În sfârșit un titlu căruia i-ar trebui niște semne de punctuație, dar lăsăm așa. Când m-am întors de la Villa Vinea, am ales să cunosc oameni noi pe repede înainte – adică pe Marina Samoilă. Cum drumul de la Târgu Mureș e lung, am ventilat, nu ca fetele, ca femeile despre una despre alta. Eu îmi programasem o oră de consultanță pe HR care nu s-a mai legat și așa am ajuns să vorbim despre clasica temă… Tot ce mi-am dorit în viață… insert here citat motivațional de la manelistul preferat. Cum noi nu plângem după epoca Ce bărbat eram odată!, ne concentrăm pe cum am putea să fim în prezent de trei ori femeie. Spun că suntem actualizate și cu trendul de cultivare a zeiței din noi și nici nu ne e frică să declarăm că distincția între muzică d-aia și d-ailaltă ne lasă rece. 😛 La întrebarea ce ai vrea să faci dacă nu ar exista toate obligațiile și responsabilitățile, am aflat cum a ajuns Marina pe vocație și vă îndemn să apăsați pe link sau tag ca să aflați; eu dintotdeauna mi-am dorit să fiu o gazdă care să și gătească moderat și să aibă timp și să scrie de exemplu. Adică să mă ocup de oameni cât îmi permite energia de introvert și apoi să mă reîncarc singură.

Fac prea puțin din astea în ultimul timp, cel puțin eu simt că aș putea să fac mai mult din ce-mi place și de dorit pe mai mulți bani. Asta s-a tradus într-o căutare neobosită după flori mai atragătoare și mai frumos mirositoare, în general pe rețeaua dedicată profesioniștilor, plus plictisit foarte mulți profesioniști și cititori cu această preocupare până la urmă personală. Cum săptămâna trecută am aflat despre oameni care făceau ce le place și care totuși au părăsit planul în care ne aflăm, m-am deprimat un pic și am început să-mi pun întrebări existențiale.

Apoi am somatizat aceste stări într-un soi de gripă pe care nu am verificat-o la încărtură genetică, doar m-am întrebat când am mai răcit suficient de groaznic cât să-mi fac analize interioare despre rost. Era acum vreo 6 ani când tocmai îmi oferisem publicarea cărții Foamea și care nu a avut cine știe ce ecouri, că lumea nu mai citește și unii din oamenii pe care i-am invitat atunci nu știu nici azi că eu scriu cărți. No biggie, sunt frustrată! 😛 Cum nimeni nu citește cărți și nu poți spera să ai influență în felul ăla, poate ar fi bine să învăț să scriu scenariu. Sau analiza datelor pe sistem nou, sau hr sau limba germană… orice care să-ți dea impresia inutilității fiind extrem de ocupat.

În timp ce învăț una-alta, aplic la joburi pe care le-aș putea face cu succes și cu care chipurile nu sunt aliniată la abilități, așa că mai mă uit și la filme care promit un entertainment ușor ca șprițul vara. Mă uit și mă crucesc, totuși ceva pare să se alinieze în capul meu, ca o rețetă pe care o înveți de pe insta: 130 de minute chinuite cu actori cam trecuți de vârsta a doua, o locație de filmare exotică, o nuntă, ținute extravagante și gata-i filmu’. Sunt și filme bune sigur, dar am zis că lungimea de bandă e ocupată de drame personale. Mă uit la o Jane Fonda care e mai slabă decât eram eu în rochia de mireasă, la Andy Garcia pupându-se cu o băbăciune și mă oripilez la propriu. Îmi dau seama de ce ne întreținem starea asta de permanentă melancolie cu chestii negative care (nu) ni se întâmplă, că vrem adrenalina aia că suntem căutați, doriți și mai ales apreciați profesional.

Lucram la CMU când a murit tipa aia care s-a externat pe cont propriu, care a ignorat indicațiile medicului și a continuat să facă ce credea că se așteaptă de la ea. Nici nu m-am gândit prea mult la asta atunci, mai ales că a fost o situație pentru care nici un PR nu era pregătit, și pentru că nu vedeam mai departe de următoarea bornă din propriul plan cincinal. Acolo era copilul și doi ani de concediu, apoi nu se știe, dar dezvoltarea unei cariere sigur nu era. Când revii la muncă după aia doi ani, parcă nu ar vrea nimeni să-ți dea ceva prea important de făcut, îți tot iei concedii medicale sau ai preocupări cu grădiniță, școală primară și serbări. Dacă ajungi ca mine la 40+ să te întrebi de ce ești așa anxioasă pentru viitor, de ce nu poți să pui mâna pe jobul care te face ocupată peste măsură și care posibil să-ți aducă și bani… eu nu am găsit răspunsul încă. Am o vagă bănuială că ne cultivăm anxietatea cu informații despre oameni creativi și motivați care nu vor mai apuca pensia. Și pe mine una mă scoate din sărite să văd o babă în rochie de mirească care culmea, îi vine și bine. Că îmi repet stabilitate și bani pe cartea de muncă pentru pensie, sperând să combat mantra generalizată că nu mai apucăm noi pensia. Tot apropo de babe, sper că nu are nimeni nevoie de disclaimer pentru discriminare pe criterii de vârstă, se știe că nu e cazul aici, mi-am adus aminte de o Julia Roberts tânără și frumoasă care zicea în Notting Hill – “And one day, not long from now… my looks will go, they’ll find out I can’t act and I’ll become a sad middle-aged woman who looks a bit like someone who was famous for a while. ” Constatăm că e bine merci și acum, și-a câștigat dreptul să umble în salopete dubioase și să-și aleagă scenarii cu pupăceală cu George.

Posibil ca presiunea să fie prea mare să ne dovedim în fiecare zi că suntem suficient. Că nu e prea târziu să ne așezăm pe vocație, că e ok să te răzgândești, să te reinventezi și să mai aranjezi câte ceva cu ajutorul chirurgiei estetice. Dar nu e nevoie să somatizăm ca să ne dăm seama cât de efemer e totul sau să minimizăm ce simțim doar pentru că e deranjant să nu știi ce te așteaptă. Asta cu nu e niciodată prea târziu, se poate traduce și cu vizita la o grădină de lavandă în Săbăreni deocamdată.