Duminică am ieșit cu Feli, ne-am acordat o zi foarte cuminte de femei în oraș. Nu am poză cu Feli, nici nu o s-o taguiesc, dar tot s-a nimerit să ne întrebăm de când ne întâlnim măcar de câteva ori pe an. S-a decis că probabil din anul în care nu am mai fost colege, adică 2008. Acum ne vedem mai rar pentru că nimeni nu mai are timp pentru întâlniri, suntem foarte ocupați. Unele teme de discuție au rămas constante, am mai suferit pierderi în anii ăștia, dar esența noastră este aceeași. Mă întreabă Feli cum era ea când am cunoscut-o și cred că pot să spun că e omul care știa cel mai bine să seteze limite personale. Dar este și omul care dacă te lasă în cercul ei, o face atunci când s-a convins că meriți să fii acolo. Posibil așa să fim toți, doar că uneori ne facem că nu suntem atenți pe cine lăsăm înăuntru. Asta se întâmplă când ne dorim afecțiune suficient cât să ne adormim vigilența. Not bad, not terrible, e cum e. Problema e că atunci când ești rănit nu poți să nu te întrebi cine pe cine a păcălit/manipulat? E complicată viața doar când nu vrem să ne asumăm partea noastră – mai ales că trăim vremuri de asumare cel puțin totală a oamenilor așa-zis treziți spiritual.

Am mers mult pe jos prin frumoasa capitală, mi-am făcut poză la fântâni, am experimentat Horeca în diverse ipostaze, mi-am dat seama ce nu mi-ar lipsi dacă aș pleca din capitală. Plimbatul pe străduțe e în continuare o chestie care nu-ți permite să admiri arhirectura din centru. La Fadel arată la fel ca atunci când un domn m-a invitat înăutru și m-a vrăjit cu dulciuri scăldate în… sirop, să fie mai bine de 16 ani în urmă. Autentic și în ciuda altor chestii pretins de street food, aici poți să servești cel mai bun kataif. Din mers. 🙂 În lunga plimbare de duminică eram încă sub influența ultimului episod din Wheel of Time, mai ales pentru că încercam să-mi răspund la întrebarea cu locuri și oameni care dispar din viața noastră când li s-a scurs timpul de interacțiune. Glumeam la un curs de dezvoltare personală la care o doamnă a declarat că bărbații ei își fac exit de tot, nu doar din viața ei. E frumos, da’ nu prea.

Când am trecut prin exercițiile din cartea Partea întunecată a căutătorului de lumină, la exercițiul despre calități și defecte pe care alții le văd la tine, am primit răspunsuri deloc surprinzătoare. Oamenilor le place și admiră ce cred că le lipsește lor și refuză să accepte că defectele sunt ale lor din oglindirea cu ceilalți semeni. Mă rog, nu e adevăr absolut. Luați ca lectură aceste concluzii personale, nu sunt prea departe să pun disclaimer la postări. 🙂 Oamenii din jur îți arată ce pot, tu iei de la ei ce poți să tolerezi, să digeri sau să asimilezi ca informații valoroase. Mă înscriu și eu la rând de miorlăit că partenerul nu e atent, că șeful e prea așa și pe dincolo, totul în timp ce spun oricui vrea să audă că nimeni nu-și mai asumă responsabilitatea.

Și ajungem la serialul Wheel of Time, episodul în care Egwene una din personajele principale, era captivă într-o cetate pentru că făcea channeling cu puterea. Acum luați și voi ce puteți din explicațiile mele că nu vreau să plictisesc. Ce am înțeles era că puterea asta putea să țeasă legături, dar să și provoace explozii, cumva ezoteric și pirotehnic după nevoile celei care conducea. Preponderent femei pentru că as the Seanchan believe that these women can cause great damage with the One Power, they are leashed by a controller, known as a sul’dam, or “Leash Holder”, who utilize a collar-like tool known as the a’dam. It is made of silvery metal, has a collar part (worn by the damane) and a bracelet part (worn by her controller, the sul’dam). Deci femeia care putea să conducă era sclava celei cu brățară care trebuia să o domesticească. Parte din procesul ăsta de îmblânzire era ca femeia care știa ce putere poate să pună în mișcare, să-și accepte atât de bine noul statut, încât să poată să o servească pe cea care o ținea captivă. Primul exercițiu era să-și domolească într-atât pornirile să-i frigă una în freză stăpânei încât să-i poată turna apă într-un pahar. Faza drăguță era că orice gând sau intenție cât de mică de a o răni cu paharul sau cu ulciorul, de a-și îndepărta zgarda, orice se întorcea cu aceeași intensitate asupra ei.

Primul lucru care mi-a trecut prin cap este că de multe ori tot urlăm că vrem să fim eliberate și totuși stăm captive bine-mersi. Ardem mocnit în fața unui șef sau partener abuziv, nimic nu ne dă de gol că i-am crăpa capul. Secretul, îmi cer scuze că am făcut mișto de cartea aia, este să îți asumi atât de bine rolul de soție, de subalternă încât fiecare celulă din corp să transmită că ești acolo pentru că acolo poți să fii deocamdată. Nimic din corp să nu freamete a nemulțumire că cineva ți-a pus lesă și ești forțată să conduci pentru un stăpân incapabil. Mi-am imaginat că sunt în locul care mă ține pe mine captivă în vis – curtea de la țară. În fața mea e cel mai incapabil șef, ăla care se credea protagonist în Suits de buget, dar sărise peste cursurile de leadership și întind mâna către cana de pe buduroi: e cana verde smălțuită din care bem toți apă… știu, total neigienic. Îmi imaginez că mi se încleștează mâna pe cană și nu i-o pot oferi pentru că mă mint cu tupeu că sunt totally fine cu faptul că el mă conduce. Încerc să mă conving că sunt asumată ca toate surorile mele trezite și în loc să fac ce se așteaptă de la mine, mă trosnesc cu cana de metal în cap. E funny, dar nu prea. Trăim niște vremuri tulburi, despre care copiii noștri sper să nu-și amintească mare lucru, dar lupta noastră interioară pentru a depăși condiții de care credem că nu suntem responsabili, e mult mai dură și dureroasă. Lăsăm deoparte cu prea multă ușurință faptul că la nivelul la care activăm, totul e creația noastră, realitate nu vis. Și un citat din carte: “When a woman says she will obey you, of her own will, it is time to sleep lightly and watch your back.” ― Robert Jordan. Măcar își iau apă singuri.