Am deschis wordpress din nici nu mai știu ce motiv… ce să vezi, aniversarea de nouă ani era tocmai azi – La mulți ani, honey! Tot aveam niște poze pentru care cu greu am obținut aprobare de publicare, dar facem o postare aniversară cum se cuvine. Începem bineînțeles cu contextul, respectiv avertizarea primită de la mama via sursele de pe rețeaua ei preferată de socializare: wap (ce credeați?!): Primii concediați în noua eră vor fi redactorii, editorii, dar… vom avea un venit garantat, posibil mai mult confort în condițiile în care conceptul de liber arbitru va fi discutabil. Lăsăm deoparte că am zăpăcit-o cu AI și ce fac eu cu el, se uită la mine cu drag cum îi povestesc de parcă ar fi o jucărie nouă, doar că singurele jocuri care m-au entuziasmat vreodată sunt alea în care înveți.

Revenind la scris, tocmai m-am uitat pe prima postare scrisă pe acest blog, e un text pe care l-am folosit în deschidere la cartea de bucate. În 2014, contextul era ăsta: Eram angajata companiei naționale pe un post de economist și tocmai făcusem un curs de Social Media Essentials. Cât de departe pare 2014 acum, cât de multe s-au schimbat și totuși cât de constantă am rămas plutind pe trendurile unui domeniu căruia o să-i zicem marketing și comunicare. Nu l-am aprofundat, nici nu pot să zic că-l stăpânesc, dar nici tolomacă nu sunt în utilizarea de tool-uri, practic pot să declar liniștită că am cunoștințe de bun-simț. Am un cv care arată ca și cum mi-am dorit să fac ceva, dar chiar nu am putut să pun degetul exact pe lucrul respectiv, poate e creare de conținut, poate e community management sau poate comunicare, poate fi customer care sau ghost writing, PR mă depășește. Habar nu am ce vreau să fac, îmi place să scriu, îmi place și să dau comenzi să facă AI și eu să rafinez, îmi place mult să editez, dar acum tot îmi stă gândul la venitul ăla garantat de noua ordine. :)))

Am terminat de vizionat acum câteva săptămâni Mrs. Davis pe Prime (spoiler alert masiv!!!), serial în care o călugăriță (JC’s bride la propriu) e trimisă de AI – Mrs. Davis, să caute și să distrugă Sfântul Graal. Aflăm în ultimul episod că la un moment dat o tipă pitch-uise Buffalo Wild Wings cu o aplicație care era mult mai mult decât puteau acționarii respectivului fast-food să înțeleagă. Așa că șterge referințele la brand și încarcă aplicația cu liber la download. E adoptată peste tot în lume și devine aproape indispensabilă tuturor: știa chestii despre fiecare, ținea minte și le îndeplinea toate dorințele. Pentru că în aplicație fusese lăsat și codul de bune practici al angajatului, Mrs. Davis s-a prins că dacă “customer satisfaction is the Holy Grail”, atunci 100% customer satisfaction was impossible to achieve, deci trebuia să distrugă varianta fizică a acestuia. Nu știu câtă lume o să aibă răbdare să citească și să înțeleagă ce am scris eu aici, doar gândiți-vă cam cât se pierde într-un schimb de mesaje scrise. Măcar știi sigur că treci peste fobia de a vorbi la telefon și îl suni să-i explici sau îi dai întâlnire și clarificați sigur – abia ai ocazia să mulțumești lui JC că ai un interlocutor cu ego.

Mi-e frică de multe lucruri pe lumea asta, doar că o viață în care cineva îmi îndeplinește toate dorințele care nu presupun să încalc liberul arbitru al altui om, nu se numără printre ele. Sau că poate să intuiască ce-și doresc femeile când ele se răzgândesc tot timpul. Sau că o să mă mulțumesc cu puțin sau cu orice. Sau că nu o să sesizez o nuanță din cele 50 în care suntem distruși cu capul și care la nevoie pot constitui subiectul unui roman. Încheiem cu Marin Preda: “Un om, adică, oricine ar fi el, are totdeauna ceva de ratat, totdeauna descoperă că a vrut ceva, chiar fără să ştie precis ce anume, i-o spun alţii la urmă când nu mai e nimic de făcut, chiar dacă el ar dori să nu ştie.” Cam așa, dar ținem viitorul strâns, poate ne trage după el.