Am scris introducerea asta înainte onomastica mea, a noastră, mi s-a părut prea întunecată, așa că am dat-o cotită: Știu și eu ce butoane ale audienței restrânse să apăs, dar niciodată nu mă duc prea adânc. Mi-e frică să nu lovesc în cineva cu sensibilitatea devenită proverbială la noi în familie. Îmi zic mama și tata că prea mă luam în serios și că pe alocuri văd la Radu trăsăturile astea – frica de notare și găsit necorespunzător. Culmea că nu visez că dau examene, cred că atunci când nu învățam deloc nu mă prezentam, am avut și eu restanțele mele… Mă simțeam prost să apar nepregătită, așa cum nu se simțea Ben Stiller în aproape toate filmele tinereții lui. Mă pregăteam în cele din urmă și chiar și la cea mai cruntă materie am scos un 6 în Re-re – la Probabilități. Pentru ce nu eram pregătită niciodată era mizeria lumii, răutatea și evident moartea oamenilor dragi. În ianuarie când am scris o parte din textul ăsta , o vecină decisese să se despartă de lumea asta și ne-a zdruncinat puțin echilibrul și senzația de sărbătoare. Fără nicio judecată, nu pot decât să mă întreb cum e mai bine să ne dorim pentru cine nu e bine?! Unde e paradisul tău și dacă seamănă cu al lor? Cât de curajos ești dacă decizi să rămâi până când ți se termină timpul și misiunea? Cred că ne găsim niște tertipuri prin care să ocolim stări, epuizarea din profesional e preferata mea.

Întorcându-ne în prezent, lucrez mult și Ăl de Sus o ști pentru ce muncesc eu cu atâta devoțiune, probabil e forma mea de evadare – unii fac asta dormind, alții cu alcool, la mine atâta s-a putut. Îmi păstrez ca un desert al zilei corectura la prima carte a tatălui meu – Grănicer fără voie. Îi fac o editare ușoară pe ce nu stăpânește în ușurința de a căzni acest pian modern. Altfel, sunt tare mândră de el pentru consecvență, știam că sunt deșteaptă și de la el. E foarte posibil și să nici nu fie glumă, să fiu chiar fiul pe care și l-a dorit, dar am ieșit fată. Cartea scrisă de el, pe care am lăudat-o și la postul național de televiziune – deși nimeni nu se mai uită la televizor – va trata subiectul armatei obligatorii, întâmplări de acum 52 de ani.

Ce povestește tata în cartea lui mi-aduce aminte exact ce zice Dan C. Mihăilescu în “Intelectuali la cratiță”: “Nu mi s-a spus mereu decât că supunerea e sfântă, că trebuie să bat la ușă înainte de a intra (cu ochii în jos), că trebuie să-mi fac datoria să lucrez exclusiv întru binele celorlalți, într-o vrednică, patriotică uitare de sine.” Tata zice că a vrut doar să relateze faptele obiectiv din perspectiva unui tânăr care în 1970 avea 18 ani și nu a intrat la facultate. Chiar reușește, e obiectiv, dar mie îmi vine să-l îmbrățișez cât mai mult. Pe el și pe mine, pe sormea, pe mama și să urlu la ai mei: Treziți-vă și mirosiți naibii trandafirii! Eu nu vreau să ajung ca tata când o să fiu mare, știu că 41 bate la ușă, dar tare mi-e teamă că urmele astea de asuprire din neam nu mi le mai șterge nici mama chirurgiei estetice.

Corectând la carte, îmi vin ecouri din copilărie: Neică, dacă erați în armată? De ce să fim tată în armată?! e întrebarea mută, refrenul copilăriei trăite 9 ani în comunism și restul după 1990… Nedreptatea arborelui genealogic mă doare când îl aud că spune vreunui nepot că el avea un copil la 25 și era însurat deja. Nu am decât să fiu recunoscătoare că m-am născut în familia Leuca cu a, nu cu ă, cea mai bună familie pentru ce aveam eu de învățat – bucuria de a trăi. Iată, a scris tata o carte și eu fac să fie despre mine, dar editarea asta neobișnuită e posibil să mă ajute să fac pacea mea cu trecutul. Să înțeleg că tot ce mi-a reproșat mie, era despre el și că ne-a ajutat să devenit adulți precauți… îmi sună în minte cum el pune accentul diferit pe cuvântul ăsta. Dar suntem aici, suntem în viață și cum ar zice fiul meu: nici nu avem damage total.

Nu e postarea aia în care îmi dau seama că trebuie să petrec mai mult timp cu familia, nu mi-am dat voie să uit niciodată. Mă uit la Julia pe HBO și văd cum nu se termină niciodată relația complicată pe care o avem noi femeile cu tații noștri: You always gave me everything I need and I love you for that. E posibil să nu fi văzut mereu lecția din spate, să nu înțeleg că era nevoie de disciplina ca de armată pentru a păstra o iluzie de control în viață. Dar azi am făcut lecsó adică pilaf sârbesc și a fost tare bun. Nu așa de bun ca toate dish-uri pe care ni le găteai în copilărie, inclusiv macaroanele cu brânză de oi și zahăr tos. Nici acum nu ești pregătit să-ți spun că iubesc la mine precauția, puterea de muncă, inteligența, consecvența, ordinea și curățenia, fără să fi mers în armată. Exact cum zici în cartea ta, să luăm ce e bun de la experiență, dar poate că era mai bine să pornești în viață cu ceea ce știai deja din educația primită acasă. Tot Julia despre tatăl ei când află că a murit: I am who I am because of him and in spite of him. La care tata o să zică: Neică, să nu mă pui pe facebook, deși poza de mai jos e chiar de pe valea râului Leuca. :))) Tăticu a devenit tăticu odată cu apariția nepoților, deși pentru ei e Ionel. Tăticu m-a învățat să fac cea mai bună cafea la ibric și să nu spun săru-mâna bărbaților, să nu împrumut țigări și adaug eu – să fiu o femeie bătăioasă, total nepotrivită unui serviciu militar obligatoriu.