Am deschis azi blogul să scriu despre trendul cu părinții întrebați cum erau ei în anii ’90, pe fundal de Iris de la Goo Goo Dolls. Deschid și yt și dau play ca să-mi aduc aminte că eu sigur nu ascultam asta când a apărut, am descoperit-o mult mai târziu, și oricum The Calling e mai pe gustul meu, cu tot cu solist. M-am hotărât să scriu pentru că se pare că oamenii simt nevoia de conținut autentic pe care nu-l mai găsești nicăieri, dar și pentru că fiul meu a ajuns la aproximativ vârsta pe care o aveam eu în perioada când eram preocupată de găsirea unei perechi – probabil 1998 va rămâne referința pentru asta. Și asta e tot ce ne leagă, practic firul cu care încercăm să-i atragem în lumea aia e tot muzica.

Perioada asta dinainte de Paște mereu mă transportă în vremurile alea și tot așa am ales să-mi încep și cartea Un loc doar al meu, de frică că senzațiile de atunci ar fi rămas nescrise. În ciuda faptului că mereu am fost un copil sensibil și temător, din prisma vârstei de acum, mă văd neînfricată. La doar 17 ani, eram o mică gospodină și citind comentarii de la Iris, îmi vine să zâmbesc trist la oamenii care zic că eram fericiți și nu știam. Nu eram fericiți, eram chinuiți de tot felul de frământări specifice vârstei amestecate cu ceea ce credeam că se așteaptă de la noi, alături de câteva noțiuni de pedepse divine insuflate de puținele cunoștințe despre religie de la școală și de la mamaie. Cred că doar de un an m-am deșteptat într-un sens în care aleg să nu mai investesc emoțional în lupte care nu sunt ale mele și pot să mă uit cu îngăduință la Irina adolescenta căreia mă mir că nu i-a crăpat inima de la stres. În universul ăla, care acum se simte paralel, părea că niciodată nu ajungi la o perioadă de platou, un moment în care toată lumea să fie mulțumită că suntem împreună, că nu ducem lupte cu niște deadline-uri invisibile. Iar noi din 2026 trebuie să ne uităm la atunci ca și cum ar trebui să fim recunoscători, doar punem nostalgia asta în tot ce se poate, oricum ar pica?!

