M-am abținut de la concluziile de final de 2023, dar am citit ce a scris toată lumea din listă despre asta. De fapt, m-am abținut de la scris și de la orice putea semăna cu muncă: m-am bucurat chiar de o vacanță așa cum nu am avut de mulți ani. Reflectând la ziua de azi, am rugat blogul să-mi arate toate postările despre Ioana: eu Ioana și mamaie Jana care e mereu prezentă într-un fel sau altul în scrierile mele. Pentru că azi e despre mine, mi-am propus să fie mai des despre mine fără să fac mare caz din asta, fără tristețea care urmează unei zile importante în care sunt miez. Sigur că azi e și despre partenerul meu de viață și despre tata și despre tot ceea ce suntem noi ca urmași și moștenitori ai unor povești de viață. Evident vorbesc din prisma psihogenealogiei și a provocărilor nu atât de evidente de a depăși ceea ce vine la pachet cu faptul că porți numele strămoșului tău. Totul ]nsă are mai mult sens când onorăm moștenirea aia și privim cu empatie la noi și apoi la reacțiile noastre la tot ce e înăuntru și se zbate să fie văzut. La mulți ani, Ion și Ioana!

Postarea mea e intitulată ce am făcut în ultimii 42 de ani și ceva, nu doar în 2023. Reflectând la asta, cred că am făcut doar ce trebuia să fac și am fost mereu la locul potrivit conform unui drum care s-a trasat deja și de la care mă pot abate doar puțin. Cred că anul trecut a fost la fel de generos ca ceilalți și că în general am primit tot ceea ce credeam că merit, tot ceea ce era fidel credințelor dintr-un anumit moment al vieții, am materializat. Posibil ca asta să fie tot, așa cum zice și omul care a scris genial scenariul pentru Everything is Illuminated:

Alex : I have reflected many times upon our rigid search. It has shown me that everything is illuminated in the light of the past. It is always along the side of us, on the inside, looking out. Like you say, inside out.

Așa că o să fie o postare scurtă, așa cum scriam la început, atunci când credeam că viața va decurge cu totul altfel. În spiritul acelui trecut destul de îndepărtat, l-am primit pe părinte cu Botezu’, să binecuvânteze pentru prima dată casa în care locuim de 12 ani. E a doua vizită a părintelui, le anunță la scara blocului și a venit conform anunțului și înainte de Crăciun. Nu a fost nimic forțat, nu ne-a obligat nimeni și vizita lui a fost reconfortantă pentru toți membrii familiei. În locul contribuției ne-a invitat să venim la biserică. Pentru că sufrageria noastră este deschisă, nu am apucat să strângem farfuriile de după cină, așa că ne-am transportat fix în vremea în care mamaie deschidea ușa la camerele în care se închideau de obicei tinerii bărbați ca să fugă de busuiocul preotului. De obicei era camera în care nu se făcuse curat temeinic. Părintele a zis o chestie care nu era deloc întâmplătoare când i-a urat lui Radu succes la învățătură: O să vezi câte uși ți se deschid dacă te ții de învățătură. În bunul spirit românesc miștocăresc, bărbatul meu a simțit să întrebe retoric cam câte uși s-au deschis pe scara blocului. A fost un moment de revelație pentru mine, a detensionat solemnitatea și ne-am dat seama sper, că deschiderea ușilor ar trebui să înceapă cu noi. Repet ce am zis în deschidere, o să fie un an așa cum ni-l facem, câtă deschidere arătăm și cum ne acordăm interiorul la exterior. Eu mi-am propus să lucrez în continuare zilnic la lecțiile de germană și nu am renunțat la visul de a cânta cândva la acordeon. Pe final tot Totul este iluminat, dar de data asta autorul, pentru că dacă e ceva ce mi se potrivește în viață este să fiu the active rememberer al constelației: “The only thing more painful than being an active forgetter is to be an inert rememberer.”

Și colaj cu Blankie, cea mai obrăznicuță pisicuță, împrietenirea cu ea fiind tot work in progress: