Posibil să existe încă oameni cărora nu le-am spus că sunt part-time asistenta persoanală a unei Irine – azi ne-am sărbătorit muncind. Dacă nu s-a scris destul pe temă, viața e plină de lecții, copiii ne dau lecții, partenerii sunt oglinzile noastre neflatante, prietenii sunt pe linia adevărului nefiltrat și la final ne mai dăm și noi ceva lecții sub formă de bice. Eu învăț cu Irinuca mea și ea îmi zice, neștiind că mă folosesc de relație ca de un profesor, că sunt cea răbdătoare ființă pe care a cunoscut-o. A mai zis și bună, dar asta mi se părea deplasat de-a dreptul și seamănă cu o afecțiune pe care nu sunt obișnuită să o merit sau să mi-o acord. Am scris corect – nu sunt obișnuită, iar cum zicea o colegă (probabil singura vorbă de duh care-i convenea) – Obișnuința e a doua natură. Interacțiunea la telefon cu cineva, zilnic, nu permite scăpări, mă simte. Adică nu pot să fiu sictirită, obosită, tracasată și nici să-mi dau ochii peste cap știind că nu mă vede nimeni. Rămâne doar acceptarea, respectul și iubirea. Da, am folosit iubire cu atâta ușurință, pentru că ăsta a devenit argumentul suprem – iubește-te pe tine și restul oamenilor o să-ți urmeze exemplul. BS!

În cele mai negre momente ale existenței mele nu mă simțeam bună (quite the contrary) și mai declar deschis pe unde pot că nici nu prea îmi place numele meu. Așa mi s-a sculat într-o zi că mi-ar plăcea să mă cheme Iunia mai degrabă. Nici nu știu de unde a pornit asta, poate că prea multă vreme am fost Irino, apoi oamenii care îmi ziceau pe nume o spuneau când devenea imperativ: de la scumpa mea se trecea fără preludiu la: Irina, tu nu înțelegi! Chiar nu înțeleg, am mari dificultăți să citesc evidentul, deși complexitățile nu-mi scrântesc mintea. Și stând eu să cuget la teorii de conștientizare și lecții care mă bat la fundul gol, ajung invariabil la ziua mea și laitmotivul vieții – cine te iubește suficient cât să te sărbătorească? Răspunsul – doar tu, Irina care ești! Îmi zicea sormea că e complicat să mă serbeze cineva când vreau să gestionez și procesul și rezultatul. Și așa îmi venise o poftă să-mi organizez o serbare de 41 de primăveri de care ne despart doar vreo două săptămâni… Am citit undeva și nu mai știu unde, că iertarea și iubirea de sine merg mână în mână, dar nu așa cum credem noi. Iertarea merge pe linia timpului în ambele direcții, cât să iubești și pe cea care erai când nu știai multe și poate ai făcut ceva ce acum pare inacceptabil. Să te ierți că ai iubit o persoană care ți-a făcut rău și să iubești tot ce erai când iubeai și apoi să-l ierți și pe el/ea. Să te aduni ca un terminator din bălți strâlucitoare de iertare și iubire, shiny and new. Cum ziceam, în cele mai grele momente, îmi rulam pe repeat întrebarea: Would you stay, knowing life would always be a little bit worse? Or would you cut and run? (e din Love Actually). E retorică pentru că nu am fugit și nici nu m-am îndreptat către una din ieșiri fără panică, posibil să mă fi spart în bucăți ce trebuie adunate acum.

Azi mi-am pus pe repeat Enya – Only time și m-am gândit de ce e așa greu: să ne iubim și să fim iubiți și apoi să ne iertăm pentru când am considerat că merităm orice e mai puțin decât dedicare totală și răbdare. Noi nouă! Revenind la Irinuca mea, azi mi-a zis că se aude ușurința cu care tastez și mă mișc prin ecrane și și-ar dori și ea… suficient cât să mă simt privilegiată că pot să ajut, nu doar pe ea. Suficient cât să am răbdare cu oricine e în viața mea cu un motiv și care merită pentru că eu am decis că merit(ă). La nesfârșit și ani de zile, până lecția mi-a intrat în cap și mă simt confortabil acordându-mi infinite șanse la bunătate, dacă nu la sfințenie.

“It takes years to learn the difference between who to let go and who to be patient with. the same way it takes years to know what you deserve and what you don’t. so hang on there, growth and experience come with time.” – R. M. Drake

O poză de când aveam voie să fim doar noi cu noi.