Uneori nu am chef să pun în scris, deși scrisul face bine, e dovedit. Alteori îmi vine să fiu să autentică și implicit ciufută, nimic nu-mi place, nimeni nu ajunge la mine. Mă gândesc că astea trebuie să fie trăsăturile alea de elitistă de care nu mă pot dezbăra, posibil să fi ajuns chiar atașată de această stare. Azi am văzut o postare de la tipul ăla care ținea un carton cu scris pe el – mesajul era legat de așteptarea de a fi acceptat pentru ce ești când nu i-ai acceptat pe alți. Mi-am adus aminte cu ocazia asta de o șefă din tinerețe care îmi sugera să-mi exprim emoțiile, respectiv să urlu când e de urlat. Până-n ziua de azi nu am găsit oportun să schimb ceva esențial la mine: sunt uneori foarte ușor de manipulat cu toate red flags, mă las păcălită pentru că e mai simplu decât să-l fac pe celălalt să se simtă prost. E motivul pentru care am refuzat să mă uit la filmele cu Ben Stiller, alea cringe rău în opinia mea. Dar azi am făcut ceva care mi s-a părut foarte curajos, aproape am fost mândră de tupeul care altora li s-ar părea ceva banal. Am făcut follow-up la o ofertă de head hunting care culmea, mi-era adresată. Nu a revenit nimeni, nu a avut ecou actul meu de curaj, dar azi iese Mercur din retrograd – fingers crossed! :))

Stând eu de vorbă cu cealaltă Irina, deocamdată ne oglindăm pe niște chestii care ne țin legate precum un sistem solar binar (adică stele care se învârt în jurul unui centru comun de masă – mi-a plăcut astronomia cândva, sorry), mi-am dat seama că avem mereu tendința de a ne uita la celălalt cu mai multă îngăduință decât la propria persoană. Mi-e clar că toate încercările mele de a schimba situația profesională actuală rezultă în stand-by până când consideră universul că am terminat misiunea. M-am uitat la un film drăguț care se numește chiar Meet Cute – un fel de rom-com de rit nou, adică foarte ciudățel și care reia tema din Ziua Cârtiței. Nimeni nu poate să joace ca Bill Murray, asta e clar, dar ne pune în față altfel de teorie a relațiilor moderne. Se știe că eu sunt un critic de film slăbuț și biased către ceea ce vreau să cred – că oamenii se găsesc cu un motiv și gravitează în jurul masei comune pentru că e nevoie de prea multă forță ca să te smulgi de acolo. Și odată ce-ți dai seama că ești liber practic, nu știi ce trebuie să faci sau mai rău, nu știi cine ești fără celălalt.

Îmi zice mama că poate trebuie să găsesc acel ceva pe care să mă decid că vreau să-l fac și să-l fac… restul vieții. Cine ar vrea așa ceva, pe bune?! Azi de exemplu am gătit, o să mai gătesc și mâine dimineață, îmi place să mă epuizez uneori așa cum o făcea munca la câmp… muncești până dormi neîntors. Eu mai fac asta, frământ aluaturi, fac prăjituri sau curăț tone de legume, dar sigur nu vreau să fac zilnic. Am zile în care fac editare cu aceeași poftă cu care aș mânca o Pavlova – aia nu știu să o fac. 🙂 Am zile în care fac temele la germană cu entuziasm, altele în care abia mă adun. Rămân însă destul activități repetitive care sunt ritualuri de mamă, soție, femeie, lucruri care îmi plac la mine, îmi aduc confort mental și a căror lipsă nu m-ar lăsa să dorm. Un articol din 2018 scris de Megan McArdle cu 12 reguli de viață zice la punctul 4: Give yourself permission to be bad. You know what you’re really good at? Things you’ve done many times before. Mastery is boredom. Unfortunately, we like feeling like masters; we hate feeling like idiots. So we keep ourselves bored in order to protect ourselves from feeling stupid. This is a bad trade. (traducerea nu ar fi redat esența)

Mă gândesc de multe ori că îmi place să mă pun în situații despre care am impresia că nu mă vor afecta, să încerc ceva nou, să mă duc în locuri pe care nu am chef să le vizitez, să-mi ascut simțul ridicolului. Am mereu impresia că mai e ceva de învățat, că se poate mai bine și e datoria mea să fac eforturi, să stau în propriul purgatory hell cu sindromul impostorului, cu credința că nu am făcut suficient… apoi mă supăr că nu vine nimeni să mă scoată de acolo ca pe ăia agățați de firele de înaltă tensiune. Este bine unde mă aflu acum, sunt convinsă de asta. Eu testez universul și astrele se sparg de râs văzând cu câtă abilitate îmi spun povești. Pe final scena în care el se duce să acceseze mașina pentru a schimba ceva din trecutul ei. Poza e de acum câteva săptămâni, din locul supranumit colțul Iconii, acolo unde mergeam să exersez culesul porumbului până cădeam lată. Avantajul muncii fizice, atunci și acum, este că mintea poate să zburde, să scrie scenarii și povești pentru când le vine timpul.

Tu ce ai face cu o mașină a timpului care te poate duce oriunde în timp, pentru numai 24 de ore?!

Gary: This? This is the source of all my problems?

June: Yeah. But sounds like you had a pretty sweet night last night.

Gary: Yeah, over and over and over again, like I’m in some sort of f*cked-up permanent purgatory hell.

June: So like love?

Gary: No, not at all. She keeps making me do the same thing. And what’s weird about it is, I like her.

June: Oh, so like a relationship?

Gary: No, not like a relationship at all. I get emotionally involved and then somehow get hurt, and I don’t even know how many times she’s done it.

June: So like love?

Gary: No, ’cause love is– love is real. This is not. This is very fake. This is orchestrated. This is inorganic.