Constat că devine din ce în ce mai greu să scrii pe blog, nu neapărat din lipsă de inspirație, ci de reflecție îndelungată asupra importanței părerilor proprii. Mă tot “țin” să scriu de la festivalul de la Costinești, asta pentru că am dat peste o poză despre care nu știam că mai există. Se pare că eram genul care dădea poze băieților într-o vreme în care trimiteai ceva decent, neinterpretabil. 🙂 E adevărat că l-am și luat de bărbat, deci eram foarte serioasă în intenții.

Acum și emoji-urile necesită analize inutile, cred că folosesc fix 4 emojis pentru toată lumea , mai rar cu love ca reacție și mai mult cu mâinile care se roagă sau bat cuba – alea sunt un fel de Mulțumesc/Good Job! și Doamne-ajută la un loc. Aștept și emoji cu Hopa-șa! din care să reiasă în același timp că suntem cool și că am terminat ce aveam de făcut. Tot din categoria 60+ s-a terminat și And Just Like That… e greu să scrii un final, știu și eu măcar atât, dar ăsta a fost și un pic scârbos. Mi-a picat sub ochi o dezbatere că cică e bine că nu vor continua că a scos la iveală niște chestii neplăcute. Eu cercetând asta, am găsit articolul inițial din NY Times, l-am citit pe diagonală și mi-am dat seama că e complicat să fii lipsit de bias când vine vorba de ceva ce iubeai și cu care acum ți-e rușine. Fiecare le știe pe ale lui, dar nu poți pretinde că faci o analiză obiectivă a acestor femei de 60 de ani, surprise de lumea în care aparent “s-au trezit”. Noi toți ne-am trezit într-o lume care nu ne e deloc familiară, în fiecare zi trebuie să ne minunăm de ce mai face corpul nostru, de inutilitatea limbii materne în comunicarea cu propriile odrasle și de cât de neacdecvată devine o femeie care are păreri și nu poate să și le susțină cu fizicul unei puștoaice.

Citiți și comentariile de pe Reddit, sunt pline de validări cum că articolul e justificat, e drept că e scris acum 3 ani. Recenta vacanță prin țară, vara care se va încheia curând și tot ce experimentez eu și alte femei de aceeași vârstă nu fac decât să confirme că ne dor ochii, ficatul și sufletul să observăm că îmbătrânim și că societatea nu vrea să admită că există viață după 50, 60, chiar 70 de ani. Acum copilul de pe strada din Militari unde ai locuit ajuns medic, îți vorbește despre screening-ul pentru cancer pentru că iată, te aproprii de 45. Nu că nu știi ce e aia colonoscopie, dar sigur ai făcut cel puțin una pentru că nimic nu era concludent pentru ce experimentai tu. Nu e concludent nici după, așa cum pre-menopauza nu e fascinantă și nici faptul că sforăi ușor când ești obosită (adică mereu) nu e incitant. El, Big al tău, se chinuie cu tinitus sau a dezvoltat sensibilitate la vocea ta (pe care nu o mai aude :P). Mă distrează chiar faptul că cineva se mândrește că și serialul inițial era prea alb și superficial… Friends era de altfel foarte divers și incluziv.

Eu m-am uitat ca un ritual de sâmbătă dimineață doar pentru mine, am constatat că toată lumea joacă prost, dar Aidan mai mult decât toți. Mi-am concluzionat că ținutele sunt fabuloase și ridicolul situației e la același nivel ca acum 20 de ani când eram orbite de deschiderea cu care se vorbea totul despre… Acum că am rămas fără ritual pentru weekend, sincer îmi vine să fac o zacuscă la tuci și să privesc cerul.

Pun și poza de care ziceam, dintr-o vreme în care pe fundal rula MTV când făceam teme și la casetofonul Sony care nu derula singur caseta, ascultam mai degrabă Prodigy. Dar băieții de pe pereți erau frumoși și era reconfortant să fie primul lucru la care te uiți când te trezești. Dacă nu remarcați, vă zic că velința era din colecția țesută de mămăița, care mai mult ca sigur se alinase cu gândul că și eu și băieții de la Prodigy eram posedați (am expus-o la muzica lor destul de mult în timpul vacanțelor de vară). E și un colț de urs de pluș primit de la John-ul meu la aniversarea respectivelor 17 primăveri.