Viața precum carosabilul

Corect e: Viața e ca carosabilul – unii vin, alții se duc dracului… și e furată de la Vacanța mare. Da, eu eram printre adolescenții care ascultau casete cu ei.

Mă bate un gând și mie îmi place oleacă de bataie (și de mov) din când în când. Problema e atunci când mi le aplic singură și apoi mă întreb de ce mă doare și de ce când doare, doare ca naiba… Răspunsul și-l caută fiecare, dar tot dureros e și ăla.

Anyway, mă bătea gândul să-mi închid blogul, că parcă nu-l mai percep ca instrument terapeutic și refuz să-mi asum publicul la care ajung prin postările mele sponsorizate. La ceilalți nici nu mai sper să ajung, toată lumea e ocupată, suntem pe foarte repede înainte către ceva care nu poate fi definit. Totuși, mi-am adus aminte de una dintre postările mele preferate, pe numele ei – Nesupunere. A prins bine la public, dar am primit feedback că în poza asociată arăt de parcă tocmai fusesem futută (pardon my French!). Am schimbat azi poza cu ceva mai prietenos. FYI, eram proaspăt plânsă, singură acasă, deznădăjduită și mi-am permis singurul act de curaj de care eram în stare – am întors camera și mi-am făcut o poză. Tot una dintre scrierile dragi mie se cheamă Plâns de femeie și zic eu acolo: Am identificat astfel că femeile plâng mai des de frustrare, decât de durere. Și plânsul ăsta de frustrare are uneori nuanțe preponderente de neputință. Plângem mai des când lucrurile nu ies cum ne dorim să iasă sau când nu putem să ajungem la ceva fiind ceea ce suntem – femei. Ai vrea să le poți face pe toate pentru că tu știi mai bine ce ai nevoie, dar ești nevoită să stai în banca ta, să aștepți și când te saturi de așteptare să plângi de nervi. Plânsul care are legătură cu iubirea e nasol. E plânsul care se desfășoară de obicei în solitudine, e plânsul care te face să te simți proastă. De obicei când alegem să simțim, să let go la control, atunci ne simțim prost față de noi. E un plâns pentru care ți-e rușine să te uiți la tine în oglindă. Al treilea plâns pe care l-am identificat e plânsul deznădăjduit. Ăsta e într-adevăr cel mai autentic. … Plângi pentru că în sfârșit ți-e milă de tine și simți că viața e grea. Plângi știind că tu nu ești de ajuns pentru a trăi în continuare cu același elan. Din experiență proprie spun că este plânsul care îți îmbătrânește sufletul.

Sunt foarte obosită zilele astea și mi-e la îndemână să plâng ca să mă exprim, să eliberez tensiuni decât să mă uit la ceea ce îmi fac deseori singură – rău. Nu ne e milă de noi și când în sfârșit ne dăm seama că nu suntem super-eroinele care speram să fim, e deseori prea târziu. Am nevoie de un coach care să-mi zică să-mi urmez intuiția, să-mi ascult corpul: m-am ridicat de la birou și m-am dus în dormitor să dorm un somn de 15 minute care nu suferea amânare. Mi-am urmat dorințele și am sunat coafeza de câte ori a fost nevoie să-mi schimb culoarea și coafura ca să-mi schimb dispoziția. Mi se rupe că părul meu nu mai arată sănătos, pe moment s-a simțit reconfortant și uneori poate m-am simțit frumoasă. Am făcut tot timpul mișto de femeile care se îngrijesc în exces, până am ajuns la concluzia că e normal ca excessive grooming să se mute la sexul celălalt, ăla tare. Le-am arătat bărbaților de i-am săturat. Eu sufăr de o așa-zisă acnee matură pe care mi-o întrețin special să mă urâțesc. Că dacă ești urâtă oamenii o să se forțeze să-ți descopere frumosul din suflet… ei, aș!

Poate că d-aia ne uităm unii la alții cu filtre de tot felul, alegem pe cine să urmărim pe fb, lăsăm la vedere doar poze cu noi fericite și asumate. Eu am avut zile în care mă simțeam însărcinată cu toți copiii lumii și chiar arătam așa. E foarte greu să fii autentic (și damn! ce s-a mai bătut monedă pe autenticitatea asta) și să reușești să pui în scris asta. E foarte greu să nu mori de foame ca scriitor în Românica și să accepți că scrisul ăla prin care speri să atingi măcar sute de mii de cititori, e pe ultimul loc în lista ta de To-do. Tu l-ai pus acolo! La mine acum e pe 6 din 8 task-uri zilnice. Și tot eu mă mir că nu sunt acordată la ritmul meu interior, la dorințele și aspirațiile mele și ajung să mă doară toate cele. Plâng și (mă) plâng că nu sunt înțeleasă, iubită, acceptată, citită (printre rânduri), după ce zilnic nu m-aș alege nici pentru un loc 3 pe podium.

Închei cu bancul din postarea aia cu nesupunerea, așa mi se pare mie romantic să cred că uneori sunt neascultătoare. Uit să-mi răspund, sau evit să-mi răspund la întrebarea firească – How long is life going to f… me until it wants to cuddle? Probabil cât o să-i permit.

În tren înghesuială mare. Ion și Gheorghe găsesc și ei un locșor pe hol în picioare. Prin spatele lui Ion se tot foiește un tip. Gheo zice către Ion:

– Ioane, cred că ăsta din spatele tău vrea să te fute.

La care Ion, mirat:

– Pe mină, mă?! Poate în cur!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s