Ascult de mai bine de două săptămâni o melodie pe care toată lumea pare să o descopere (inclusiv italienii) după ce au urmărit un serial pe netflix – Fidelitate. În vizita la Cărturești, observ că e printre romanele best-seller, cu bulina adecvată de reclamă la versiunea ecranizată. Melodia se numește Stavo pensando a te (mă gândeam la tine), recomand versiunea originală. Începutul e o repetiție a cuvintelor din titlul meu pe care google le traduce how cool. Dacă nu am spus suficient de des, mă fascinează limbile străine, cu modestie declar că mi-am tradus cartea de pe amazon din engleză în italiană, de dragul personajelor și a limbii. Așadar, știam că figa înseamnă organ sexual feminin și figata nu poate să fie decât pizdos. Și cântă el acolo cât de cool e să faci chestii… orice are legătură cu asta nu poate fi decât cu conotații pozitive. 🙂

Tot vreau să scriu și parcă mereu apare altceva, ceva care nu poate fi evitat și care mă împiedică să văd că viața e altceva decât muncă. Îmi zice mama că arăt obosită și e îngrijorată pentru mine… mă gândesc că nu am avut niciodată o vacanță adevărată, cu atât mai puțin în ultimii patru ani. Azi, de ziua liberă, m-am trezit să fac lucruri amânate pentru care am fost plătită deja. Partenerul meu de viață mă întreabă dacă îmi doresc jobul la care am aplicat săptămâna trecută și nici nu știu ce să răspund, ochii se umplu de lacrimi și creierul dă pe repeat Che figata andare al mare quando gli altri lavorano… che figata non avere orari ne doveri e pensieri… (adică să mergi la mare când alții lucrează, să nu ai program, nici obligații nici gânduri). Printre joburile mele, nu atât de numeroase ca-n alți ani, dar uneori mai solicitante, se numără și ghost writing. Îmi place să scriu din pielea altora pentru că am impresia că sunt mai empatică, posibil doar să am impresia. Ipostaza asta de ghost e ca un martor nevăzut la viața cuiva și cineva-ul ăla îți spune: Uite care e treaba, îți dau voie să arunci o privire prin gaura cheii și d-acolo să extragi toate laturile mele ascunse și pe care de obicei le țin în spatele unor uși închise și câțiva pereți. E un soi de complicitate de genul – dacă tu nu spui, nu spun nici eu, dar aș vrea să spui tu. Surprind de cele mai multe ori esența, mă mai pierd în emoțiile celuilalt, deși cu adevărat nu putem fi în pielea nimănui și de a noastră ni se ia uneori. D-aia scrisul e evadare și când îl pui tu sau cei pentru care scrii pe pereți, e ca și cum ai fi dezbrăcat în public. Posibil din același motiv să-mi doresc ecranizarea scrierilor mele, să las să se vadă mai puțin din ce s-a simțit. Posibil să amân publicarea cărții scrisă în engleză și italiană… limba română va avea darul să dezgolească personajele și implicit pe mine într-un mod pentru care nu mă simt pregătită.

În primele zile ale anului i-am scris lui Octav Strunilă să-l felicit pentru Perfect necunoscuți și poate să justific (în mintea mea) că mă așezasem la vizionare cu niște preconcepții. A fost printre cele mai normale interacțiuni cu un om și asta m-a încurajat să dau o șansă ideii de a scrie (și) scenarii. Mai e doar o lună până împlinesc 41 de ani și habar nu am ce vreau să fac cu viața mea: să-mi iau un job clasic de la care să ies la pensie, să mă dedic scrisului care nu aduce beneficii materiale semnificative, să învăț ceva nou… ca o mireasă care a visat nunta perfectă și acum nu mai e sigură dacă buchetul de cale e potrivit pentru ocazie. Viața din fața ochilor se desfășoară ca o carte mai degrabă decât un scenariu, mai amâni să citești capitolul pe care l-ai intuit deja, o lași pe noptieră până te simți pregătită să o parcurgi într-o singură noapte. Te uiți la personajele din viața ta și ai vrea să intervii, deschizi gura și o închizi la loc. Fiecare își trăiește ce are de trăit și nu poți să faci nimic, e deja scris. Contrar ideii de iertare și iubire necondiționată promovată în aceste zile luminate, nu putem să iubim pe nimeni mai mult decât se iubește și se iartă singur – suntem martori muți la suferința lor. Evident, nici ei nu pot să facă nimic pentru noi și atunci se justifică de ce simțim că ei par orbi la lupta noastră cu noi. La și câteva rânduri din cartea Niște femei singure și muzică:

Vedi mi sentivo strano sai perché
Stavo pensando a te
Stavo pensando che

“- Aici erai?

– Da, sunt mereu aici, îi zâmbesc.

– Nu, de fapt nu ești aici. Nu erai foarte prezentă înainte de turneu, acum e diferit și cumva mai rău.

– Nu crezi că ești puțin nedrept?! Am fost plecată aproape două luni, trebuia să mă obișnuiesc cu o altă rutină. Mă surprinzi mereu cu așteptările, de parcă eu aș apăsa niște butoane ca să mă transform după nevoile celor din jur.

Se așază în fața mea la masa și adaugă pe un ton rece:

– M-am gândit mult timp la asta și poate m-am pregătit pentru acest moment… Știu că nu vom îmbătrâni împreună.

Primul meu impuls este să râd, nici măcar un râs nervos, mai mult o ușurare că și-a găsit curajul să o spună cu voce tare.

– Bine, deci dacă te-ai pregătit pentru asta, nu ar fi fost mai productiv să faci ceva care să mă împiedice?

– Nu te pot împiedica să faci ce vrei. Adică era evident că te-ai plictisit de viața noastră, nu erai așa când ne-am căsătorit.

– Eram o romantică incurabilă, aparent m-ai vindecat, mă uit la el amuzată.

– Totul este o batjocură pentru tine… ai devenit atât de autonomă.

Îmi pare rău pentru el cu argumentele astea copilărești, lipsa de referință a unei vieți fericite care nu a existat. Nimic remarcabil, doar copilul ne-a luminat existența monotonă.

După o lungă pauză, întreb:

– Ești fericit?

– Bineînțeles că sunt, nu încerca să-mi intri în cap așa…

– Așa cum?

– Ca și cum îmi vorbești de sus, te crezi superioară pentru că îți imaginezi despre tine că ai urmărit un țel. Eu am vrut asta, familia, viața obișnuită.

– Și eu nu, asta spui?

E gata să renunțe, simte tensiunea și nu alege niciodată să meargă mai departe. Până și eu urăsc zâmbetul care mi s-a întins pe față.”