Asta e vorba prietenei mele Doina și deși sună forțat, e bine să ni se amintească asta uneori. Nu am avut chef să scriu și cred că am lăsat stresul de acomodare la noua locuință să mă afecteze mai mult decât eram dispusă. Dar în această zi specială am decis să scriu, poate o să fie o postare mai scurtă decât de obicei. Aveam de gând să scriu despre ambiție și mi-am adus aminte de acest citat: “Women who seek to be equal with men lack ambition.” greșit atribuit lui Marilyn Monroe. La o căutare după aceste vorbe se pare că Timothy Leary e autorul. Dacă nu știți cine e, cum nici eu nu știam, iată ce aflăm de pe wikipedia – Timothy Leary was an American psychologist and author known for his strong advocacy of psychedelic drugs. Poate așa se explică curajul lui de a face aceste afirmații curajoase :), se știe că noi nu vrem să fim egale cu bărbații pentru că știm deja cum ne situăm.

De la prima oră am primit mesaje de la femei de care mi-e drag și aparent și eu le sunt dragă lor și de la un singur bărbat. E adevărat că nu am ieșit încă din casă pentru a mă scălda în eforturile de marketing făcute pentru ziua mea, a noastră. Sincer, aș ieși să mănânc o ciorbă de burtă la restaurantul Vulturul, ceva suficient de romantic și autentic pentru ocazia în care aparent se încheie triunghiul fatidic care deschide justificat calea pentru cele 40 de pahare. Voiam să scriu și să rămână scris că s-a răsuflat chestia asta că primim mereu și doar noi primim. Se simte ca frații noștri de peste ocean originari din Africa, cărora li se spune că ajunge cu reamintirea opresiunilor la care au fost supuși. Așa și noi plictisim cu toate ideile astea de recunoaștere a discriminării. Mă aștept oricând la un mansplaining de ce lucrurile nu sunt chiar așa, că ni se pare. S-a scris suficient despre o melodie anume, dar mi-a plăcut comentariul unui bărbat într-o mare de comentarii ale unor femei, bărbat care spune că el nu a văzut decât vreo cinci cazuri în care femeile au fost hărțuite. Ar fi amuzant dacă n-ar fi trist, exact cum se vede această sărbătoare pentru care trebuie să ne construim din timp scenariul pentru a fi luate în seamă ca femei și apoi ca mame. De parcă vreuna din noi se mai bucură de sărbătoare după ce a pregătit cadrul cu mult înainte, a asigurat toate condițiile de aliniere pentru o masă în oraș, pentru o recunoaștere formală a rolului nostru.

Mă distrează și mă întristează în același timp că nu se înțelege că parte din teatrul ăsta e justificarea faptului că noi insistăm să fim cu omul pe care îl iubim. Vrem să fim văzute, nu doar să ne imaginăm că iubirea asta e împărtășită. Atunci când desfășurăm tantrumuri de fetițe mari, știm că nu vom fi singurul beneficiar al afecțiunii forțate de 8 martie. Că ciocolata nu o mâncăm singure ca niște ființe nesimțitoare, că florile parfumează și înfrumusețează locul în care trăiești cu el, că dacă insiști să ieșiți la masă e ca să te bucuri de atenția lui nedivizată. Dacă toate astea sunt o corvoadă, de ce ni le-am dori?! De la biroul meu sunt martora dramelor unui cuplu de nomazi care s-au aciuat pe câmpul din fața casei. Sunt destul de departe și nu aud ce-și spun, e ca și cum aș urmări un film mut, deci foarte expresiv. Într-o zi el o tot gonea, ea se ducea la o distanță unde să nu o ajungă pietrele, dar nu pleca. Avea mamaie o vorbă sau era ceva din înțelepciunea de la strămoși care zicea că dacă aștepți suficient “ți se arată”. Mie din interacțiunea celor doi mi s-a arătat insistența cu care consolidăm relații cu sexul opus chiar și când suntem bătute cu pietre, uneori chiar împotriva voinței lui.

Eu chiar cred că suntem extraordinare și că merităm cel mai bun tratament în fiecare zi a anului. Că prea mult timp ne-am petrecut scuzându-ne pentru unicitate, pentru sclipiciul din suflet, florile din păr și paietele de pe haine. Vorbesc desigur despre mine. 🙂 Așa cum am scris la ultima postare, chiar cred că o femeie are capacitatea de a transforma tot ce-i oferi – dacă-i dai o casă o transformă în cămin pentru amândoi. Din păcate, cu pietrele nu poți să faci minuni, cel mult vrăji… dar asta e altă poveste. Mi-ar plăcea să văd mai multă solidaritate feminină și mai multă încredere în intuiția noastră, poate o să ajungem și acolo în timpul vieții mele. Recomand ceva lejer de vizionat în această minunată zi – Scusate se esisto!, e de acum 10 ani , dar cu un mesaj foarte actual pe diversitate și incluziune de gen. 😉 La mulți ani, honeyz! Mi-am făcut un colaj ca să-mi aduc aminte cât de mișto am fost în toate timpurile, fiind mereu un suflet bătrân captiv într-o fetiță nesigură. În una din poze port un tricou cu oo făcut în perioada în care eram rugată să prind esența de zână cu coaie în comunicate de presă.