Cum bine ziceau băieții de la Fără Zahăr: M-o luat flama de cu seara la Căminu’ Cultural
Când, după o zi de coasă, am mers cu mândra mea la bal… Nici nu am deschis bine platforma de mileniali că se încinseră spiritele mai ceva ca ultima văpaie de final de august. E ok, că eu voiam să scriu despre altceva, dar mă număr printre cei care l-au descoperit târziu pe nea Mihai, cel care face calcule în minte și îți dă rest accordingly. E foarte posibil să-l vedem la servire și peste 20 de ani, asta spune multe despre stilul de viață ales. Se făcea că mersesem la ceva fancy despre risipa alimentară la un restaurant în zona Amzei și, după ce am consumat noi, “jurnaliștii”, prânzul lucrativ din ingrediente salvate de la pieire, precum ananas sau quinoa… dau de unul din participanți la coadă la Patiserie. Voia o merdenea de poftă, adevărul e că e păcat să nu te abați dacă tot ești în zonă. Cred că am scris de nenumărate ori despre faptul că mie îmi trebuie ceva bun de nostalgie, fie și un salam de biscuiți cu esență de rom, checuri îndoielnice sau chiar renumitul baton de ciocolată cumpărat de la târguri (a se citi de la bâlci). Am niște standarde totuși, nu mănânc niciodată mere în caramel de la aceleași târguri pentru că nu-mi plac merele. 🙂 Găsiți pe fb și exercițiul pe care domnul Vulpoi, profesor la ASE, l-a propus studenților săi pentru un punct în plus. Hint: it’s about the merdenels index!

Ziceam că voiam să scriu azi despre altceva, mai ales că atunci când vreau să scriu, înseamnă că am o stare sufletească bună și asta trebuie celebrată cumva. Am citit un articol de la Dilema, pe care mi l-a adus o prietenă în atenție – e despre prietenie. Mi-a făcut bine să citesc că trebuie să ne ascultăm cât de cât instinctele atunci când decidem să încheiem anumite relații, dar și atunci când ni se schimbă sentimentele, să lăsăm loc de vulnerabilitate. Eu sunt din categoria oamenilor care lasă loc de bună ziua, îl și adresez când știu că persoana din fața mea e clar că nu o să răspundă. Multă vreme am interpretat asta ca fiind o slăbiciune, m-am și certat în gând că sunt lipsită de consecvență într-o supărare care de fapt, nu-mi aparținea. Sigur că am momente în care port conversații imaginare, de obicei la duș, în care îmi doresc să am replici mai bune, să-mi apăr bunele intenții, să conving că nu sunt un om rău. Dar ca să ajung aici, trebuie să mi se întâmple o mare nedreptate. În general, îmi las loc să greșesc, să analizez la rece când am făcut pe deșteapta, știind că sunt, sau când mi s-a terminat răbdarea și am deschis gura să mă apăr. Nu să urlu, nici să arunc vorbe care nu pot fi luate înapoi. Citind articolul, m-am liniștit știind că sunt și alții care mai fac ca mine: trimit un La mulți ani! care nu primește răspuns cu anii (poate nu au trecut suficienți), sau că nu vreau să închei anul fără să încerc să repar ceva ce a rămas suspendat. Ghosting-ul mi se pare cel mai urât tratament și cel mai dureros, îmi amintește de singurătatea copilăriei când unul din părinți decidea să-ți ofere acel silent treatment ca să-ți dai seama ce ai greșit. Nu era nimic de cele mai multe ori, doar preocuparea pentru traiul zilnic.

Acum că am trecut de 45, nu se pune că am ajuns la o înțelegere superioară a felului în care se consumă relațiile, doar că stau blândă. Mă gândesc că există un timing divin pentru oamenii care vin în viața noastră, la fel și pentru cei care aleg voluntar să nu ne zică nimic luni bune. Mi-ar plăcea să nu-mi pierd entuziasmul ăsta odată cu vârsta, să privesc reîntoarcerea acestor persoane în viața mea cu bucuria pe care o aveam când ne vedeam mai des. Eu mă gândesc acum la relații de prietenie, dar nu ar fi frumos să fie la fel și cu cele care au fost mai mult de atât?! Dacă e ceva ce îmi atinge niște butoane, e felul în care oamenii ajung să se întrebe retoric cum poți să stai în nu știu ce context, când tu nu i-ai întrebat de ce și-au schimbat referința de 10 ori în ultimii ani. Ceea ce era normalitate pentru amândouă a devenit acum de neconceput pentru tine. Cam de aici m-am luat și cu dilema margarină versus unt. Și mi-a plăcut felul în care s-a exprimat toată lumea creativ, fără să uite bunul simț și fair-play-ul aferent unei încleștări intelectuale. A fost ca pe vremuri, când munceai o postare cu miez, când căutai jocurile de cuvinte în infinit de ofertanta limbă maternă. Așa ar trebui să arate loialitatea, fie ea și față de un brand, deși lui nea Mihai i-aș zice instituție. Până la urmă, dacă un om pe care-l considerai prieten spune că e greșit cum trăiești, deși nu demult stăteați la aceeași masă, e permis să nu-i mai spui La mulți ani! fără urmă de regrete.

Acum ceva vreme îmi zicea o prietenă că-i e poftă de un pandișpan, citez: D-ăla de-ți stă în gât când îl mănânci, e sărato-dulce și e făcut de babe. Se prea poate ca acel chec (era chec totuși) să nu mai existe pentru că oamenii care-l pregăteau nu mai există. Așa cum eu pun în supa cu tăiței Vegeta, pentru că așa punea și bunica, deși tăițeii erau făcuți de mâna ei, niciodată cumpărați. Nu avem concluzie, doar o poză de la Sofia în fața magazinului reprezentativ pentru generația noastră. Să cultivăm relații a căror greutate să fie dată nu de cât de des ne vedem, ci de cât de bine știm să ne apreciem unul altuia diversitatea. Btw, checul cu lămâie de la Starbucks intră în categoria de care zicea prietena mea, o fi un gust adaptat pentru țara noastră. 😛