Mă sună bunul meu prieten Ilie pentru că simțea că am dispărut în misiune, nu am mai scris pe blog. El e drăguț și mă sună și fără motiv, asta când nu muncim amândoi și ne mirăm că nu ne mai ajunge timpul. Da, sunt îngrijorată și eu pentru mine, pentru că nu-mi mai acord aceste bucurii simple cărora le-am zis mereu hobby. Acum trebuie să ne mutăm pe substack sau mă rog, trebuia să ne mutăm de ceva vreme, iar am ratat valul. Nu e prima oară când deschid să scriu și apoi mă iau cu altele, de parcă aș suferi de ceva deficit de atenție. O fi și asta, dar adevărul este că sunt foarte obosită. Aș vrea să scriu liber, dar scrisul meu o să se piardă printre poveștile motivaționale scrise de Ai, alea cu tataie care a vândut oile ca să-i ia nepotului Dacie. Nu ai cum să concurezi cu mama care vine la capitală ca să-i aducă fiului doctor ciorbițe și șnițele. Btw, mama dacă citești asta, știi că vreau șnițele. ❤

Zilele astea mă uit la Gossip Girl pentru că am nevoie de un serial, de obicei astea tip telenovelă permit să-ți întinzi rufe, să termini mâncarea, să faci un duș și să constați că tot nu poți să-i acorzi atenție nedivizată. Ultima oară când rula acest serial pe un post TV, aș zice ProTv, eu eram tot mai mică decât protagonistele, fiind chiar liceană. 🙂 Nu mă atrăgea atunci pentru că probabil era vară și nu aveam timp de frivolități când era atâta viață în gospodărie că nici nu-ți dădeai seama cum trecea ziua. De la ce m-am luat cu scrisul tocmai azi, e că GG în vizionare matură se apropie de final și nu reușesc să înțeleg de ce se pizmuiau în halul ăsta oamenii ăștia bogați și frumoși. Sunt două lucruri care m-au pus pe gânduri: cum poți să-ți declari iubirea și în secunda doi să-i pui piedică, să-l bârfești, să uneltești împotriva prietenului de-o viață?! Apoi m-am îngrijorat dacă nu cumva m-am blazat așa de tare, că sunt puține lucruri care reușesc să mă facă să investesc intens în prietenii sau relații de orice fel. Nu doar că nu mai cântăresc înainte să mă abandonez, îmi dozez afecțiunea ca orice om care a trăit suficient cât să vadă că foarte puține lucruri merită.

Îmi dau seama că ceva m-a călcat pe coadă atunci când ajung să port conversații imaginare la duș. Înainte era locul în care scriam și rescriam capitole de cărți în minte, acum a devenit spațiul de: Hai să ne mai încontrăm o dată că m-am gândit la replici mai bune! E foarte posibil să fim o generație care este peste măsură de ocupată, atât de ocupată încât dorința de a reuși, de a acapara (atenție în general), de a se remarca și de a face bani, a devenit atât de copleșitoare încât nu mai ține cont de nimic. O interacțiune recentă m-a adus și mai aproape de concluzia că suntem așa răniți că nu mai știm în cine să dăm mai repede, apoi contăm pe celălalt că nu s-a supărat. Mulți ani îmi setasem asta: să-mi închei socotelile înainte de revelion, să nu fie nimeni supărat pe mine, nici măcar aia care mă împinseseră să ripostez. Nu cred că am fost niciodată o fire combativă, poate de sensibilitate, poate de frică, dar clar e că nu m-a preocupat să argumentez contra unei păreri deja formate. Reflectând așa, faptul că-mi aduc aminte bătălii fără miză, o însemna că nu le-am iertat. Poate…

Da, probabil că anul care se încheie mi-a dat mai multe motive de reflecție asupra vieții trăite în sensul care-ți aduce bucurie și liniște, fără să însemne că nu-mi doresc abundență. Cine sună primul când ne întrăinăm?! Pe cine poți să suni noaptea când nu te simți bine?! Cine te ajută necondiționat indiferent când reluați relația, indiferent al cui e interesul? Cred că am răspuns la fiecare din întrebările astea, sigur sunt persoane diferite și totdeauna ne găsim în alte condiții decât extreme. La începutul acestui an, mi-am propus să nu mă mai consum pentru nicio sarcină de serviciu, nu lucrez la camera de urgență și nimic din lumea mea profesională nu arde. Mi-am propus să mă bucur de câte ori am după cine șterge oglinda de la baie: pare că se spală acolo dinții reflectați nu ăia din gură. Mi-am propus să nu mă revolt când ceva e nedrept, asta nu îmi iese încă. M-am gândit că fiecare se poate bucura de câtă libertate de exprimare vrea, atâta timp cât nu are pretenția să simțim la fel și nici să-l/s-o iubesc necondiționat. Încă trebuie să mă apăr vehement că prefer să fiu acasă când vine băiețelul de aproape 16 ani acasă, aici e foarte trist să fiu excepție. Tot trebuie să-i gătesc mereu altceva, să mă bucur de cele câteva minute cât îmi mulțumește pentru masă și uneori chiar îmi povestește cum e viața de licean. 😉

Nu în ultimul rând, încă îmi place să “irosesc” timpul oamenilor care mă sună doar cu treabă, cei care mereu se miră că ai timp să te uiți la GG, să împăturești și să calci haine, să frămânți focaccia… și câte și mai câte. My toxic trait este să-i plictisesc până nu mai pot să poarte o conversație forțat civilizată… noroc că nu sunt mulți. 😛 Pun și o poză de la o nuntă care mi-a confirmat că cel mai bine te distrezi cu cei de lângă tine dacă vă puteți auzi. Dacă nu, cel mai frumos e afară din cort, mereu cu fumătorii.