Nu e postare în engleză, mai alunec eu către mother tongue de adopție. Nu-mi aduc aminte să mă fi fascinat ceva mai mult decât o foaie goală și clipocit de cursor, dar asta numai din 2014 încoace, deci nu prea pot să-mi imaginez bucuria pe care ți-o aduce alt hobby. Sunt multe analogii folosite în discursuri motivaționale sau traininguri de vânzări, care explică diverse concepte cu ajutorul unui tort – ei îi zic layered cake. La noi ar fi blat de chec însiropat cu cremă de unt. Acest tort este imprimat în mintea noastră și de cele mai multe ori transportă pe cel care degustă în alte vremuri. Pentru mine scrisul este atunci când prinzi în linguriță sau în furculița de desert (mai rar) o îmbucătură perfectă – tortul trebuie să fi stat în farfurie pe o vreme cam ca asta vreo 20 de minute, untul lucește în soare, tu te uiți cum o să faci să prinzi proporția ideală de cremă, blat și ceva topping ajuns la temperatura cu puteri evocatoare. Cred că aș putea să vorbesc și să scriu la nesfârșit despre mâncare, dar nu mi-aș dori ca cea din urmă să devină hobby.

Vărul meu Radu m-a invitat la botezul primului său născut și mi-a mărturisit că este unul din cititorii din umbră: uită să dea o reacție că a citit. M-a sunat și a doua zi după botez să-mi mulțumească pentru participare și să declare că a fost emoționant. Răducule, nici nu ai idee cât. având în vedere că eu am devenit spre vârsta adultă ca nebuna din The Millers, trebuie să pun și poza în care mi-am ținut promisiunea făcută către mine: I’M GONNA HOLD THAT BABY!!! Care s-a dovedit că mi-e foarte frică să mai țin în brațe copiii altor oameni, mi-e frică să nu fiu prea parfumată, prea departe de orice-i e familiar copilului. Ce facem cu scrisul ăsta: punem aicișa tot ce nu vrem să uităm, tot ce nu s-a scris deja în cărți, tot ce nu riscă să facă pe cineva să se simtă inconfortabil la vârsta adultă. Botezul lui Matei a fost ca atunci când te urci în învârtitoare, îți iei avânt, apoi de ții cu ambele mâini și dai capul pe spate. Lași lumea să se desfășoare sub ochii tăi și când te oprești nimic nu mai e la fel… dar e altfel. La masa noastră s-a perindat tineretul, cei la care urmează să mergem la nuntă cât de curând. Mi-am adus aminte cu ocazia asta cât de puțin s-a schimbat vărul meu mai mic, era atât de dulce și lipicios când eu aveam 17 ani și o tonă de treabă în curte. Cum nu aveam telefoane mobile în 1998 și am mers la farmacia locală să sun la părinții lui și să întreb ce pot să-i dau pentru un pic de febră în miez de luna lui Cuptor. I-am dat siropul, s-a culcușit pe mine după ce m-a cuprins cu brațele lui firave și a adormit imediat. La vremea respectivă simțeam că sunt într-o capcană a afecțiunii care mă ținea să nu prepar masa de prânz. Eram inconștientă clar. Ne-am adus amândoi aminte de checurile pe care i le făceam în weekend pentru verile în care nu mai aveau nevoie de mine.

La nașterea unuia din ei, sigur a venit o vecină să ne anunțe pe câmp, eram la sapă cu mamaie. Abia acum pot să cuprind cu mintea bucuria de a se naște încă un copil în familie, un copil așteptat și căruia nu aveau să-i lipsească așa multe. Îmi aduc aminte și momentele în care eram copleșită și urlam la toată masa să stea locului, eram adunați la masa de sub nuc trei copii, două adolescente și mamaie. Era mult de gestionat, era prea devreme. Mi-aduc aminte viteza cu care încropeam cartofii uscați în tuci, mâncarea preferată a copiilor de pretutindeni și cum mamaie a lăsat sapa ca un mic drop ca să facă un sos pentru rarele ocazii în care ei voiau altceva. Cum se schimbă percepții și senzații când ești în linghișpir… dar acum înțeleg ce privilegiu era să am grijă de copiii altcuiva, chiar dacă deja își țineau capul singuri. 🙂 Pe drumul spre casă am simțit să-i explic fiului meu cum ne plimbam prin Herăstrău în urmă cu 30 de ani când petrecerile de botez aveau loc în apartament, copiii mai mari erau încurajați să mai elibereze spațiul și nu era candy bar lângă care să pierdem timpul. M-am simțit bătrână pentru câteva clipe, ca și cum era obligația mea să împărtășesc chestii plicticoase care nu mă emoționau decât pe mine.

În loc de concluzie, nu avem concluzie – ne așteaptă mai multe începuturi decât sfârșituri, plus că nu mi-a plăcut niciodată la locul de joacă și învârtitoarele erau șui și se înfrânau singure.