar se ajunge la mine cu două postări: Ce înseamnă să fii loser? și Noi în anul 2000. Deoarece nu putem fi toți winners și nici eroi ca-n versurile cântecului, azi am primit un alt mail de complezență de la un imposibil viitor angajator, cred că păreau cei mai treabă din toți cei cu care am interacționat în ultimii trei ani. Nici nu știu dacă voiam să lucrez la compania respectivă sau strugurii sunt acri, cert e că m-a speriat un pic ce s-a întâmplat cu tipa din Timișoara. M-a și pus pe gânduri de cât de des suntem în situații care ni se par fără ieșire.

Mi-am petrecut dimineața rezolvând task-uri mărunte la cele două joburi care aparent nu dau bine în CV, nu mă fac o persoană cu care să vrei să lucrezi. Nu mă feresc să spun asta, chiar în timp ce scriu postarea, am aplicat la un job la o companie care mă respinge fără măcar să stăm de vorbă. Sor-mea mi-a indicat să mai încerc o dată, am avut o rundă de respingeri săptămâna trecută care probabil m-ar fi dezechilibrat dacă n-aș fi călită cât de cât. Sunt trei aspecte care m-au determinat să scriu azi: tipa care și-a luat viața pentru că a fost rugată de manageri să vină cu soluții de îmbunătățire a performanței peste noapte, faptul că există inițiative de recrutare din partea unor oameni care nu sunt HR (corect ar fi promovarea unor oameni deschiși la angajare) și faptul că Irina participă la AccessABILITY Expo . O să susțină două workshop-uri acolo, pun link în comment pentru ele, iar participarea este gratuită.

Irina este Irina Crocker, una din surorile după viața cărora televiziunea națională a făcut un documentar. Mă folosesc de diverse ocazii să menționez că sunt asistenta ei și separat de job am încurajat-o să țină workshop-uri pe Diversitate & Incluziune. O ajut cu ce pot și spre deosebire de mulți oameni cu care am colaborat de-a lungul vieții, are grijă să nu rămână eforturi nerăsplătite. Mereu, fără excepție. Așa că eu am grijă să o aduc în orice discuție care poate să-i aduc un potențial client, nu mi se pare o vânzare forțată, dacă aș fi o companie, ea ar fi CSR meu. Am observat două reacții la oamenii cărora insist să le spun cât de cool e Irina: una că li se pare o chestie solicitantă și mi-e milă de tine și de ea… sărăcuța; a doua că nu te mai ascult pentru că simt că ești mai sus decât am eu disponibilitatea să te plasez. Să nu încurcăm mila cu empatia, la fel cum avem impresia că humble e neapărat umil. Se termină orice discuție repede, că oricum avem de-a face cu adulți cu attention span-ul unui peștișor înfometat. De ce aplic la joburi dacă sunt așa împlinită?! Pentru că nu sunt o sfântă, pentru că sunt tânără după standarde de echipă tânără, pentru că orice sare de 3 ani experiență în același loc se traduce ca plafonare. Ce am observat în anii ăștia de aplicații și interacțiuni, de teste și ploconire?! Că eu sunt loserul. Am primit sfaturi cât pentru o viață, nimic util din păcate. Mi-am refăcut CV-ul de 3-4 ori, am rugat AI să alinieze scrisoarea de intenție cu job description, am fost îndrumată de HR cu vechime să mint, să fake it till you make it, odată cu incidentul cu firma care nu-și asumă tragedia mi-am dat seama că suntem tot acolo – hai să dăm vina pe victimă. Oamenii care vor să te ajute o fac în condițiile lor, dacă nu i-ai impresionat nu o să te promoveze, angajatorii potențiali pot să-ți vorbească de sus, să facă mișto, să-ți ceară să se uite în telefonul tău sub diverse pretexte, să te amenințe cu softuri de urmărire, ca la final să simți că de fapt nu prea îți place să muncești de ești așa picky.

Am scris mult, dar ideea pe care voiam o subliniez este că atunci când lucrezi cu o persoană cu dizabilități ai practic grijă de altcineva, lucru care te distrage uneori de la propriile drame. Când vezi că HR din companii mari face Diversity washing cu aplomb, când promite joburi pentru categorii vulnerabile și nu mai respectă termene limită, îți vine să-ți numeri un pic binecuvântările. Btw, Irina este singurul superior ierarhic cu care mă pot exprima liber, să ofer feedback civilizat și care nu e luat ca atac la persoană. Da, vorbesc mult despre ea, dar e primul eveniment din România de acest gen care va avea și secțiune de târg de joburi. Pentru cei care se opresc la milă, care se bucură că alții fac joburile astea, pot să le răspund nesolicitat la nelămurirea cum e să lucrezi cu persoane cu dizabilități. Cred că toți am avut la un moment dat un șef sau un coleg cu tulburări de personalitate… oameni care urlă de neputință când nu știu ceva, șefi care te fac mic ca să pară ei mari, colegi care ies ușor în evidență prin tertipuri de a nu recunoaște greșeli sau lipsa de aptitudini. Ei bine, să lucrezi cu persoane cu dizabilități nu e deloc așa! 🙂

Mă bucur că încă am putere să pun în scris lucruri care dor, peste care nu am trecut, că orice s-ar întâmpla nu sunt lăsată să văd partea goală a paharului. Sunt conștientă că un job sau o respingere poate avea și acest impact asupra noastră, că suntem sensibili și reacționăm diferit la aceeași stimuli. Mergeți la Expo dacă aveți timp, deschideți mintea dacă simțiți că a venit momentul. Poza pentru engagement. 😛