Urmăresc o pagină numită The Artidote și câțiva funny men pe reels care fac mișto de cât de greu e să înveți germana și Steven cu Failure Management, respectiv gestionarea eșecului. Ca să mă dau deșteaptă, o să zic că mai fac și altele în timp ce învăț să mă bucur de biroul de acasă și să număr toate binecuvântările care vin la pachet – nu e glumă de data asta. E vară, copilul vrea să stea acasă mai mult și am început să-mi impun niște boundaries, nu că e la modă, chiar nu știam cum se face și de cele mai multe ori mă simt rău după ce-mi cer drepturile. Așadar, în lipsa unor realizări demne de menționat profesional, cel mai înălțător sentiment de împlinire și disciplină vine din consecvența cu care îmi fac lecțiile la germană, deși pe măsură ce avansez, am certitudinea că nu am asimilat mai nimic. Nu poate să vină din munca mea oficială ca asistentă a unei persoane nevăzătoare, pentru că știu că aș putea mai mult, mai greu, mai solicitant, iar eu m-am împrietenit cu Irina. Săptămâna trecută a fost plecată și am așteptat cu sufletul la gură rezultatele de la calificările la tir cu arcul al echipei de paralimpici din care face parte alături de sora ei geamănă. Am așteptat să fac o postare inspirațională despre cum e să te avânți în necunoscut și apoi să te lași moale în brațele lui.

Nu m-a sunat și am presupus că rezultatul nu a fost strălucit, am înțeles că există momente când ți se gâtuie vocea că trebuie să răspunzi la întrebarea: Cum a fost? Ce-ai făcut? Sunt o persoană ambițioasă și lipsită de răbdare, mă oftic când nu pot în rând cu lumea și trag de mine în moduri oribile, fără milă. Și atunci am citit asta la Artidote: I think a lot about how we as a culture have turned “forever” into the only acceptable definition of success. O să traduc selectiv ce zice în continuare: “De exemplu, dacă deschizi o cafenea și o conduci o perioadă și asta te face fericit, dar apoi lucrurile devin prea dificil de întreținut și stresante; vrei să faci altceva, așa că o închizi – este o afacere „eșuată”. Dacă scrii o carte sau două, apoi decizi că de fapt nu vrei să continui să faci asta, ești un scriitor „eșuat”. … O prietenie care durează câțiva ani, până i s-a scurs timpul, iar tu mergi mai departe, este considerată mai puțin valoroasă sau nu e o prietenie „adevărată”. Un hobby pe care îl faci pentru o vreme e o „fază”. I just think that something can be good, and also end, and that thing was still good. And it’s okay to be sad that it ended, too.” —brightwanderer.tumblr.com

Ce vreau să spun este că mi s-a înrădăcinat undeva în cap că sufăr de nemulțumire cronică și simt că de multe ori starea asta fie nu-mi aparține, fie are ca sursă credința că e mereu loc de mai bine. Alteori se simte că un neastâmpăr similar protagonistei din Chocolat: mai mulți oameni de întâlnit sau de ajutat pe care încă nu i-am descoperit. Deși nu o să fiu niciodată împăcată cu critica, mai ales când vine de la persoane de la care nu am primit niciodată validare, o să consider nemulțumirea o trăsătură de caracter care-mi permite să eșuez cu anunț prealabil. Adică atunci când sunt pregătită să zic că ceva nu-mi mai place să declar asta. Chiar și în locul ăsta în care promisiuni de toate felurile pot fi urmărite – blogul, când ceva m-a plictisit, i-am alocat suficient timp după standardele mele, o să mă opresc să jelesc puțin naivitatea că putea să dureze la nesfârșit și gata. Văd mereu pe fb lecții de viață afirmate de diverși oameni din listă, dar nu mă grăbesc să-i felicit că li s-au deschis ochii. Așa cum nu mi s-a părut oportun să anunț că mi-am propus să mănânc mai puțină pâine, de exemplu. Toate lecțiile, toate antrenamentele, toate promisiunile odată încălcate vor provoca mai mult disconfort din prisma eșecului, a lipsei de consecvență. Am observat că oamenii care țin cont de ce faci și ce promisiuni ai încălcat, sunt foarte îngăduitori cu propria persoană. Sau poate bravează și îi întristează groaznic că nu sunt așa cum ar trebui după standarde care nici măcar nu le aparțin. M-a întrebat mama dacă mi-ar fi plăcut să fiu bună la matematică cât să înțeleg materia de la Analiză II și am răspuns fără ezitare că da. Dar la ce mi-ar fi folosit?

Da, Irina este o persoană nevăzătoare care și-a asumat să participe la un concurs internațional și i-a plăcut foarte mult. Căutați definiția curajului dată de mulți oameni faimoși – adică niște motivaționale – mie mi-a plăcut ce a zis Hemingway, și o să descoperiți că e nevoie de curaj ca să te confrunți cu propriile fantome ale pasiunilor trecute. La fel cum e nevoie de curaj să răspunzi unei chemări, posibil efemere, cu un DA răspicat. Dacă am ști că peste 3 luni, un an sau whatever, ceva-ul ăla nu ne mai aduce nicio bucurie, ar însemna să citim viitorul. Tentația cea mai mare este să justifici ce faci, de ce nu-ți ajunge timpul, de ce un hobby e un hobby și un job câștigă bani de hobby, de ce pui familia pe același rang cu pasiunile personale, etc. Așa că mai pun o poză cu Irine la pătrat în fața instituției care ne-a adus împreună pentru oricât de lung o să decidem că va fi acest drum, cu acceptarea nestatorniciei pe care ne-o reflectăm una alteia. Las deschis răspunsul la întrebarea pe care o primesc deseori: De ce ai face un selfie cu cineva dacă e posibil să nu-l vadă niciodată? Indiciul e în răspunsul de la: De ce ar exista probă de tir cu arcul pentru nevăzători? care… la rândul lui are răspuns posibil în De ce s-ar fi legat la ochi Kevin Costner ca să tragă cu arcul în Robin Hood? 🙂