Mi-am schimbat poza de profil că se făcea în curând un an și nu-mi place să nu reprezinte realitatea curentă. Nu am găsit unghiul și nici lumina potrivită, dar măcar eram acolo unde zic eu că e inima mea… dacă mă citiți de ceva vreme, e la Balchik. Ne-am hotărât așa peste noapte, ne-am luat inima aia în dinți și pe la 10 jumate eram la bac la Chiciu. A mers bine, dar alea 3 grade în plus nu se arătau, așa că pozele nu sunt strălucite și nu am putut să-mi schimb cover pentru că marea se unea cu cerul într-un fel de orizont lăptos-cețos. Nu cred că va mai fi o data viitoare anul ăsta, așa că mă mulțumesc să las poza mai veche deocamdată. Nu-mi venea să plec, dar parcă nici nu-mi vine să revin când totul pare așa obositor și relativ scump pentru un moft. Niciodată nu-mi vine să plec.

Nu vorbim doar de Balchik, pentru că aveam o postare care își aștepta rândul de vreo săptămână, exact de când am terminat de vizionat Dincolo de rămas bun, serial de pe Netflix. Am evitat să mă uit la ăla cu adolescenți, am păcălit-o pe sor-mea cu afișul lui Deiu Stanciu, refuză să-și ia ochelari și nu a apreciat umorul fin. Așadar, fără dorința de a minimiza durerile parentingului modern (orice o fi modernitatea pentru fiecare), m-am uitat la seria care nu promitea dureri de ficat, dar am primit ecouri la suflet. În sfârșit a reușit Netflix să încadreze corect: înduioșător și intim sunt atributele perfecte. Am refăcut poza de mai jos cu un adolescent care e mai înalt decât mine, care are capacitatea anul ăsta – el are și care e un copil bun, frământat de tot ce e specific vârstei. Am refăcut poza, nu am primit aprobare pentru publicare și tot m-am simțit norocoasă cu cârcoteala lui și simțul fin al umorului. 🙂

De ce amestec lucrurile în dulcele stil caracteristic?! Pentru că nimic nu e întâmplător și pentru că totul trebuie consumat în feluri care îți aduc mult mai mult decât instant gratification: pentru mine a devenit foarte important anul ăsta să fac ce simt. Sunt niște încercări timide de a seta limite sănătoase, de a-mi opri instinctele care urlă că doar munca îl înnobilează pe om și a mă opri. Pentru că încă nu stăpânesc această artă, mi-a fost destul de dificil să mă așez să urmăresc Dincolo de rămas bun altfel decât o fac de obicei: să nu măresc viteza de redare, să nu mă uit în telefon în pauzele lungi și să absorb filmul. Mi-am dat seama că oricât de mult ne prețuim libertatea, oricât de atașați suntem de cultura noastră balcanică, nu știm nimic despre gingășie, despre grija pentru sentimentele celuilalt și construirea intimității în modalități non-sexuale. Ne-am întâlnit într-un weekend la țară cu un prieten din copilărie/adolescență și în mijlocul conversației a aruncat întrebarea: Bă, voi aveți timp?! Nu (mai) avem și asta ar trebui să ne îngrijoreze foarte tare. Mai tare decât pre-menopauza, faptul că arătăm în pozele ca plantele pe care mamaie le scotea semi-congelate și firave din iarnă, că pachetul de cașcaval are acum 8 felii și costă la fel de mult sau mai mult…

Puntea de legătură între serialul japonez și Balcani a fost creată în mintea mea de romanul Dragoste la a doua vedere de H. Salem. E un roman care ar avea mare succes dacă l-ar transpune cineva într-un scenariu ancorat în 2025, posibil să-l mai găsiți la anticariate online. Dar ce vorbesc eu aici?! M-a luat valul și am uitat că nimeni nu mai are timp să citească, darămite să scrie scenarii care sigur nu au sponsori la hârtie igienică umedă pe care să-i facă să se potrivească în peisaj ca o temă de copywriting pe cuvinte cheie. Serialul japonez a urcat în top 3 la mine și presimt că o să vreau să-l revăd curând, mi-am luat de acolo învățătura că toți avem nevoie de oameni “balsam”, dar care nu apar când suntem hăituiți de termene limită și obligații pe care nici nu știm când ni le-am însușit. Să savurezi o cafea cu ochii închiși, să te înclini în fața celuilalt într-un gest de smerenie copleșită de ceea ce urmează să spui, să te expui fără să fii gol și să asculți – e foarte frumos și de privit.

Pe final, H. Salem în toată splendoarea lui și poza pe care ne-a făcut-o adolescentul care încă îmi explică ce frumos cuplează electromotorul la nu știu ce locomotivă – frumusețe peste tot gen: “Aşa şi cu scriitorii. Tot nu te crede nimeni. Si atunci, dacă tot nu eşti crezut, începi să torni la gogoşi. Să vezi atunci ce succes! Cititorii și cititoarele deplâng cu lacrimi amare soarta unor eroi pe care nici dracu’ nu i-a văzut, se bucură cînd, în sfîrşit, fata și băiatul se cunună, întreaga familie este fericită, adunată în jurul lor, cu toți prietenii adevărați, împrăştiați în tot romanul… Și cât de fericit se culcă cititorul gândindu-se că cei doi, în sfîrşit, au făcut nunta, fără să-şi bată capul dacă trebuie sau nu să se bucure de nunta asta, dacă cei doi vor fi cu adevărat fericiţi, în definitiv, ce câştigă el dacă cei doi se însoară sau nu, îi merge lui mai bine?”