Mâine o să merg la The Power of Storytelling, conferință la care îmi doream foarte mult să ajung. Mă gândeam că poate ar trebui să scriu și eu o poveste așa în spiritul acestui eveniment, ultima poveste pe care am scris-o era în scop terapeutic și parcă am scris-o pe hârtie ca să fie impactul mai puternic. Era un fel de reinterpretare a poveștii cu Fata babei și fata moșului. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu povestea lui Creangă: “Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.”

Eu am crezut mereu că sunt fata moșului și că undeva, cumva, cineva o să observe asta. Poate într-o zi o să fiu curtată de un prinț care mă va scoate de la bucătărie sau pe unde trudesc prințesele moderne. Nu am înțeles niciodată de unde vine dorința asta de a ne cultiva bunătatea (de inimă) sau răbdarea. Când eram mică nici nu-mi trecea prin cap că ar trebui să existe un fel de recompensă pentru cumințenie, deși parcursesem o grămadă de Povești nemuritoare. Am citit undeva că fiecare om are în el un înger și un demon, și cel care este hrănit mai bine va determina personalitatea omului. Adică pe undeva, de la ființa noastră până la bătălii epice, e despre lupta dintre bine și rău. Cumva ești lăsat să crezi că nu poți avea o natură duală. Dacă eu mă credeam fata moșului, soră-mea nu avea decât să ia celălalt rol. Oricum cu prima variantă cred că s-ar fi plictisit groaznic. Cred că toți copiii care nu sunt ai moșului, aleg cumva conștient ce rămâne pentru adrenaline rush. Am fost un soi de baby sitter pentru 3 băieți în adolescență și uneori mă simțeam extrem de furioasă pe ei și chiar îmi venea să-i scutur (poate am și făcut-o) să-i trezesc la realitate: Hei, viața nu e așa ușoară!

Și mă gândeam așa la chestia asta cu cumințenia și am constatat că poate toată viața am fost o ipocrită. Nu mi-a plăcut să fiu cuminte, o făceam de frică, așa cum consider acum că e bine să fim cel puțin adecvați în interacțiunea cu ceilalți. Povestea ar trebui să-i facă pe copii să înțeleagă (cât mai devreme) că zmeul nu e rău, e pur și simplu autentic, face ce ar trebui să facă un zmeu. Că în momentul în care se termină povestea iese la o băută cu Făt-Frumos și face glume proaste pe seama părului prea strălucitor al acestuia. Sau poate că Cenușăreasei îi place să mănânce direct din cazanul cu ciorbă de pe sobă, atunci când nu o vede nimeni. Că poate nu e așa oropsită și manierele oricum ar epuiza-o psihic. Ce mi-a lipsit mie a fost flexibilitatea abordării rolului. Nu a zis nimeni că după ce ai trudit nu te poți tolăni să mănânci doar crema de la Oreo și biscuiții să dosești sub canapea. Nicio fată cuminte nu ar face asta, dar dacă totuși își adună curajul, va strânge biscuiții cu prima ocazie, apoi va spăla urmele cu dezinfectat.

Așa că eu, în calitate de prințesă care trudește în odăile din spate, mamă vitregă la 28 de zile, prinț care schimbă la nevoie becuri și  zmeu când e călcată pe coadă, îmi propun să ocup canapeaua unui psiholog cu diagnostic de tulburare bipolară cel puțin. Conform zicalei: Dacă ți-e frică de lup, nu intri în pădure! 🙂