Am participat ieri la conferința organizată de Cristian China Birta și intitulată Future of Work, cu accent pe viitorul muncii în epoca incipientă, zic eu, a inteligenței artificiale. Chinezule, ne-ai făcut un pustiu de bine, să-ți dea cine crezi tu în inima ta de stoic, sănătate. A fost cu revedere cu oameni dragi și multe teme de reflecție. Deși am stat lângă Nebunoiu și uneori părea că nu suntem atenți, ca doi elevi din ultima bancă care profită de neatenția profesorului, am reținut și pe alocuri mi s-au confirmat lucruri cu care mă confrunt și eu în interacțiunea cu AI. E undeva pe blog o postare de la începutul carierei mele de blogger și despre cum am participat la primul workshop care mi-a trezit interesul pentru Social Media – Trends in Innovation. Îmi aduc aminte perfect ziua aia, nu m-aș fi dus nicăieri în starea aia precară de sănătate, nici nu-mi imaginam că aia va fi scânteia: o fătucă inspirațională care scrisese cartea Nativii Digitali. Nu suntem noi, m-am liniștit de acum 13 ani, câți au trecut de la prezentarea respectivă. Câteva luni mai târziu, mă înscriam la primul curs de SM care a avut sens pentru mine și a deschis seria conferințelor de la care nu am mai vrut să lipsesc. Așa a fost și cu AI, știi că nu ești nativ digital, tu ești milenial și nu ai voie să nu știi. Și dacă nu știi, nu ai voie să nu afli, să nu înveți dacă pretinzi că vrei să lucrezi în… well, aproape orice domeniu. În timp ce scriu asta, grammarly se chinuie să-mi sugereze cum aș putea să scriu mai bine, dar nu mă las…

Conferința de ieri a fost împărțită în paneluri care au acoperit cât mai multe din preocupările noastre legate de folosirea intensă sau dimpotrivă: AI de capul nostru… – impactul psihologic și emoțional al revoluției AI asupra profesioniștilor. Nu aș putea să declar că resimt un impact, m-am declarat un early adopter și chiar am insistat pe lângă cunoscuți să învețe să folosească. O să fie voci care zic că mare lucru nu e de învățat, că nu suntem ingineri de prompturi. Dar am constatat lucrând inclusiv în companii de stat că oamenii/colegii/profesioniștii gen, au tendința de a urla la propriu de neputință când nu știu să facă ceva. Nu urlă explicit, trebuie să deduci și să empatizezi cu suferința lor care vine din necunoaștere. Un prim impact ar fi că dacă nu ai știut să pornești o “lucrare”, cum să faci cercetarea, cum să te organizezi pe etape, e foarte posibil să nu știi ce să-i ceri unui AI, respectiv să scrii promptul. Așa cum ne-a zis Sergiu Neguț, e simplu să începi cu o întrebare firească, cum l-ai întreba pe un profesor care știi sigur că nu râde de tine: E adevărat că poți să faci coco-vin și cu pui? Nimeni nu râde, răspuns primești sigur, dar deocamdată nu găti după rețetele lui dacă nu știai să discerni între ingrediente și nici nu ești sigur ce-o fi preparatul ăla de l-au căutat toți românii pe google anul trecut. Ignorarea tehnologiei nu e în opinia mea o virtute.

ColegiAItate sau discordiAIe – cum se schimbă dinamica echipelor într-o lume în care oamenii lucrează împreună cu instrumente AI: Aici nu prea am o părere folositoare pentru că lucrez de acasă și colegii mei de la cele două joburi privesc cu scepticism pasiunea mea pentru AI. Am o dilemă legată de munca altor colegi care scriu și care se feresc să recunoască ce face inteligența artificială pentru un jurnalist de la care se așteaptă să scrie comunicate cap coadă, dar într-un sfert din timpul pe care-l alocau acum câțiva ani. Cred că și-n echipă sunt așteptări nerealiste și nimeni nu vrea să spună deschis cum a ajuns la rezultat și s-a încadrat în deadline.

Ce putem învăța din și cu AI – cum folosim inteligența artificială pentru învățare fără a pierde gândirea critică: folosind-o e singurul răspuns care îmi vine în minte. Testând, jucându-ne, ar fi alte răspunsuri posibile. Ce am făcut eu: l-am rugat să dezbatem temele conferinței, să ne conversăm în diverse limbi străine și să-mi explice cuvinte pe care nu le știam, să-mi răspundă la curiozități precum: de ce poți să cureți bijuteriile de argint folosind o folie de aluminiu, apă fierbinte și o lingură de bicarbonat de sodiu. Sunt mai multe conversații pe care le las deschise cu chat, l-am rugat să mă provoace intelectual și să nu zică d-alea evidente cum că aș fi cea mai deșteaptă. Știu că sunt! 😛 Din analiza accesărilor de pe blog reieșea că am mulți cititori din State și din Hong Kong, iar el mi-a explicat cu blândețe că sunt boți care folosesc postările mele ca să învețe. Probabil nici ăia nu sunt așa smart dacă cea mai citită postare e Știi să te promovezi, i-am cam păcălit aici. 🙂

Unde-i lege, nu-i tocmeală! – provocările etice și juridice generate de utilizarea AI: Aici e partea foarte alunecoasă de care se ocupă experții și ca folosirea oricărei tehnologii aflate la început, unii au înțeles că e bine mai permisiv, alții nu.

Survival of the fittAIst? – cum ne pregătim pentru piața muncii într-o economie automatizată: Citeam zilele trecute un comunicat despre cum va fi afectată industria Horeca de integrarea AI. Concluziile erau puțin forțate la modul: o prezentare care dura câteva ore, acum e generată în câteva minute. E forțat pentru că în HoReCa, să zicem, partea administrativă poate fi mai eficientă; știința fabricării pâinii cu maia nu poate fi redusă la minute, la fel cum nicio friptură slow cooked peste noapte nu e gata doar pentru că ne dorim să fim mai eficienți. Da, sunt aspecte ale muncii care pot fi automatizate și care ne pot elibera nu pentru mai multe task-uri, ci pentru timp cu noi. Mi-ar plăcea să acord mai multă atenție cercetării unui subiect, cu sau fără ajutor de la AI, decât să se aștepte de la mine să documentez superficial și să rezolv cât mai multe într-o zi de lucru.

Discuția despre AI e abia la început, indiferent din ce perspectivă o privim. Dacă nici înainte de apariția acestor instrumente nu știam să (ne) punem întrebările corecte, nu putem avea pretenția că suntem mai înzestrați doar pentru că am descoperit ceva care ne gâdilă ego-ul sau care nu zice nu știu când ar trebui. Mi-a plăcut ceva ce am dezbătut azi cu chat, respectiv iluzia de a primi empatie de la tehnologie când știm că nu implică responsabilitate. E ca atunci când vedem în filme că el îi spune: „O să fim bine, iubito!”, știind sigur că în caz de ceva, e fiecare pe cont propriu, cum ar fi fiecare cu AI-ul mă-sii. Închei în notă optimistă: vă invit pentru a nu știu câta oară să citiți Întrerupătorul de H. Salem, e o carte a unui autor român scrisă acum 50 de ani, care vorbește despre o lume în care nu se mai deosebeau roboții de oamenii. Spoiler, personajul principal feminin se numește Paracetamola, cum ar vrea să fie orice femeie din prezent: inclusiv panaceu.