De câțiva ani deja, am constatat că termenul de nostalgie e destul de prezent în trendurile din Horeca, mai ales cu referire la deserturi, doar că îi zice Newstalgia. Acum s-a mutat și în postările de social media, intuiesc că la ce dăm noi like pe fb, sunt postări share-uite implicit pe rețeaua preferată a milenialilor. Nici nu contează cum a ajuns la mine, dar am vrut să cercetez puțin de unde a pornit. Am găsit mai multe explicații, dar e descrisă mai bine într-un articol de pe russh.com: Nostalgia, generally, operates less as a desire to return to the past than as a strategy for making sense of the now. When the future feels uncertain or overwhelming, the mind reaches backward in search of coherence. Memory smooths out contradiction, editing complexity into something emotionally legible. In that sense, 2016 has become a kind of symbolic refuge.

Înainte să mă lansez într-o discuție despre coerența asta care ne cotropește de peste tot, dar care nu prea are sens în frumoasa limbă maternă, am reflectat și eu la ce se întâmpla în 2016 și dacă era un posibil refugiu. A fost scurt, că nu era. 🙂 Glumesc, dar în ciuda ceții pe creier care lovește rău în 2026, uneori fix în mijlocul frazei, mi-aduc aminte perfect ce făceam și cum mă simțeam. Eram angajată la compania națională și numărul zilelor în care mă bucuram să fiu la birou îl depășea pe ăla în care aș fi vrut să fiu altundeva. Finalizam prima mea carte care acum e partea I la Un loc doar al meu, disponibilă și în varianta ebook la biblioteca virtuală a editurii Siono. 😉 Lucrurile au mers binișor până la lansarea cărții, apoi ceva s-a stricat profesional și în colectivul de atunci. Am zis că-mi amintesc bine, pentru că nici atunci nu puteam să procesez răutatea sau “șerpăria” cum i-a zis un coleg. Lecția după 8 ani de freelancing e mai mult despre cum să mă raportez la oamenii fascinați de intrigi de birou sau altele și să nu mai presupun că în sufletul lor sunt buni. Or fi!

Am lansat cartea la Calif și m-am “scăldat” în prezența celor care răspunseră invitației la un eveniment organizat pe fb. Mi-ar plăcea să spun că a fost extraordinar, nefiind genul exaltat, o să zic că a fost ok-ish. Privind în urmă și știind că am făcut tot ce se putea, posibil ca o pastilă de Ashwaganda să fi făcut minuni pentru dispoziția mea. Dacă e și altceva de învățat, cred că printre cele mai importante s-ar număra contemplarea și savurarea micilor victorii. Dacă atunci eram fericiți și nu știam, acum ne refugiem în trecut și iar nu știm. Dacă atunci ni se părea fast paced environment (nu-i așa că iubiți asta?!), de ritmul vieții în 2026 ce să mai zicem?!

Tocmai am revăzut Gilmore Girls, toate sezoanele și concluzia de patru anoptimpuri filmată cândva tot prin 2016-2017. M-am regăsit în energia aia bulversantă care te cuprinde la 30 și ceva de ani, după ce ai fost o studentă bunicică (am luat și eu bursă în anul 5), ai făcut totul cum se cuvine unui milenial cumințel (te-ai măritat după licență, ți-ai găsit un job oarecare) și apoi… nimic. Dacă nu aș echilibra cu personalul, m-am identificat cu Rory care percepea drept eșec întoarcerea acasă și se apucă să scrie o carte și să lucreze la ziarul local. Poate că toate astea au legătură cu felul în care am fost crescuți să atingem niște obiective care par de neatins, când te strădui să dai sens unui job care nu se potrivește cu proiecția absolventului. Cel mai nepotrivit comportament este să stai pe loc, încremenit de frica schimbării sau a ieșirii forțate din zona de confort. Nu militez pentru forțarea limitelor, sunt doar încrezătoare că generația noastră are o minte așa curioasă că dacă o lăsăm un pic slobodă, găsește soluții sau îți pune piedică când trebuie să stai liniștit. Așa se face că memorabil pentru mine este faptul că atunci când am plecat de la compania națională și am mers la alt job, am reușit performanța să cad face front pe scările de la metrou. A fost o lovitură care trebuia să-mi confirme că transportul în comun nu e pentru toată lumea. 😛

Ce nu-mi aduc aminte deloc, este dacă am visat vreodată să devin ceva. Din cauza asta nici nu pot să estimez dacă sunt mândră de ce am devenit, strict profesional. Ca orice reprezentant al generației menționate, știu sigur că pot mai mult, doar că nu mi-am dat seama în ce direcție. Nu am analizat toate postările despre trend, dar cele pe care le-am văzut sunt ale unor oameni cu vreo 10 ani mai tineri, asta o însemna că suntem din cei care vor da lovitura după 50. Vorba lui George Eliot: “It is never too late to be what you might have been.”

Ca să clarificăm că nu am fost nicicând o blondă, las și o poză de când îmi vopseam rădăcinile șaten. Fast forward în 2026, nu aș da timpul înapoi, nu mi-e dor decât de oameni care nu mai sunt, păstrez melancolia s-o pun în cărți și nostalgia pentru ce gătea mămăița. De exemplu, în perioada asta a anului, aveai mari șanse să găsești ceva bun în duban (cuptorul de la sobă): niște cârnați uscați bine lângă care puteai să fărâmițezi brânză de la capra Irinuca și să întingi cu turtă. Ce vremuri… acum 20 de ani!