Bună dimineața la Moș Ajun și mâine la Moș Crăciun…

Îmi place că pe rețeaua mea favorită, oamenii încearcă să răspundă la întrebarea lui Zuc de parcă ar fi un văr din străinătate căruia trebuie să-i raportăm. Frumusețea pe care o găsesc în tot ce fac, este că îmi creez ocazii de a fi miez la mine pe profil, așa cum spune glumița aia tot de pe fb: dacă mă citești de mult timp, poți trasa evoluția depresiei… nu era chiar așa, dar se înțelege. Ne creăm highs pentru lows, ocazii de recunoștință și afișăm deliberat suferința pe care nu o mai putem ține doar pentru noi. Și e ok. De fapt, pe fb e predominant scrisul, ceea ce uneori e și terapeutic.

Dacă interesează pe cineva, pe mine mă chinuie sindromul de tunel carpian zilele astea, m-am diagnosticat singură și mi-am acordat o pauză relativă. Mi-am luat concediu și am refuzat să fac ce ar face o bună gospodină: m-am întâlnit cu alte femei care au fost dispuse să pună pe hold alte obligații. A fost o săptămână în care mi-am răspuns la întrebarea și judecata mută îndreptată către femeile care nu muncesc un job oficial: Ce fac oamenii care nu au serviciu în timpul zilei? Probabil există într-un univers total diferit chiar și de cel al persoanelor care lucrează de acasă. E adevărat că am fost și la birou pentru Secret Santa, dar m-am văzut cu prietena mea psiholog, cu prietena care a născut și are o bebelușă absolut delicioasă și cu alte două prietene care lucrează în sfera serviciilor de dezvoltare personală. Sigur că nu are importanță cu ce ocupă fiecare, nu contează nici măcar ce am făcut eu în săptămâna care a trecut, doar că aleg să văd preocuparea celor din jur pentru evoluția spirituală/personală. Dezvoltare care ajunge uneori și pe rețelele de socializare și care creează impresia că s-a umplut lumea de psihologi și coach, adică e foarte bine că suntem într-o căutare de orice fel. Adică nu stăm pe loc. Sau cum ar zice Toma Caragiu: Demitizarea exhaustivă și relațional caducă… doar că noi căutăm să ne apropiem de divinitate. 🙂 Aș zice că mi-am adus aminte, dar se știe că sunt depozitarul informațiilor inutile și ’tis the season to be jolly, așa că am revăzut Love Actually. M-am dus la Dorina la salon și am stat în sauna cu infraroșu până mi s-au uscat buzele, pe săturate cât permite corpul. Din saună m-am uitat la film exact până la faza în care tipa îndrăgostită de colegul de serviciu renunță la o noapte cu el pentru a sta la telefon cu fratele ei care era internat într-o instituție.

Sunt întrebată mereu cum de țin minte toate prostiile. Well, s-ar putea să fie o binecuvântare și un blestem: mi-e greu să dau drumul unor chestii din trecut și mi-e foarte ușor să evadez în ele când situația o cere. Dacă ar fi cu învățături, aș zice că am învățat că mi-e greu să-mi găsesc justificare pentru care nu sunt utilă după propriile credințe limitative și că poți să ajungi acasă frântă după ce ai petrecut 5 ore la mall. Și o să scot din context începutul de la Love Actually, cel în care vorbește Hugh Grant: General opinion’s starting to make out that we live in a world of hatred and greed, but I don’t see that. It seems to me that love is everywhere. Often it’s not particularly dignified or newsworthy, but it’s always there – fathers and sons, mothers and daughters, husbands and wives, boyfriends, girlfriends, old friends. Nu e nevoie să așteptăm 1 ianuarie ca să ne trezim să vedem frumos: eu mi-am creat frumusețea într-o foccacia cu ceapă și usturoi cu roșii uscate. Cam asta putem să facem cu iubirea care nu e mereu dignified sau newsworthy, o punem în alte locuri de unde putem să comunicăm și cultivăm ideea că poate începe cu un singur om care se ocupă de propria evoluție. Și dacă foccacia nu e rețeta pentru starea ta – btw. eu folosesc rețeta de pe Ciocolată și vanilie, recomand și o budincă de panettone scăldată în… ce aveți prin sticle, eu am folosit rom. Fă rai din ce ai! Crăciun fericit!