Recunosc că nu am fost niciodată fan al serialului Friends, la fel cum nu m-a fascinat prea tare nici Seinfeld. Știu replici, posibil să fi urmărit pe fundal de job de acasă, dar niciodată cu pofta cu care am asimilat Shameless american. Ăla e pentru mine miezul tuturor lucrurilor, chiar cu riscul de a părea închisă la minte. Cam așa stau lucrurile cu gusturile mele, știu mereu sigur ce o să comand la restaurant, cum acționează manipularea de marketing la raft pentru o înălțime de 156 cm și știu ce-mi trebuie să consum în materie de entertainment: ca pe semințe, ca pe popcorn la ceaun sau categoria care nu-ți permite să respiri. Asta ultima se mai numește – o fi stricată, mă! Am mai scris despre asta la o aniversare semnificativă și o să mă folosesc de faptul că am replicile la îndemână, mai degrabă decât să pun link. Cred că am început să ne uităm la serial când ne-am mutat în cartier, locuim într-un apartament închiriat de vreo 12 ani, posibil să se rezume la atât pentru că nu ne permitem să devenim proprietari. Din ăștia 12, cam vreo 8 au fost despre urmărit Shameless pe o aplicație foarte cool care nu cred să mai existe. Era ca o rană deschisă, cu un W.H. Macy cel puțin genial și s-a încheiat firesc cu toți copiii lui deveniți oameni mari și oarecum stabili: fără perspectivă pentru un viitor mai bun, dar având la rândul lor copii pe care se străduiau să-i crească mai bine decât experimentaseră ei. Mie asta îmi place: instrospecția în întunericul ființei umane, paradoxal pentru o femeie care doarme cu lumina aprinsă. Lumină da, nu lampă de veghe! 🙂 Îmi place să mă întoarcă pe dos, să-mi pun problema cum aș acționa într-o situație ca aia, dacă pot să recunosc că sunt un curcubeu de trăsături așa-zis negative. Nici nu îndrăznesc să spun care sunt alea, deși zilele astea m-am hotărât să fac un repetir la exercițiile despre umbră. Am devenit prea atașați de magia cuvintelor frumoase și ne e frică să ne uităm la ce mai ascundem pe la colțuri.

Nu vreau să zic numele actorului care nu mai e printre noi, e așa o irosire de vieți în perioada pe care o traversăm, că mă mir că mai îndrăznim să ne deschidem telefoanele. Vin una după alta nenorociri greu de privit, dar mai ales greu de asimilat cumva. În trending-ul meu sunt momente de then&now ale unor actori celebri, așa mai aflu cine mai trăiește și cine nu. For what is worth, sigur că mă identificam și eu cu cineva din Friends, sigur că mă întristează fără să fiu fan.

Fiona: I don’t really know what I’m supposed to do now.
Lip: The only thing you can do, you get back up, you start over.
Fiona: It’s that easy, huh?
Lip: No.

Acum ne uităm la altceva și eram destul de zdruncinată de o chestie din The Leftovers – dacă nu știți e vorba despre cum merg mai departe oamenii rămași după dispariția a peste 100 de milioane din semenii lor. Adică oamenii dispar și ăia care rămân – the leftovers – trebuie să-și dea seama ce fac în continuare cu viața lor. Basic s-ar zice, dar apare un fel de cult care nu dorește să-i lase să uite. Am stat să analizez, doar am zis că asta mă fascinează, de ce mă revoltă secta asta care nici măcar nu proclama nimic, nici măcar nu mai vorbeau; urmăreau alți oameni, strângeau adepți, fumau și apăreau la reuniuni menite să dea un sens de normalitate comunității. Mă întorsese pe dos un pic autoanaliza de după primul sezon: Unde și cum îmi aduc eu aminte de suferință? Cum somatizez chestii pe care pretind că vreau să le vindec? Cui îi reproșez că vrea să meargă mai departe fără să se agațe de suferință și să o vânture ca pe stindard? Nu contează ce mi-am răspuns, știam răspunsul dinainte să întreb. E bine să vorbim despre lucruri dinainte să devină copleșitoare, e de dorit să explici că dincolo de râs și bucurie e un om care încearcă să mai ducă o zi care pare împovorătoare înainte să înceapă.

Ca să nu închei în notă chiar negativă, vă las ceva înțelepciune de la sormea, încă o replică din Shameless și pe Blankie cu N, cea mai frumoasă și obraznică pisică neagră. Așadar, eram la sormea și ne uitam peste stradă la cupluri care ieșiseră la o țigără după o tură (sau cum s-o zice) de video chat. Părea veseli, trăgeau cu nesaț din țigări, se hârjoneau chiar. M-am trezit să le plâng de milă că ce viață o fi și asta să faci așa job solicitant… repet: ei păreau bine-mersi. Îmi zice sormea: Fată, da’ proastă mai ești! Ție nu ți-e greu să te scoli la șase și să mergi zilnic până-n Otopeni pentru un job care nu-ți place, cu colegi care te sapă și să câștigi și un salariu mizer?! Da… cam proastă sunt.

I wanna tell you something, but I don’t really wanna talk about it because I’m not sure how I feel about it, and I don’t wanna be told how to feel. — Debbie Gallagher