Nu am scris tradiționala postare de sfârșit de an, am decis că m-a afectat foarte tare faptul că am fost concediată în ultima zi a lui 2020. Poate am bravat, poate mi-am spus prea des în anii care au trecut de atunci că nu m-a afectat, cert este că doar acum am avut această revelație a felului în care mi-am ales relațiile profesionale, exact cum faci cu alea romantice – te aleg pe tine dacă promiți să nu mă rănești. Sună copilăresc chiar în timp ce scriu asta, dar e o explicație pentru felul în care am acționat, cu plase de siguranță și planuri de rezervă care sincer m-au epuizat.

Pentru mine anul nou înseamnă că băiețelul meu a crescut și nașterea lui a fost cu siguranță un eveniment fericit și așteptat. E adevărat că era programat pentru 5 ianuarie 2010, dar universul s-a gândit că avem destui Ioni în familie. 🙂 Așa că după ce am citit concluziile “prietenilor” de pe fb, după ce am analizat ce simt alții să facă public la an nou, mi-am făcut cadou SuperDuolingo anual, o relație în care investesc deja de doi ani și care nu m-a rănit decât în limba germană, franceza și italiana sunt mult mai prietenoase. 🙂 Nu pot să mă laud cu cărți citite sau ascultate pentru că citesc dezlânat și nu mai investesc timp să termin o carte proastă, mai ales când știu că aș putea să scriu mai bine, sau atunci când intuiesc “rețeta” unor autori. Așa că în preajma acestei sărbători mari la noi în familie, aleg să-mi fac altfel de bilanțuri: am petrecut ultimele 5 vacanțe mari cu Radu care mă lasă să lucrez de acasă și să-i fac mâncărurile preferate, am marcat peste 3 ani de lucru cu Irina care mă introduce în lumea diversității și incluziunii, am gătit mult, am citit mult, ce am avut chef și pe diagonală când s-a cerut și am scris mai rar decât mi-aș fi dorit. Am și statistici nașpa, mai vagi decât ale politicienilor, dar dacă nu contribuie la analiză, le las deoparte.

Fără legătură cu credința, mi-a plăcut mereu ce a zis Pere Henri din filmul Chocolat: Listen, here’s what I think. I think that we can’t go around… measuring our goodness by what we don’t do. By what we deny ourselves, what we resist, and who we exclude. I think… we’ve got to measure goodness by what we “embrace”, what we create… and who we include. Adică, în limba strămoșească: Uite ce cred eu: Cred că nu putem trece prin viață măsurându-ne bunătatea prin ceea ce nu facem. Adică având ca măsură ceea ce ne refuzăm, lucruri cărora le rezistăm și persoane pe care le excludem. Cred că… trebuie să ne măsurăm bunătatea prin ceea ce îmbrățișăm, ceea ce creăm… și pe cine includem.

Până și asta sună elitist, dar e un punct de plecare pentru când ne vine să deschidem gura, pentru când lăsăm o judecată oarecare să se formeze și ne credem deștepți că nu o rostim. Aș vrea să fie un an în care să pot să spun nu atunci când nu se aliniază cu cele de mai sus, un an în care să învăț mai mult – niciodată nu pare destul, și în care să-mi dau seama să trăiesc mai mult în prezent – suntem români, delayed gratification nu e pentru noi. 🙂 Inclusiv asta e o formă de împăcare și acceptare: să mănânci tot bolul de piftie de la mama în timp ce descoperi nivelul de sofisticare la care (te)-ai ajuns: piftie de iepure.

Și pentru că sunt pusă pe planuri mărețe de acceptare a celor din jur, sper că toată lumea citește până aici, când voi reaminti cu drag că mă cheamă și Ioana și da, sunt cunoscută că dau unfriend celor care nu-mi zic LMA de sf. Ion și/sau pe 22 mai. Fiartă pe toleranță, exact ca atunci când mamaie a făcut o țuică fiartă de onomastică și eu mi-am dat afară invitații după ce m-am îmbătat. Posibil să fi contat că aveam vreo 7 ani, dar pe vremea aia erau puține distracții pentru copii. Glumesc… să avem un mai bun!

Poze cu cel puțin 2 Ioni: