Român

Tocmai mi-am dat seama că am uitat să povestesc cum a fost la The Power of Storytelling. Eu nu știam la ce să mă aștept și am fost luată pe sus de povești și felul în care au rezonat cu mine.

Nu am reușit să particip decât la prima zi, dar a fost suficient să scoată din mine toate ideile preconcepute. Idei despre cum e un scriitor, ce face și argumente conform cărora eu nu aș putea să mă asociez cu acest atribut. Am scris „la cald” în timpul zborului către Nisa, la o zi după conferință. Am scris pe un caiet pentru că nu am un laptop pe care să pot să-l scot în lume. Am constatat că nu laptop-ul mă face scriitor. Am scris despre experiențe personale care îi fac pe oameni să se simtă nefiresc și nu știu dacă voi publica vreodată pe blog acel material. Am scris în engleză pentru că așa am simțit, că e un adevăr care în limba română ar suna dur și cumva neavenit. Am scris sub influența lui Leslie Jamison, autoarea Lecțiilor de Empatie. Ea a prezentat un concept care la noi nu știu cum se traduce: oversharing. În ideea că oamenii nu înțeleg de ce ar vrea cineva să împărtășească lucruri personale, prea intime cumva și dureroase. Așa că am scris și eu ceva în zona asta, ceva neadecvat, scris în engleză despre o problemă tipic românească: despre avort. Am sperat că voi face un serviciu acelor femei care nu-și găsesc cuvintele, femei cărora le e frică de oversharing ca nu cumva să ajungă să-și plângă de milă. Și am ajuns să-mi plâng mie de milă, să asimilez faptul că uneori durerea e deranjantă și asta e!

carlton

Știu că uneori pare că nu am cursivitate, dar ajung și acolo. Am scris frumos în caiețel și apoi m-am uitat pe geam la priveliștea superbă a coastei franceze care se apropia. Plecasem de la 8 grade în București, care se simțeau ca 2, și ploaie torențială. Am aterizat la Nisa, la 20 de grade și șosele mărginite de palmieri. Senzația inițială (care de fapt s-a menținut toate cele 4 zile) a fost că vreau să trăiesc acolo. Era atât de frumos și calm și verde! Atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Jacqui Banaszynski, prima vorbitoare de PoS, care și-a construit povestea în jurul ideii de They are us and we are them! Și ce credeți?! Francezii nu sunt noi și nici noi suntem ei! Nisa pentru mine a fost experimentul de singurătate printre ai tăi. Lăsând deoparte senzația de glamour trăită la Cannes, de vacanță rustică în Alpi în St. Jeannet și oraș cosmopolit la Nisa, mie îmi era dor de (a)casă. În una din nopți, când în sfârșit am rămas singură în camera de hotel, am plâns necontrolat, un plâns de neputință. Mi-am dat seama că e foarte dureros să știi că poți să alegi conștient, matur, la rece, România. Inconștient chiar și corpul meu le respingea mâncarea, mâncare incomparabil mai bună. Era totul foarte frumos, superb și chiar am încercat să mă bucur de tot, dar am refuzat să ignor semnalele personale. Am încercat să mă prefac că e totul frumos și mi-am adus aminte de oversharing and caring. Concluzia a fost cât se poate de firească: nimeni nu vrea să audă ceva ce poate declanșa ceva dureros în propria persoană. Așa că am tăcut, am plâns până am acceptat că îmi iubesc țara și oamenii ei care își ascund suferințele pentru a nu deranja.

Ajunsă acasă am mâncat la mama un somon prăjit tăvălit în mălai, cu mujdei și mămăligă. Aroganță, gen!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s