Exact în timp ce scriu, am primit un mesaj pe fb de la o prietenă pe care am găsit-o fix acolo pe rețeaua de socializare. Voia să-mi spună că în timpul curățeniei de primăvară a dat peste cărțile mele și le-a răsfoit. Nu are rost să redau mesajul pentru că e ceva prețios și intim, dar mă roagă să pun undeva scrierile mele culinare, nu o să le zic rețete. Doar faptul că oamenii ăștia apar deloc random în diverse etape din viața noastră e ca atunci când ne tot rugăm pentru un semn de la divinitate și când apare zici: Doamne, te-am rugat și eu ceva! Ceva-ul nu o să semene cu ce ți-ai imagint și confirmarea nu o să vină niciodată de la cine crezi tu, ci de la cine trebuie. E foarte posibil ca această perioadă să ne îndemne la mai multă analiză interioară, pentru mine curățenia interioară nu înseamnă post, așa cum nu aștept ocazii speciale pentru rugăciune. Din analiza asta a reieșit că tot atunci când ne dor toate oasele simțim că ne-ar făcut datoria față de strămoși, dar e bine că perioadele în care facem asta sunt din ce în ce mai scurte. La noi de exemplu, loialitatea s-a manifestat ieri când stând la o țigară pe balcon, ne felicitam pentru cât de bine ne-ar organizat ziua de vineri: ne-am trezit cât de dimineață s-a putut, am mers la două brutării pentru că nu există suficientă pâine pe lume pentru foamea noastră de copii născuți în ’70-’80, ne-am oprit pentru cumpărături de ultimă oră, apoi am hrănit copilul mare pe care îl lăsasem să doarmă după pofta inimii. Eu am făcut magiritsa cu gât de berbecuț și oase de vită – adică ciorbă grecească dreasă cu un amestec de suc de lămâie și ouă. În timp ce el curăța carnea de pe oase și își punea deoparte zgârciuri și măduvă, eu căutam măcrișul luat din timp de pe sezamo care cumva a dispărut din frigider. Nu e grav, m-am înstristat pe moment că mă abat de la perfecțiunea propusă și imediat m-am redresat. Copilului i-am dat tăiței chinezești fierți în zeama de supă de oase cu ghimbir, pili-pili și sos de soia. Am mâncat supa și am privit-o cu îngăduință, chiar dacă avea un pic de albuș coagulat, abătut și el de la imaginea din cap. Mi-am adus aminte cum zicea mamaie despre ciorbă că e frumoasă și nu reușeam niciodată să-i văd frumusețea pentru că simțurile mele erau asaltate de mirosul de leuștean. La un moment dat am prins o discuție despre o cunoștință care se “măritase”, și deși băiatul era înstărit, era mai frumos ca necuratu’. Chiar cred că așa trebuie să arate bărbații, dar ce mi-a rămas întipărit de la discuția la care eram doar martoră: Și ce-are fa dacă e urât, doar nu-l mănâncă! Acum are sens de ce ciorbele e de dorit să fie frumoase, sau mâncarea în general. 😛 Revenind, să nu credeți că vreunul din noi a uitat de curățenie, el a dat cu aspiratorul și eu am trecut la desert, după ce am spălat dovezile de mâncare sărată. M-am regăsit din nou și am onorat vocile interioare când am băgat la cuptor cele trei tăvi de prăjitură cu ricotta (românească) și coajă de portocală din belșug. Voiam să folosesc tot untul și l-am rugat pe chat să-mi ajusteze cantitățile pentru juma de kil de unt. El a refuzat și atunci m-am repliat, am folosit untul rămas pentru crema de carrot cake care nu era în plan: 150 de grame de unt cu 200 de zahăr pudră, coaja rasă de o lămâie bio și un strop de cardamom pe care le-am împrietenit cu 200 grame Philadelphia. Nu are rost să măsurăm, s-ar putea să ne iasă la calcul o altă jumătate de kilogram de cremă, aia e! Ziceam că mamaie era cu mine și îmi șoptea în cască să nu pornesc cuptorul doar pentru un rând de prăjitură și să încropesc repede și blatul de carrot cake, altfel ăsta era adevăratul păcat… risipă de energie care costă.

M-am trezit în dimineața asta cu gândul să termin postarea, să fierb ouăle și să le vopsesc, să fac glazura pentru checurile cu ricotta și doar să asamblez tortul… adică ce mare lucru, e abia ora 11 și azi voiam să fie mai pe chill. 🙂 Slavă Domnului că au ieșit toate bine, aștept să iasă responsabilul cu nivelul de enzime hepatice din dormitor și să se plângă că pute a ouă fierte și a oțet în toată casa. Abia aștept să fiu recunoscătoare că suntem bine încă un an, că tata o să-mi critice unul dintre aceste dish-uri, că nepotul care e la o vârstă când arată ca our Lord and saviour se strâmbă că nu avem dulciuri suficiente și că nu știu să gătesc, că celălalt nepot constată că nu vopsesc niciodată suficiente ouă și că fiul meu sigur va fi nemâncat la finalul zilei. O să fie o zi plină de recunoștință pentru oameni imperfecți pe care îi iubim mult și care se vor alinia perfect. Așa arăta când nu era încă totul gata, am reciclat ambalajul de baby spanac într-un recipient improvizat de ouă, să nu simt că am dat în mama pământ cu formele de aluminiu. Pe fundal se văd suplimentele care mă ajută să reduc la tăcere vocile care tind să devină cam deranjante, mai ales în preajma sărbătorilor. Rețeta de carrot cake e de pe blogul ciocolată și vanilie, prăjitura cu ricotta e tot din online, doar i-am făcut o glazură cu zeamă de lămâie, zahăr pudră și coajă de lămâie. Secretul, dacă era nevoie să fie un secret, este că am primit 30 de ouă de la mama soacră, restul cumpărăturilor le-am făcut pe sezamo de luni și tot atunci am spălat legumele și verdețurile de ciorbă, am dat pe răzătoare coaja de la portocale și lămâi și le-am pus frigider cu zahăr. Dacă gătești de mică, la ocazii doar te joci. 😉 Și să nu uităm de gospodina din anii ’90, surprinsă mereu cum se distra după zile pline de muncă… pardon, de satisfacții.