Mă întreba cineva zilele trecute ce mai fac și am ezitat dacă să răspund cum mă simt, adică să fiu sinceră. Nu e permis să nu fim bine când trebuie să livrăm la deadline, când nu suntem așa cum obișnuiam să fim sau cum am lăsat impresia mereu. Acum citesc Allice Miller, am trecut un pic de la psihogenealogie înapoi la mama – haha, dar e adevărat. Mama știe, nu mă hazardez, explorăm împreună, iar restul în dialoguri interioare și în vise cam complicate. Nu am un mesaj exaltat de sărbători, nu am ce să-mi iert și cu atât mai puțin să-mi intermedieze cineva bunăvoința divină. E exact ca răspunsul pe care l-am dat persoanei care m-a întrebat: Sunt ok-iuț pentru că momentan unele lucruri nu ies așa cum vreau eu.

Îmi dau seama de unde vine uneori elitismul, poate că în sfârșit, la aproape 10 ani de blogging am învățat să fiu un pic prețioasă că știu să folosesc corect care și pe care. Bullshit-ul PE CARE am fost nevoită să-l tolerez ani de zile în interacțiuni care nu mi-au îmbogățit cu nimic existența, poate fi convertit la o formă de sinceritate care să nu fie vecină cu nesimțirea. Zice Alice Miller în mai toate lucrările că iertarea nu contribuie la vindecare, dar nouă ne place și SM alimentează bătăile pe spate că suntem oameni buni. Poate că suntem ok-ish și-n simțiri și-n cuget și atât.

Am tradus eu din The Drama of the Gifted Child: „Opusul depresiei nu este nici veselia, nici absența durerii, ci vitalitatea – libertatea de a experimenta sentimente spontane. Face parte din caleidoscopul vieții faptul că aceste sentimente nu sunt doar fericite, frumoase sau bune, ci pot reflecta întreaga gamă a experienței umane, inclusiv invidia, gelozia, furia, dezgustul, lăcomia, disperarea și durerea. Dar această libertate nu poate fi atinsă dacă rădăcinile ei din copilărie sunt tăiate. Accesul la adevăratul sine este posibil doar atunci când nu trebuie să ne mai fie frică de lumea emoțională intensă a copilăriei timpurii. Odată ce am experimentat și ne-am familiarizat cu această lume, nu mai este nici ciudată nici amenințătoare.”

Așa că perspectiva mea asupra acestor sărbători menite să aprindă o lumină în interior, este forma de libertate și îngăduință a propriei persoane pe care și-o dorește fiecare. Să nu iertăm dacă nu ne vine, să mâncăm cozonacul cât e cald și bun, să ne amintim de vremuri de care ne e drag pentru că hrăneau copilul interior. Eu am făcut o plăcintă cu ceapă verde și spanac și mi-am amintit cum era să pună cineva un stufat în cuptorul de la sobă și să te lași trezit de aromele de verde crud din grădina copilăriei. M-am bucurat că am pus în cărți tot ce era frumos și bucura inima și că fiind mereu un suflet bătrân m-am bucurat de toți oamenii cât trăiau. Cu toate analizele interioare actuale, tot știu să mă bucur de cei care trăiesc încă și să le respect exprimarea de sentimente spontane. 😛 Și pentru că fiul meu și-a dorit să petrecem timp împreună astăzi, am făcut carrot cake cupcakes și am vopsit ouăle: au ieșit ca disclaimerul de la știrile de la ora 5 – Atenție, aceste imagini vă pot afecta emoțional… dar gustul o să merite! 🙂

Avem o poză cu Blankie, din ziua de joi mari când am dat startul festivităților: