I-am zis la postarea de azi tihnă cu repetiție pentru că mai am o tihnă din vremuri deloc tihnite. Postarea respectivă e din mai 2019 și constat deloc plăcut că m-am (ne-am) întors tot la alergătura care ne plăcea atât de mult. Nici nu lucram neapărat în domeniu atunci, dar cred că voiam să impresionez pe cineva care avea nevoie de conținut pentru ceva cu fine-dining. Am zis atunci și am mai repetat la nevoie că nu știu cu fine-dining, deși fusesem și eu în locuri. Dar atunci când aveam un proiect nou mă străduiam să-mi fac temele și să cercetez tot ce puteam, chiar dacă nu simțeam să pun o masă la Ritz Carlton ca fine-dining. Mai exact, nu puteam să integrez acest concept așa cum apărea în scris sau urmărit video pentru că nu se lega deloc de ceva ce experimentasem.

Au trecut ani, ne-am învățat și cu Horeca la un soi de vârf în 2019 și început de 2020 când se deschideau restaurante, aveam tot felul de sărbători ale vinului, ale sosului, ale meniului de primăvară… pentru ca apoi să învățăm să stăm în casă și ne uităm cum ne crește banana bread în cuptor. Constat din nou cu oarecare tristețe că nu am învățat nimic, vineri sunt invitată la 3 evenimente, avem ceva festival de cafea la Laminor în weekend și probabil multe altele care se luptă pentru atenția și resursele noastre. Și peste toate astea eu am dat ok pentru publicare unui interviu cu chef-ul de la Kaiamo. E un interviu bun, cred că e și meritul meu pe acolo, dar felul în care a pus punctul pe i mă face să cred că nu sunt nebună. Și aste e întotdeauna reconfortant, e practic scopul scrisului (meu), să identifici un om care simte ca tine. E complicat în iureșul ăsta numit viața de zi cu zi, să te oprești suficient cât să-ți dai seama că lucrurile care-ți fac plăcere și care sunt sursa juice-ului creativ, sunt consumate pe repede înainte în drum spre altceva mai strălucitor și mai pe adrenalină. Mâncarea nu ne mai face să savurăm clipa și ar fi bine dacă măcar ne-am opri măcar să ne alimentăm. Adevărul este că ne-am obișnuit prea mult să aruncăm la propriu mâncarea în noi în timp ce vorbim (uneori cu gura plină) despre ce avem pe listă mai urgent, a devenit aproape o mândrie să bifăm experiențe. Mi-am dat seama că am o problemă când într-un articol de o pagină aveam ‘experiență’ de patru ori, dar nimic pentru hrana minții sau a sufletului. D-aia nu știam ce înseamnă, pentru că francezii nu s-au obosit să-mi spună povestea la ce era în farfurie, mi s-a părut o chestie mult prea ceremonioasă pentru un pește care mi-a picat greu. Cea mai frumoasă amintire a mea cu fine-dining este atunci când trebuia să scriu despre meniul creat de chef Pălici pentru un restaurant care nu știu dacă mai există. Era în vremea în care nu aveam voie să mâncăm în restaurant, doar la terasă, și cum terasa era prea mică – am fost doar eu cu mine. A ajuns să ne fie groaznic de frică de acest savurat în tihnă mese cu storytelling inclus. Mese la care dacă tot am ajuns, să ne permitem să fim regine, să lăsăm ospătarul galant să ne dea târcoale și să ne așeze cu delicatețe șervetul pe genunchi. E adevărat că nimic nu o să mai fie cum era ODATĂ – orice ar înseamna asta pentru fiecare, dar există locuri în care încă putem să ne dăm pe memory lane la un cost modic. Să nu fim atât de cinici încât nimic să nu ne mai bucure, să mâncăm repede, să bem repede și să fumăm repede. 😉

Ieri când plecam de la un eveniment m-am oprit ca o psihopată să mă uit la un cireș înflorit, că nu e om să nu vrea să meargă în Japonia în sezonul cireșilor. Poate nu ajungem, dar exercițiul putem să-l facem și aici: să contemplăm cireșii înfloriți, să ne facem griji că sezonul corcodușilor chinuiți dintre blocuri trece prea repede… Fine-dining riscă să dispară pentru că oamenii care aleg să facă mai bine preferă să renunțe decât să facă mai mult și mai repede. Exact așa cum mi se spune și mie că iar ai scris mult, cine mai citește?! E bine că forma mea de artă nu trebuie să mă susțină financiar 🙂 . Și eu mănânc în fața unui ecran de când pe ecran rula ceva suficient de distractiv, dar creația unei ciorbe începe mult înainte de a curăța prima legumă, mă lupt cu oricine zice că gătitul e pierdere de vreme, mă contrazic cu oamenii care zic că aș putea să fac altceva cu timpul ăla – Ce ai putea să faci mai bine, mai util, mai satisfăcător decât să te hrănești pe tine și pe alții?! Sincer, cred că puține lucruri pot concura cu asta și o să o am mereu pe mamaie alături care să garanteze asta. În înțelepciunea lui Oogway din Kung Fu Panda, azi am pus baby spinach în ciorba de văcuță: Yesterday is history, Tomorrow is a mystery, but Today is a gift. That is why it is called the present.

O poză de inception de Horeca, probabil camera telefonului nu era prea bună, nu eu eram mai tânără. 😛