Buh Bye, 2020!

on

Văd că se poartă confesiunile de final de an, concluziile alea bune/realizări le-am marcat doar pe fb. E o vorbă și asta cu confesiunile, oricum ăsta cred că a fost scopul blogului de la început, de instrument terapeutic, de exersare a expunerii în vederea unui scop mai măreț – de a deveni miez prin scris. Anyway, îmi propusesem să scriu azi pentru că citesc tot mai des că s-au cernut relații în 2020. Ei bine, azi am fost concediată de la jobul meu principal, practic sunt unemployed pentru prima oară în viață. E și ăsta un mod de a cerne relația cu angajatorul… cred. 🙂 Pun un smiley ca să nu pară că-mi plâng de milă, e posibil să plâng pur și simplu mai târziu. Ultima oară când nu aveam job propriu-zis, am avut grijă să cresc un pui de om până la doi ani, se pune și asta ca stat acasă dacă ne consultăm cu niște oameni. Jobul meu la chinezi e pentru mine nu doar finalul unui an, ci al unei ere. Dacă ar fi să mă uit la partea plină a paharului (și cred că voi umple niște pahare în noaptea asta), aș zice că mi-a servit să ajung în locul în care sunt azi, deci sunt mai mult decât recunoscătoare. Datorită acestui job, m-am apucat să mă joc KoA și să scriu o carte despre asta, am cunoscut oameni interesanți și a fost și distractiv uneori. Altfel, nu am avut un weekend liber din iunie 2018 când a murit bunica. Tot legat de concluzii, se mai poartă să spui ce ai citit, eu nu-mi aduc aminte ce am citit, nu am strâns nimic lângă pat – am muncit aproape toate nopțile lui 2020. În schimb am scris.

Ce voiam să scriu azi nu era nici măcar original, era despre PTSD, să traduc o parte din articolul ăsta. Tot azi am citit un articol despre cum 2020 o să lase niște traume comparabile cu cele de după al II-lea Război Mondial. Nu e concluzia mea, ci evident a oamenilor de știință britanici. #haha Zice autoarea articolului: “I’m done saying sorry for all the ways I fall short, for all the ways I disappoint others and let them down. I’m done believing I am broken—that there is something inherently wrong with the woman I am. I’m done believing I am something to be fixed. I’m done feeling that who I am isn’t enough.” Știu că am tot zis, dar frumusețea articolului constă în faptul că enumeră explicit de ce nu îi mai pare rău. Cred că există lucruri mai rele decât să fii concediat în ultima zi a anului, probabil mă voi simți empatică cu industria despre care mai scriu ocazional – a ospitalității. Poate arunc un ochi pe planurile scrise și văd că “jobul de la chinezi” nu era menționat acolo.

Deci, pentru ce nu mai cer scuze în anul care vine:

  1. Că devin copleșită foarte ușor. Cum ar fi că uneori vreau cu oameni mulți în jur, alteori mă obosesc groaznic, uneori iau decizii ușor, alteori nu mă pot concentra, îmi place să-mi bubuie muzica în urechi când lucrez, dar am nevoie și de liniște.
  2. Am nevoie de spațiu și să fiu singură cu mine, supra-stimularea la care mă supun de bună voie are ca sursă frica de a nu avea nimic de făcut, de a nu fi utilă.
  3. E ok să fiu extrem de independentă pentru că așa am crescut și așa știu să fiu, să mă descurc cumva.
  4. Trebuie să fiu în control. Asta înseamnă că bucuria unei pagini goale pentru scriitorul din mine nu se reflectă creativ în viața de zi cu zi, aia în care trebuie să gestionez inclusiv locul de unde vin banii.
  5. Am dreptul să fiu nehotărâtă, eu și toate femeile. 🙂
  6. Am nevoie de mai mult somn și odihnă în general, la fel cum am nevoie să fiu singură uneori. Am nevoie să nu mai justific că sunt obosită mereu de 7 colaborări epuizante, o să constat că sunt obosită și fără ele.
  7. Boundaries – care nu se traduce corect cu limite. Le am, le depășesc constant de parcă sunt într-un concurs permanent cu mine cea de ieri. Nu pot uneori și e ok.
  8. Să mă aleg pe mine. E greu, dar am 365 de pagini nescrise în față, măcar nu am fost concediată în prima zi a anului. 🙂 Zice prietena mea Dorina și eu am învățat să o mai ascult – O să fiu bine!

Încheie autoarea (Kathy Parker – freelance writer, poet, spoken word performer): It means no longer offering myself to the world as an apology—but the gift I am.

Cam așa! La mulți ani!

2 Comments Add yours

  1. Silvia says:

    La multi ani , Irina!
    Sa nu ne gândim azi la asta.
    Cum spunea Scarlet diin Pe aripile vantului,.
    Si noi , femeile din familia noastră , nu suntem mai prejos decât Scarlet.
    Ziua de mâine e a noastră si nu vom lăsa pe nimeni să facă ceea ce putem face noi!

    Like

  2. La mulți ani cu bucurii!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s