Acum 9 ani scriam o postare care se numea Viața ca o casă, adică o cronică a filmului cu același nume. Am căutat postarea ca să văd cum scriam acum 9 ani, îmi place și acum, dar simt acolo teama de neadecvare. Posibil să nu mă fi părăsit teama asta că părerea mea e una într-un ocean de păreri despre orice ne animă viața. Totuși, am continuat să reînnoiesc anual blogul și să consider că este o unealtă ca oricare alta de dezvoltare personală. Poate fi și de dezvoltare profesională, depinde ce-ți propui cu viața ta.

După aproape 13 ani de locuit în același loc, mă întreb și eu dacă viața poate fi ca o casă. Sunt cunoscută în familie și printre cunoscuți ca aia care nu vrea casă, o idee care a pornit mai demult și pe care nu m-am mai obosit să o contrazic. Nu e vorba că nu vreau o casă, sau așa cum e numită cartea mea – Un loc doar al meu… vreau, de ce să nu vreau?! Nu vreau însă îngrădirea libertății așa cum mi-o imaginez eu. Adică libertatea mea nu e independență, doar o frică necontrolată că sunt obligată să stau într-un loc. Acel loc poate fi și imaginat, adică să nu evoluez, sau poate fi un job călduț în care m-am plictisit sau chiar un loc fizic care nu întrunește o sumă de calități care să-mi garanteze măcar un somn liniștit. Simt că pentru moment pot să mă mulțumesc și cu locuri care îndeplinesc 70% din așteptări, mai ales că locuiesc cu un viitor CFR-ist și viața nu poate fi doar despre o gară.

Ceea ce nu am îndrăznit la postarea de acum 9 ani, o să citez acum, respectiv replica lui Kevin Kline către fosta soție: George – Do I still Love you? Absolutely. There is not a doubt in my mind. Through all my mind, my ego… I was always faithful in my Love for you. That I made you doubt it, that is the great mistake of a Life full of mistakes. The truth doesn’t set us free, Robin. I can tell you I Love you as many times as you can stand to hear it and all that does, the only thing, is remind us… that Love is not enough. Not even close.

Nu am îndrăznit atunci pentru că era mi-era teamă să nu pară că exprim vreo nemulțumire, suntem cam avizi de citit printre rânduri, mai ales despre nefericire. Oamenii, în special în țara noastră, luptă pentru acest ideal al casei, uitând să trăiască în locuința pe care s-au chinuit să și-o asigure. După apartament, apare ideea casei pe pământ și încep geșelile de care vorbește George mai sus: mai multe lucruri de acumulat, mai mult spațiu între membrii familiei. Asta nu înseamnă că oamenii care locuiesc cu chirie sunt scutiți de greșeli, lipsa actului de proprietate e adus frecvent în discuție ca garanție a stabilității. Ei bine, eu sunt aia care strică stabilitatea în felul ăsta, dar care știe să facă un cămin din orice loc. Îmi place să cred că e un fel de super-putere a mea să-mi pun amprenta pe locuri, să le fac ale mele efemer, să fac să miroasă în casă a chestii bune, dulci sau evocatoare și stabilitatea să fie dată de faptul că eu sunt mereu acolo unde spun că sunt. Și că în general fac ceea ce spun că fac, chiar dacă nu sunt cea mai afectuoasă persoană. Azi de exemplu, încercată fiind de niște lacrimi, am copt vinete. Nu văd niciun motiv pentru care să nu poți să coci vinete oricând ai chef. 🙂 Asta face pentru mine diferența dintre o casă și acasă. Asta și căldura… sufletească evident. 😛

Aici m-am apucat de scris și poate că scrisul o să se usuce odată ce plecăm din casa care părea că plânge în fiecare iarnă. Iarna era multă umezeală, vara uitam de ce ne voiam să ne mutăm. Revenind la citatul din film, cred că greșeala majoră în relația cu celălalt este să presupui că poți să-i fii cămin. Revelația acestei ierni este că oamenii vin și pleacă din viețile noastre, acoperișul se poate schimba, dar cămin nu putem să ne fim decât nouă. Dacă suntem bine cu noi putem emana căldură și orice altceva e nevoie pentru a întreține o luminiță de veghe pe care ne-o dorim aprinsă. D-aia noțiunea mea de libertate nu seamănă cu a altora, încă îmi doresc să mă trezesc prima și să fac cafea și pâine proaspătă. Tot mi-e frică de întuneric, de gândaci, de chestii din viitor care sunt inevitabile, dar între timp aleg să nu pun garanția fericirii în afara mea.

Las și două poze: una cu tabloul preferat așezat în mijlocul unui tablou pictat direct pe perete de prietena mea Mădălina, fix în prima săptămână în care ne-am mutat. A amestecat culorile pe capacul unei oale, capac care a devenit inutilizabil. Tabloul este work in progress. 🙂 Și o poză de golden hour dintr-o primăvară.