Am revăzut aseară pentru a nu ştiu câta oară, filmul ăsta cu Kevin Kline – Life As a House. Îmi place de el ca actor, şi m-a cam dezamăgit că acum la bătrâneţe face filme de genul “Last Vegas”, care din punctul meu de vedere e în categoria de filme pe care le faci pentru tine. Se pare că sunt 3 categorii de filme, categorii prin care actorii încearcă să justifice performanţele scăzute: filme pe care le faci pentru public, filme pe care le faci pentru tine şi filme pe care le faci pur şi simplu.
Dar să revenim la viaţa ca o casă. Am căutat şi numele original că nu eram prea sigură de traducerea în română. Evident că nefiind critic de film, nu pot să-mi dau cu părerea decât prin filtrul personal. Pentru cine nu ştie despre ce e vorba, găsiţi aici un rezumat. Sfârşitul filmului îmi aduce inevitabil lacrimi în ochi, nu e cu happy-end, dar nu e nici neaşteptat. Mi-a plăcut că deşi era divorţat de soţie, ea vine să-l ajute la construcţia casei, şi la un moment ea îl întreabă mai mult sau mai puţin direct dacă o mai iubeşte. El îi zice că da, dar ştiu amândoi că iubirea nu e de ajuns. Cred că a fost prima oară când am remarcat replica asta, poate că de la ultima vizionare m-am maturizat şi eu puţin. Şi mă pune pe gânduri. Cum e posibil să nu fie de ajuns?! Cum se face că doi oameni care se iubesc, nu se pot înţelege?! De cele mai multe ori suntem ataşaţi de filmele cu ale căror personaje ne identificăm. În cazul ăsta, eu nu pot decât să remarc legătura emoţională cu o casă veche, legătură care ne face să orbecăim prin lume fără ţel. E casa părintească, e casa bunicilor, prima garsonieră închiriată. Acum vreo 10 ani am dărâmat vechea bucătărie de la ţară. Eu abia mă căsătorisem, şi vizitele la mamaie se răriseră, dar tot am simţim că dărâm şi ceva în interiorul meu. Era o bucătărie de pământ, ridicată înainte de a mă naşte eu, cu un dulap clasic cu vitrină, şi câteva rafturi protejate parţial de muşte cu o perdea. Acolo îşi avea locul un cazan cu carne în untură, esenţial în orice gospodărie. Către anii 2000 untura a dispărut cu totul din meniu, din motive de colesterol crescut şi alte boli moderne. Că tot suntem generaţia dornică de schimbare, dar când se petrece schimbarea simţim cum ni se întind toate fibrele interioare. Că ne lăsăm modelaţi pe moment, aşteptând doar un semn să revenim la forma iniţială, aia care ştie numai drumul bătătorit. Mi se pare foarte trist că în acest film personajul principal a aşteptat până în ultima clipă să schimbe ceva, şi apoi…a murit.

Dacă ar fi să fiu o casă, aş vrea să fiu o rulotă/casă mobilă ca primă locuinţă, apoi o casuţă de lemn pe un deal – să pot să urmăresc schimbarea anotimpurilor, şi numai la sfârşitul vieţii aş alege să fiu o casă pe malul mării. Şi nu cred că trebuie să aşteptăm vreo boală terminală să realizăm importanţa persoanelor din viaţa noastră. Îmi place să cred că nu sunt atât de cinică încât să nu mai cred în iubire adevărată. Genul de iubire care te consumă, care îţi forţează limitele, care face ca acasă să fie oriunde dacă eşti lângă El.

Închei cu o replică din film, George fiind personajul lui Kevin Kline:

“George: You know the great thing, though, is that change can be so constant you don’t even feel the difference until there is one. It can be so slow that you don’t even notice that your life is better or worse until it is. Or it can just blow you away, make you something different in an instant. It happened to me.”