M-am abținut să ofer o opinie despre orice, posibil din cauză că eram obosită, mental și fizic, așa cum cred că sunt și oamenii din bula mea. Am păreri, dar așa cum m-a învățat tata când mi-am câștigat dreptul de a alege, păreri putem avea și când ne asumăm responsabilități. Așa că astăzi, am ales responsabil să las deoparte planurile mărețe de a schimba lumea și să mă bucur de invitația celor de la Nestle de a ne răsfăța cu fine-dining pre-Crăciun. Constat acum că mi-am uitat meniul, dar o să pun o poză cu el – noul meniu de la Kaiamo se numește Parisul din est. Noi suntem Parisul din est sau și mai la îndemână Micul Paris.

Pe lângă faptul că mă bucur de aceste invitații și particip de câte ori se poate, îmi place să constat că în spatele unor premii și numeroase laude, se află oameni normali. Radu Ionescu este Șăf la Kaiamo și și-a pus o amprentă unică asupra locului, recunoscut chiar de 50 Best Restaurants în secțiunea 50 Best Discoveries. Da, știu că nu am scris Chef, dar Radu ne-a îndemnat să savurăm mâncarea pregătită exact cu bucuria pusă de el în bucate, de ceea ce încearcă să transmită fără cuvinte și fără mențiuni speciale. Am mai povestit despre contactul meu cu fine-dining, dar atunci când oamenii se minunează de ceea ce constituie norma – faptul că nu toată lumea merge la fine-dining (că nu știe ce e), îmi place să creez un pic de disruption de dragul ei. Folosesc aici disruption în sensul de spargere a b… bulei în care simt că o ard cam elitist. Ce face Noua Bucătărie Românească, fine-dining-ul din partea asta de Europă, este să pună în farfurie toată moștenirea culturală, toate gusturile uitate, toată mândria de a fi români și de a fi avut bunici și mămăițe care inițial le-au insuflat iubire pentru tradiții, pentru ingrediente locale și de ce nu?! pentru țărișoară.

Dacă ai ști că există posibilitatea să călătorești în timp, să te transporți în bucătăria unei bunici care nu mai este printre noi – cât ai fi dispus să plătești?! Dacă ai ști că ai puterea de a recrea o astfel de bucătărie, de ce ai vrea să o transformi în ceva elitist și sofisticat?! Fine-dining nu e peste măsură de scump, dacă luăm în considerare preocuparea lor pentru evitarea risipei, alcătuirea unor meniuri sezoniere și experiența. Eu am primit azi cococele coapte pe plită într-o pungă de hârtie care le-a ținut suficient de calde cât să alunece pe ele o bucată de unt fin, aproape ca o spumă. Mi-am permis să alunec și eu într-o amintire de acum cel puțin 30 de ani, când pe soba din bucătărie se răcorea zacusca și pe plită îmi lăsase mamaie câteva cococi încropite de ea. O după-amiază ca aia, când știai că în orice clipă poate să apară ea din grădină, mirosul de vinete amestecat cu frunze arse și senzația că cineva drag ți-a lăsat mâncarea caldă pe aragaz – totul poate fi repus în scenă pentru a crea noi amintiri. Nu mi s-a părut niciodată că stă cineva în calea fericirii noastre de a deveni oameni (mai) buni, de a păstra obiceiuri și ritualuri care au semnificație pentru noi, de a fi mândri că suntem români și avem cu ce.

Mereu am lăsat loc pentru evoluție și mi-am asumat un rol din care să povestesc tot ce nu-mi doresc să fie uitat. Aici intră multe amintiri despre mâncare: cum agitam pe rând o sticlă cu smântână ca să separăm untul pentru un tort de cozonac, cum am făcut cremă de vanilie universală pe colțul plitei de la sobă și printr-un miracol nu s-a tăiat, cum am răcit o cremă jofre în zăpadă că trebuia să terminăm tortul pentru Revelionul ’95-’96… De verile în care ne căram la Costinești cu borcanul de castraveți, chiar nu are sens să amintesc. Peste tot o duc și pe mamaie, pe bunica, citez din mama și din tata și scriu despre moștenirea gastronomică a familiei. Azi de exemplu am făcut baraboi unși, au ieșit cam unși ce-i drept și nu am călit ceapă din rațiuni de gastrite și mese la ore târzii. Baraboii unși sunt sau erau mai degrabă o mâncare de necesitate: ceapă tocată și călită cu boia dulce, lângă care rumenim apoi niște cartofi fierți în coajă. Cică e mâncare de sărăcie, de tristă amintire, dar contează mult perspectiva: am dat cartofii pe răzătoarea mare și copilului i-am zis că sunt Rösti, serviți cu roșii cherry coapte un pic în tigaie și fâșii de parmezan. Noi am fi mâncat cu felii de ceapă în zeamă de varză, dar ne-a fost prea frică… patriotismul și prezervarea nealterată a amintirilor este se pare un act de curaj. 🙂

A fost o zi bună, într-o atmosferă care ne-a îndemnat să cugetăm înainte de a pune pe hârtie dacă vrem să rupem norma la anu’ sau să ne bucurăm că trăim ca să ne facem noi tradiții pe fundamentul celor de care suntem atât de atașați. Așa e și cu schimbările pe care ni le dorim în jur, e bine să începem cu planuri realizabile, cu iubire manifestată domol… exact cum se făcea zacusca cândva pe o plită.