Voiam să scriu de săptămâna trecută, m-am pierdut în comentariile de la o postare despre sistemul medical și experiența unei tipe din listă. De fapt, lucrurile s-au legat în mintea mea dubios, așa cum se leagă întotdeauna, așa cum uneori scrierea vine firesc, dar nu știu să explic nimănui cum vine. Astfel, mi-a “venit” ideea unui nou proiect editorial (cred, sper că așa se spune) pentru care nu am bani de publicat altfel decât online și m-am agățat de ideea asta ca omu’ căruia îi e frică să se diagnosticheze singur de cum se simte lipsa interacțiunii, chiar așa sugrumată cum sunt eu în stare. Deci, proiect nou de scriere care presupune să fac puțin curat pe messenger: dau peste oameni necunoscuți, citesc conversații, all in all, pierd foarte mult timp – erau oameni cu care m-am împrietenit să-i temperez să nu dea în brandurile pentru care lucram. Apoi, buna mea prietenă Gabi Maor mă roagă să-i scriu o recomandare – no problemo, până aflu că are nevoie să fie scrisă în limba română. Căpățânoasă cum mă știu, nu folosesc dicționarul și tot frământ cum să zic în puține cuvinte pursuing a task. N-avem traducere. Revin la tipa cu care am început și pe care am cunoscut-o și apoi ne-am împrietenit, pentru că am ajutat-o cu ceva. Ceva-ul ăla presupunea să scrii o cerere, să explici, să cauți și să te milogești pe la niște colege ciufuțele și apoi să traversezi între biroul tău și aeroport la semnat și aprobat. Ce te costă? Timp.

Nu e haosarea cu care sunt obișnuită să-mi încep postările, e doar constatarea tristă că uneori sunt o proastă. Mă împrietenesc cu străini ca să le dovedesc că există o latură umană a serviciilor, că empatia nu e vreun unicorn și sunt oameni dispuși să walk the extra mile chiar și când nu e nimeni care să apară la mijlocul drumului. Mai faci tu și jumătatea rămasă, e simplu, you walk the walk și talk the talk… singur. Ce ne lipsește și unul dintre motivele harababurii din țara noastră este că oamenilor din diverse funcții le lipsește empatia și nu știu sau nu doresc să urmărească o problemă până la finalizare. De asumat finalizarea aia fericită sau nu, n-are rost să discutăm. Așa de drag mi-e de cuvântul pursue (căutați niște înțelesuri multiple într-un dicționar), încât pe undeva îl asociez cu dragostea – alergi după ceva, nu lași în pace. Mă hotărâsem deja în privința titlului noii cărți, dar acum se așază și-și revendică locul și în mintea mea – am înțeles că e ok să fiu proastă și pot răsufla ușurată.

Lucrând la un moment dat niște exerciții de oglindire, trebuia să notez ce-mi vine prima oară în minte când mă enervează cineva – Ce retardat( ă)! a ieșit la suprafață. Pentru că era o carte de shadow work și exercițiile le-am făcut acum vreo 8 ani, tot atât mi-a trebuit să mă lupt să dovedesc că dacă ești prost, ești prost. M-am zbătut ca din scrierile mele să răzbată opusul, am scris în engleză în ideea să ajung la publicul meu, dar puteam la fel de bine să scriu și în chineză. Ești prost că ai făcut ceva ce nu ar face nimeni, ești proastă când simți, ești incredibil de proastă când cauți sens în locuri random. Zicea Forrest Gump și învățase de la mama lui (dacă vă aduceți aminte, el chiar zice că his momma avea un fel de a explica lucrurile pe înțelesul lui) – Stupid is that stupid does! Așadar, eu rescriu niște pasaje, aranjez în pagină și pun diacritice pe vreo 4-5 ani de prostie crasă. Cum se simte? Mă simt prost… de atâta agitație interioară menită să mă reinventeze de unde nu sunt.

Ca orice epifanie d-aia, e dureros să constați că deși dialogurile tale interioare par inteligente, la final concluziile aparțin desigur unei proaste. Nu pot să-mi promit că o să fac altfel și durerea cea mai mare vine din dorința nerostită de aliniere la simțirile și inteligența altcuiva – Irina, așa nu! Nu am lecții de împărtășit, e clar că nu o să mă publice nimeni pe vreun site lacrimogen despre cum găsești iluminarea la aproape 40 de ani. Noua mea carte este probabil inedită prin concept și disturbing prin conținut, e genul care te face să pui la îndoială propria inteligență.

De la autoarea cărții Iluminarea pe înțelesul proștilor nu am găsit decât un citat, ăsta: “As I explore the wilderness of my own body, I see that I am made of blood and bones, sunlight and water, pesticide residues and redwood humus, the fears and dreams of generations of ancestors, particles of exploded stars.” ― Anne Cushman.

Pun și o poză cu poza mea preferată de la grădiniță, prostuță și senină, cu ochii triști. Nu s-a schimbat nimic, e prima oară când părul meu se așează bine și cu puțin machiaj pot chiar să distrag atenția de la evident. 😛