Stați liniștiți că nu e vorba de inocența aia… 🙂 Întotdeauna trebuie să-mi găsesc o glumiță ca disclaimer pentru atunci când vreau să comunic lucruri serioase. Am găsit ieri noapte asta, adică un link pe cu instrucțiuni despre cum să te înscrii la un fel de casting în care să-ți prezinți cartea pe care vrei să o transformi în film. Mă rog, asta e pe scurt, pe lung e un proces de verificare în care mulți vor veni și puțini vor fi aleși – premiul cel mare e un buget de 5000 de E – sperăm că pentru cel mai reușit sau convingător autor. În stilul clasic de om care în cap idei fixe și ușor obsesive, am citit instrucțiunile pe diagonală, am dat clic și am înaintat în formular cu determinare caracteristică. A fost ca-n gluma cu soțul care se ridică din pat să pornească aerul condiționat, deși lui nu-i era cald. M-am oprit la prima dilemă: genul romanului… trebuie să caut, nu m-a interesat niciodată – ficțiune domestică să zicem, deși mi-aș fi dorit un realism magic. Apoi mă opresc de tot, poate aș fi identificat și tema și toate cerințele de participare, dar brusc mi s-a părut inutil totul. M-am dus să fac un duș și să mă gândesc intens dacă m-am oprit din visare, dacă nu cumva nu mai pot să văd luminița, dacă am devenit o cinică.

De ceva vreme nu mai pot să plâng , eu care am fost mereu exponentul unei sensibilități exagerate. Nu mai scriu scenarii în cap și nici romane, dar visurile mele sunt aceleași: tot sper să aprofundez niște limbi străine, preferabil cât mai dificile, să cânt la acordeon și să se ecranizeze în timpul vieții mele una din cărți. Am avut o perioadă de entuziasm, am sunat niște oameni, am intrat în vorbă cu alții, am învățat să scriu sinopsis și probabil aș fi scris și longline pentru a aplica, dar dintr-o dată mi s-a părut totul inutil. Am simțit de fapt că ar fi inutil, că sunt atâtea cărți care au avut un succes nebun la diverse audiențe și care în continuare ar merge super bine pe micile ecrane. Nu cred că pot să mă bat cu asta, așa cum mi-a luat ceva ani să înțeleg că nu aș fi făcut față la un concurs de gătit. Eu nu-mi aleg bătăliile pentru că nu cred că mi-a plăcut niciodată să mă lupt. Venim pe lume cu ideea asta gata implantată, că viața e grea și lumea e rea, în România cu atât mai mult. Culmea e că am ajuns să lucrez din perspectiva de redactor la Horeca I. cu oameni care au participat la Masterchef și pentru care concursul a fost rampa de lansare către ceea ce a devenit carieră. Mi-am dat seama că mulți din oamenii ăștia super talentați au încercat pe cont propriu, puțini au reușit – am văzut și noi în The Bear cât de greu e. E copleșitor să te ocupi și de management, de bani, de oameni și să fii creator de experiențe. Nu am vrut să încerc de mai multe ori și câțiva (12) ani mai târziu mi-am dat seama că lucrurile nu trebuie să fie grele la început ca să merite sau să justifice. Acum, azi, scriind asta îmi arată a lene mai degrabă decât a realism – economistul din mine numără de câte ori ar fi bine să încerci ca să ții vie flacăra pentru scenariu din cărțile mele.

Și pentru că mi-e frică de scenariu, pentru că am impresia că dacă nu-i acord o șansă înseamnă sigur că nu mă pricep, scriu cărți cu context, cu locuri, cu date, chiar cu coloană sonoră și le derulez în mintea mea. Le compar cu ce văd, recunosc repetițiile și la filme care nu pretind că sunt francize (Un iubit de sezon vs. Urăsc Crăciunul) și îmi zic că nu am ce trebuie, nimeni nu poate să se priceapă la toate, eu sunt doar un economist care și-a făcut blog. Nu am putut să mă uit la lupta lui Carmy, mi-a trebuit o săptămână de vacanță între sezoane ca să pot să accept că nefericirea asta e mereu din vina noastră: “I am the best because I didn’t have any of this fսck¡n’ bullshit, right? I could, I could focus and I could concentrate and I had a routine and-and I had fսck¡n’ cell reception and… I don’t need to provide amusement or enjoyment. I don’t need to receive any amusement or enjoyment. I’m completely fine with that. Because no amount of good is worth how terrible this feels.” Adică: Sunt cel mai bun pentru că nu am avut nimic de-a face cu prostiile astea, nu? Puteam, puteam să mă concentrez și mă concentram și aveam o rutină și… și am avut semnal la telefon și… nu am nevoie să ofer distracție sau plăcere. Nu am nevoie să primesc nici distracție nici plăcere. Sunt perfect împăcat cu asta. Pentru că tot binele ăsta nu valorează nimic la cât de groaznic se simte.

E adevărat că am început cu ce merită și ce nu, dar aici cred că intră intuiția noastră, experiența de viață și rezistența la suferință. Nu poți să urli că doare dacă nu vrei să ridici de pe cuiul care-ți provoacă suferință. Poate să nici nu fie mereu suferință, orice ale cărui costuri sunt mai mari decât beneficiile. Nu e postare despre așa da, așa nu, e poate despre cum trecem de îndeplinirea unui vis la alte probleme. 🙂 Carmy probabil își imagina că rutina și disciplina îți pot da o iluzie de control asupra vieții, posibil în schimbul iubirii, împlinirii sau chestii mărunte precum fericirea. Fără să fiu cârcotașă, cred că sunt puține visuri la a căror implementare nu s-a făcut compromis: atunci când vrei să-ți vezi numele pe ceva, dai la schimb altceva de care ți-e drag: ce dă mai bine pentru public, pentru sponsor, etc. Nici nu cred că sunt pregătită să-mi zică cineva că versiunea mea mai tânără dintr-un Un loc doar al meu bea Coca în loc de Pepsi pentru că Cola are bugete mai mari. 🙂 Pierderea inocenței se întâmplă când ai vrea să mai crezi că orice e posibil, dar nu mai ești dispusă la flexibilitate. Nici nu e trist, e cum e, așa cum sunt multe lucruri pe care știi că nu le-ai acceptat, dar te prefaci că da ca să pari adult. Vă las o poză de la cealaltă întoarcere a lui Saturn în Pești (se întâmplă la 30 de ani), e un selfie cu aparat foto la care nu-mi dau seama dacă am îndreptat orizontul din motive de ochelari noi. 😛