Dormi în șoapta cântului…

Nu prea îmi place să scriu despre copilul meu, despre copii în general, educația și hrana lor în particular. Săptămâna trecută, băiețelul meu a fost plecat în prima vacanță cu bunicii. O săptămână fără el! Ceea ce părea o săptămână de făcut tot ce nu poți face când e copilul acasă, s-a transformat într-o chestie amestecată de tinerețe târzie. Adică dormit după serviciu vreo 2 ore, mers la mall/centrul vechi și stat până târziu în noapte. Mi-am dat seama că nu copilul e cel care te împiedică să faci toate astea, ci pur și simplu nu mai e vremea lor. Libertatea atât de firească din epoca BC (before child), pare cam neadecvată acum.

Așa că m-am gândit să scriu despre asta, despre băiețelul care ne-a ocupat viața, dar care-i dă sens. Când spun asta nu mă gândesc la faptul că am uitat de mine. Nici nu m-am transformat în femeia care vorbește la plural despre realizările copilului: Nouă ne-a ieșit primul dințișor! Înainte de externare, primeam ultimele instrucțiuni de utilizare a omulețului de 2,4 kg: Doamnă, nu-l luați în brațe dacă urlă! Nici nu vă imaginați ce șantajiști sunt!

Eu eram: Say wha’? Ăsta micu’?

Se pare că da, și nici nu-mi pasă! Aș vrea să vrea la mine în brațe mereu! Să simt că am ajuns la saturație. Eu nu scriu despre copii pentru că nu mă pricep. Pentru că toată înțelepciunea mi-am luat-o din două cărți: aia pe care o vedem în filmele americane cu What to expect și cartea lui Dr. Spock. Restul zic că e common sense. Nu am mers în parcuri pentru că nu am avut chef să aud că nu sunt în nu știu ce grafic. La un moment o mămică m-a întrebat dacă mi se pare retardat copilul ei. Copilul părea absolut normal, despre ea nu prea știu ce să zic…Am alăptat din motive de wishfull thinking, gen să fie sănătos. Și am improvizat…a lot! Dacă mă uit în pozele de până la doi ani, arăt bine/mai bine, semn că eram acolo unde trebuia să fiu. Nu sunt genul de mamă care ar putea să facă asta ca job full time, dar pare că atunci eram exact unde trebuia!

Nu știu dacă a fost bine că nu l-am hrănit la ore fixe, sau că uneori se urcă în capul nostru (la propriu). Știu că uneori nu am răbdare, energie și disponibilitate pentru copil. Chestia asta cu parenting-ul este un fel de acordare (tuning) la copil, găsirea frecvenței corecte. Frecvența e una singură pentru toți copiii, și da, sună siropos!

O să las câteva replici mamă-fiu din Riding in Cars with Boys, film pe care îl recomand cu căldură dacă nu l-ați văzut:

Jason: Who says I’m in one piece? Who?
Beverly: You’re the most normal person I know.
Jason: Normal? Normal? …… I’m just incredibly screwed up. Just so we’re real clear about this, I blame you.
Beverly: When does this job ever end?
Jason: You call it a job?
Beverly: Well, what do you think it is? A calling?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s