Mi-am notat citatul ăsta mai demult, cam acum trei săptămâni când îmi venise să scriu: The sudden disappointment of a hope leaves a scar which the ultimate fulfillment of that hope never entirely removes. (Thomas Hardy) L-am rugat pe chatgpt să-mi traducă cât mai fidel posibil și s-a străduit dragul de el, dar l-am ajutat: Deziluzia subită a unei speranțe lasă o cicatrice pe care împlinirea în cele din urmă a acelei speranțe, nu o înlătură niciodată pe deplin.

Pentru mine petrecerile de secret santa sunt genul ăsta de deziluzii, mă obosesc incredibil de mult, trebuie să muncești mai mult ca să poți să-ți iei liber cele câteva ore și cumva să te forțezi să pari fericit și recunoscător că ai înfruntat traficul la oră de vârf cu un cadou pe care nu știi niciodată dacă l-ai nimerit. Pe lângă anxietatea socială care nu m-a lăsat să dorm, o stare de rău fizic pe care oameni mai pregătiți decât mine o califică drept moft, îmi dau seama la final de an că nu aș putea (mă mai gândesc dacă chiar mi-ar plăcea) să-mi permit o masă în locurile alea alături de familie. E destrămarea iluziei că dacă muncești din greu un an întreg ai putea să ajungi la un nivel de economisire sau de venituri care ar permite o etalare în social media. Repet, nu știu dacă îmi doresc să fiu acolo, în general îmi place să gătesc și să consum fără să mă doară tot corpul că trebuie să mă prezint cumva.

Am citit tot ce s-a scris în bula mea despre Anul nou care n-a fost, mi-a fost și puțin teamă să mă uit. Nu se poate să înghesui într-un film de toate, amestecate, declar că mi s-a părut echilibrat în conținut, mi-a plăcut mult și atât. Părerea mea nu e relevantă și mă strădui să dau orice nemulțumire cu bătaie atât de lungă că nimeni nu se obosește să citească rânduri, darămite printre ele. Ceea ce pot să declar și legat indirect de film, anul ăsta s-a adâncit pentru mine cicatricea de care vorbește Thomas Hardy, suntem martorii deziluzionării că cine-i harnic și muncește are tot ce vrea. D-aia nu mă prea atinge vehemența cu care suntem chemați să facem ceva, să ieșim din bulă, să ne informăm, să citim, să contribuim, să să… ceva. E ca atunci când un fost angajator s-a hăhăit la mine când am încercat să-i explic cum e cu i și doi i la verbul a fi – I-auzi la Irina, ce dracu’ e ăla infinitiv?!

Oamenii ca mine nu au de unde să iasă, că ieșind ne facem rău singuri: vedem o lume care nu e construită pentru cine are păreri și poate să le susțină, că imediat suntem poftiți să mergem în altă țară dacă nu ne convine. Recunoștința o practicăm și fără să ne ajute cineva, avem părinți în viață și ne bucurăm de ei. Știm ce e rău și ce e bine exact în timp ce ni se întâmplă, dar alegem să nu ripostăm vehement la nedreptăți ca să nu ne atragem repercu(r)siuni pe termen lung. Vedem cum copiii strâmbă din nas la masa de Crăciun, mănâncă doar pui și vor cadouri în bani sau produse foarte specifice, de ajungi să te bucuri că măcar sunt nemulțumiți pe rând. 🙂 Luptăm din greu cu mentalitatea că trebuie să muncești până la epuizare ca să simți că e sărbătoare, dar la final de zi ne felicităm că am dat tot, că e curat în casă și avem șapte opțiuni de gustări pentru masa de sărbătoare. Dacă sunteți ca mine, stați apoi pe marginea unui fotoliu și realizați cu tristețe că și angajatorul se bazează pe asta, pe simțul datoriei moștenit de la părinți și pe faptul că ‘cine nu-i harnic și lenevește are tot așa ca tine’. Toate zicalele astea sunt oglinda unei psihologii a muncii care îndeamnă la obediență: Cine nu muncește nu greșește, deci merită să fie promovat.

Inclusiv faptul că am simțit să scriu acum, oversharing-ul pe care îl explorez pe blog de 10 ani, este se pare un mecanism de coping. Oversharing e și când povestești despre mamaie unor oameni care au aproximativ aceeași vârstă cu tine și de la care speri să primești validare. Știu foarte bine ce era demn de menționat de atunci, știu că și la țară mai dormeam cu dresul pe mine iarna, știu cum se muncea pentru câteva ore libere, mi-aduc aminte că discoteca de la țară o încălzeam cu căldura corpurilor care se mișcau pe o muzică din anii ’90 pe care îi trăiam cât se poate de plenar. Nu avem nevoie de îndemnuri la trezire când avem deja probleme să adormim, suntem cât se poate de treji și ne doare corpul de la prefăcătoria că „renașterea industrială prin productivism” și „patriotism economic” sunt soluții viabile (sunt extrase din ceva foarte actual). Nu știm dacă o să fim bine, dar sperăm. Între timp, suntem cât se poate de conștienți de bucuriile care sunt rezultatul direct al unor eforturi personale și cât de puțin e magie de Crăciun cu pudră de corporatism adaptat românește. Pe final vă mai spun că părinții mei mă puneau să învăț poezii care dădeau subtil în regimul de atunci și care erau o sursă de entertainment pentru intelectualii care chiar le pricepeau: “Astă-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/S-a-ncălzit la lumânare /Cu toată familia!” (Strofe de iarnă – versuri George Topârceanu)

O poză de la bucătăria.localfood, un loc în care te simți firesc mâncând parizer pane în japoneză și care îmi aduce aminte că și mamaie avea uneltele de gătit agățate firesc în gard, la îndemână.