Tot îmi cântă zilele astea în cap melodia ‘De ce eu‘ de la Subcarpați, mai ales asta: Încerc s-ajut cu ce pot și pe cine pot/Nimeni nu este capabil să-nțeleagă tot. Partea asta e cântată de Macanache și evident îmi place că se aude și un acordeon pe acolo – melodia în sine e în memoria cuiva, deci tristă. Mă apucă și pe mine introspecția atunci când am prea mult timp liber, timp pe care mi l-am acordat forțat din motive de sănătate. Și mi-am adus aminte că acum șapte ani aveam tot așa timp de reflecție la nemurire din motive de gripă și îmi dădeam seama cât de ușor e să îmbrățișăm noi visurile altora când ne străduim să ajutăm. Tindem să trecem rapid de la aderarea la o cauză la susținător activ, apoi la epuizarea că nu ne iese și ce vrem noi pe lângă. Și se întâmplă să-ți aducă aminte forțe mai presus de tine că e bine să stai draq în banca ta uneori.

Oamenii își aduc aminte de credință, de efemeritatea vieții, etc. în special când sunt provocați pe corpul fizic. 🙂 Concret, ne aducem aminte să mirosim florile când avem deja nasul înfundat și ne enervează că nu putem. Tot șezând eu pe gânduri, încerc să și descifrez ce e în spatele unor boli care ne lovesc aparent fără avertisment. E interesant că am ajuns la concluzia că aceste momente de reset spiritual trebuie să fie vizibile și pentru tine (se știe că e vina noastră), dar și pentru ceilalți. Să nu mai putem să ceva… să vorbim, să respirăm, să zâmbim… whatever. Când te refaci după astfel de episoade ești mai sfătos, mai așezat, când de fapt nu mai poți să mimezi agitația dinainte că nu te ajută corpul și câteodată nici mintea. La mine se manifestă în general în direcția opusă: vreau să dovedesc tuturor că pot, că am stamina la fel ca toată lumea.

Așadar, mi-a venit în minte că acum 7 ani lucram pentru o fundație, un job de comunicare care îmi plăcea, dar care crease un fel de presiune să ajungem la niște obiective mai repede decât estimasem eu. Ceea ce nu se înțelege despre mine și duce inevitabil la niște rupturi de oamenii cu care lucrez, este că mie îmi place consecvența, nu pot cu scurtăturile. Pe lângă asta, eram chinuită groaznic de o durere de spate care mă făcea să sar ca arsă de pe scaun și în consecință să aleg transportul în comun. În una din zile un coleg se oferă să mă aștepte să mă ducă cu mașina de care era tare mândru – un Camaro – la o stație de metrou care-i era în drum. Nu a apucat să facă rondul la Universitate că aproape am țipat la el să oprească oriunde să cobor. Ca idee, mașina atrăgea atenția și probabil altcineva s-ar fi simțit flatat de această plimbare. Când mă chinuiam eu să mă extrag din Camaro cu oareșce demnitate, aud de la posesorul ei: Irina, mașina asta nu e pentru oameni bolnavi! :)) Râd de câte ori îmi aduc aminte.

În loc de concluzie, nu avem concluzie. Pe măsură ce trece timpul, sperăm doar să ne înțelepțim, să învățăm și din greșelile altora, să acceptăm că atât se poate, că nu impresionăm pe nimeni cu rezistența la stres, nici dacă punem asta la loc de cinste în CV. Mă gândeam că era o ocazie bună să exersez tot ce am învățat despre integrarea politicilor de diversitate și incluziune, dar basically empatie, la un interviu online, acum că sufeream de paralizia Bell. Să pui un posibil angajator în situații care mai de care mai dubioase: să nu știe cum să reacționeze când râzi ca un personaj Marvel malefic din juma de gură, să-i explici că un ochi o să plângă pe toată durata interviului și că la un moment dat îți obosește gura… dar altfel ești capabil, poți să te juri. Doamne-ajută, maică!

Mi-am făcut o serie de poze menite să-mi trezească mila când mă voi apuca din nou să mă biciui din diverse considerente, dar nu merită spațiul public chiar atâta autenticitate. Pun o poza de pe malul Dunării surprinsă la vecinii noștri la început de an și una de acum șapte ani din locul preferat unde mă voi duce curând să miros florile de primăvară. Căutați și melodia dacă v-am stârnit curiozitatea:

‘Iubește-ți azi frații și surorile
Că poate mâine nu apucă zorile
Obișnuiam să fiu mai viu decât culorile
Fragil e omul pe pământ cum sunt și florile
Nu te-nvață la liceu ce te-nvață versul meu
De ce eu de ce versul meu.

E de zece ori mai greu decât tot aurul din lume
Pentru că spun adevărul și atunci când fac glume
Fiecare dintre noi are durerea lui
Dacă ai ceva pe suflet vino să ne spui…’