Am nevoie…

…de o femeie aș zice, dar de fapt am nevoie de un prieten. Mi-am adus aminte de o carte din  biblioteca alor mei, o carte cu citate de Marin Preda. Am citit-o de nenumărate ori și unele citate mi-au rămas întipărite în minte. Pentru că în general îmi rămân în minte toate prostiile, nu aveam decât să fiu recunoscătoare că acum goagăl mă ajută să împrospătez acele informații. Mă înscriu și eu în trendul melancolic de astenie de primăvară și îmi dau seama că e ceva care mă macină, gen „nu e nimic și totuși e”. Așa că înțelepciunea scriitorului sus-menționat îmi vine în ajutor: “Dispariţia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiţi zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Eşti singur.” Și nu e vorba că aș fi singură, nici că sunt #pădepresie, ci faptul că sunt singură în mijlocul oamenilor.

Acum vreo câțiva ani, mi-am pierdut prietena cea mai bună. Era prietena din copilărie și poate că era timpul să ne despărțim din motive de nepotrivire de planuri de viitor. Cert este că am simțit exact așa cum zice Marin Preda, ca o dispariție a iubirii. Era singura iubire necondiționată pe care o cunoscusem. Oricât de pueril ar suna, nu am reușit să cultiv o prietenie cu același entuziasm precum cel din copilărie. Pentru că în toți acești ani, nu am reușit să petrec suficient timp offline cu cineva, plus că nu cred că o astfel de legătură se poate forma cu un bărbat. În adolescență, când simțeai nevoia să vorbești, exact asta făceai. Luai o sticlă de Borsec aproape și disecai momente. Acum stai la cafele cu un ochi pe telefon. Nu vreau să denigrez utilitatea comunicării online, dar în online nu construiești relații. E tot timpul: te sun în 5, poți să vb?, brb, conduc, ies, închid…Nici nu vreau să arăt cu degetul, eu am promis că sun o prietenă acum o săptămână și nu am sunat nici acum. Sau mă uit la telefon și ignor apelul pentru că sunt prea obosită să răspund. Recunosc că am probleme cu spațiul personal și atunci online-ul pare să mi se potrivească. Poate că izolarea din spatele monitorului vine din încercări repetate de adaptare la o realitate care nu mai seamănă cu nimic din ce știam eu. Poate că spațiul personal a devenit atât de vulnerabil încât prefer să nu mai încerc apropiere. Nu genul ăla de apropiere necesară în interacțiunea firească cu semenii mei, ci genul de apropiere care formează legături care pot dura o viață. Așa că azi, de fapt de ieri, m-am hotărât să declar că mi-e dor de ea, de prietena mea din copilărie. Poate o să-mi fac curaj să-i spun asta, poate nu.

Mai e puțin din luna dedicată femeilor și pe această cale vreau să le mulțumesc femeilor din viața mea, femei care nu mă lasă să mă scufund în depresie. Pare puțin contradictoriu în contextul postării de azi, știu. Dar că să citez un clasic în viață: It’s not you, it’s me! Eu m-am baricadat în lumea ironiilor și a glumelor deplasate, dar deocamdată pare să mă simt confortabil aici. Așa că nu pot să fiu reparată, pentru că nu sunt pregătită să recunosc că e ceva stricat. Închei tot cu ceva de la M. Preda:

“Eu râd când e rău pentru că ştiu că o să fie bine şi nu râd deloc când e bine pentru că ştiu că o să fie rău.”

dreamstime_m_37439031

© Les Cunliffe | Dreamstime.com

Anunțuri

2 gânduri despre “Am nevoie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s